telefoane incuiate scoala

Școala online „pentru toți“ a eșuat deja

Pe principiul românesc „nu mi se întâmplă mie“, foarte mulți din cei cu care ajung în contact sunt siguri că începem școala în clasele noastre tradiționale. Nu știu pe ce se bazează, dar și dacă începe, mai mult decât să o sfârșim la fel de repede nu cred că apucăm. Poporul român a avut de-a lungul istorie un noroc chior și tare mi-e că de data aceasta i se va înfunda…

Școala online opțională, cea din martie până în aprilie, a ridicat la timp niște probleme, mai ales tehnice și de acces. Mulți s-au bătut atunci cu pumnul în piept că toamna nu ne va lua prin surprindere, toți elevii vor primi, dacă nu au, un dispozitiv de acces la internet. S-au anunțat licitații, frunzele încep să pălească și copiii tot nu au acces… scenariile vehiculate sunt dintre cele mai „optimiste“, emitem live din sala de clasă sau asigurăm materialele pentru învățare asincron. Însă oricum ar fi, copiii au nevoie de aparate.

Ieri primesc de la una din prietenele mele modelul cererii pentru solicitarea unui dispozitiv…

DOAMNĂ DIRECTOR,

Subsemnatul___, în calitate de părinte / ocrotitor legal / altă calitate : ________, al elevului /elevei___________ , inmatricula/inmatriculata in clasa _______, an școlar 2020 – 2021 la ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. .XXXX , SECTOR X, BUCUREȘTI , solicit ,prin prezenta , acordarea spre folosință gratuită a unui dispozitiv electronic cu conexiune la internet, prevăzut de Programul Național ”Școala de acasă”.
Cunoscând prevederile art. 326 din Codul penal privind falsul în declaraţii , declar pe proprie răspundere că noi, în calitate de părinți/ocrotitori legali nu deținem niciun dispozitiv electronic cu conexiune la internet. Precizez că nici fiul/fiica noastră nu deține în folosință personală niciun dispozitiv cu conexiune la internet. Datele mele de contact sunt urmatoarele: Domiciliul în localitatea________,sectorul __, strada_______,nr._____, bl.___,et.___,ap.__, telefon:___,e-mail_____, Sunt de acord ca datele cu caracter personal să fie folosite la întocmirea bazelor de date care vor cuprinde beneficiarii Programul Național ”Școala de acasă”.

Data_______________ Semnatură solicitant_______________

M-am uitat și nu am știut ce să cred. Ce înseamnă dispozitiv? De ce nu au definit…? Și televizorul e conectat la internet, nu mai zic de telefoane… Dacă mă gândesc, chiar și mașina de spălat… Dar să presupunem că e o scăpare și dispozitiv înseamnă tabletă, laptop sau desktop, căci telefonul nu poate fi considerat dispozitiv de învățare. De ce condiționezi să nu existe niciunul? Nu are fiecare elev dreptul de a primi un dispozitiv de conectare? Sau egalitatea, în drepturi cel puțin, nu e pentru toată lumea?

O familie cu 3 copii, în care mama are telefon și cam atât, să spunem că primește o tabletă. Cam care ar trebui să fie programul școlar al celor trei ca să o poată utiliza în comun? În condițiile în care, se presupune, vom avea lecții live de la școală… Dacă toți trei învață dimineața, cine are prioritate? Și dacă ar fi compatibile programele, nu ai nevoie doar să vezi lecția, mai ai de făcut și teme…

Dacă în familie lucrează și un profesor, care să țină calculatorul ocupat și cu lecții, dar și cu pregătirea lor, de dimineață până seara, situația devine din ce în ce mai tragică. Sunt sigură că mulți își vor asuma falsul în declarații, cu toate prevederile menționate în declarație ale codului penal, dar este posibil ca încă un dispozitiv să nu rezolve problema accesului de acasă. Îmi e teamă să întreb ce se va decide în ceea ce privește dotarea sălilor de clasă, situație pe care onor-ministerul a cerut-o școlilor și pe care astăzi ar trebui să o aibă. Existența unui calculator în sală nu înseamnă și capacitatea acestuia de a susține o activitate online. În ce mă privește, mă bucur că mi l-am adus acasă pe cel cu care dotasem clasa și sunt hotărâtă să-i semnez certificatul de deces chiar dacă „mortul“ încă mai tresare un pic.

Dacă pentru copiii mei pot să consider că am un laptop și o tabletă, dragul meu angajator să ia în calcul că profesorul din mine nu are. Și dacă vrea să țin lecțiile în stream din clasă sau de-acasă, să se gândească să îmi pună la dispoziție ceea ce am nevoie. Bătaia de joc trebuie să înceteze, înțeleg că fiecare lasă de la el, contribuie cu ce poate, însă toate au o limită. “Fool me once, shame on you. Fool me twice, shame on me. Fool me three times, shame on both of us.” Chiar trebuie să încetăm să ne mai jucăm de-a școala și să recunoaștem ori că suntem depășiți și nu ne pricepem, ori să trecem la muncă.

Școala online înseamnă câteva lucruri de bază:

  1. Dispozitive de acces (unde stăm jalnic și probabil după analiza aceea din luna mai și-au dat seama că nu au destule nici cât să acopere câte unul de familie).
  2. Acces la internet (acesta costă și în unele zone nu există, de exemplu la bunici nu îmi pot verifica nici măcar mailul pe vodafone).
  3. Profesori pregătiți, toți la același nivel superior, atât profesional cât și digital (  .  .  .  . puncte rare, ca să nu râd).
  4. Resurse digitale –  și aici tare mult mi-aș dori să se înțeleagă o dată că un manual în format pdf nu este manual digital, ci în format electronic.

Și după ce cu chiu cu vai le vom face pe primele două, ne împiedicăm la 3 și ne rupem gâtul la 4. La noi nu există colaborare între profesori, cel mult avem bisericuțe în cadrul cărora ne ajutăm între noi. Dacă pregătirea ar fi unitară, ar fi ușor de delegat munca în echipă astfel încât să nu fie nevoie ca un om să facă toate resursele necesare unei clase. Și crearea acestora cere timp și profesionalism, ca să nu mai zic de bani dacă vrei ca, din punct de vedere tehnic să ai un rezultat satisfăcător. Ai nevoie de sunet, lumini, montaj, efecte potrivite. Tu, ca profesor, faci scenariul și poți asigura regia, căci tu știi cel mai bine cum vrei să arate produsul, dar nu ești, oricât ai vrea, un om orchestră pentru a dirija tot procesul. Drumul spre iad e pavat cu intenții bune și noi exact într-acolo mergem cu cântec înainte.

În încheiere, rămân să admir sublimul inocent al situației în care „de sus“ tot vin unicorni roz și promisiuni electorale de mai bine, când nu au nici puterea să recunoască lipsa soluțiilor, dar nici pe cea să își asume o decizie, oricare ar fi aceasta. Mă așez frumușel și aștept următorul val de decizii…

Dragă minister, mie mi-a ajuns!

E vacanță. Nu vreau să mai văd și să mai aud nimic, cel puțin o perioadă. Vreau să mă gândesc liniștită la strategia de urmat pentru anul viitor, cu clasa întâi. Vreau să mă gândesc intens la varianta în care îi am pe toți în clasă, sala mea mare, caldă și luminoasă! Azinoapte i-am visat, nimic special, așa cum îi știam, mai liniștiți sau nu, alergând prin clasă, fără măști, băgând mâinile murdare prin toate orificiile feței. Culmea e că mă vedeam și pe mine, prăbușită la catedră, spunându-mi că e prea mult, nu îi pot opri… Dimineață am zgândărit mult cu lingura bolul de cereale, visul era atât de real. Și acum, serios, eu ce ar trebui să fac?! Pentru că singurul mod în care ai putea să controlezi 100% „situația“ e să le pui zgardă cu șocuri electrice, cum ies din perimetru – zzzzzzz – și trec la loc. Dar asta e deja dresură, nu educație.

Am însă încredere în copii. Majoritatea sunt copii inteligenți, care, sunt sigură, vor urma regulile, oricât de greu va fi. Le dăm bulinuțe, promitem luna de pe cer (tot dresură, dar ceva mai plăcută), ne facem frate cu dracul și trecem puntea. Și toate ar fi bune și frumoase dacă suntem toți prezenți.

Însă scenariile iau din ce în ce mai mult în calcul varianta de prezență mixtă, online și offline. M-am gândit mult și am decis: eu nu mai vreau să susțin, sub nicio formă, planurile aberante ale unor oameni care nu înțeleg că ceea ce propun ei trebuie să funcționeze și la Cucuieții-din-Deal, și în Buricul-Târgului.

În primul rând, nu vreau să îmi mai folosesc resursele proprii pentru actul educațional. Ei la minister nu se duc cu pixuri și hârtie igienică de-acasă, nu? Eu de ce să mă duc? Nu vreau să îmi car, zi de zi, laptopul cel nou la școală, căci nu am mașină la scară, schimb două autobuze… De ce să mi-l stric? Calculatorul vechi pe care l-am dus la școală are un mare atu: pornește! Reușesc să rulez prezentările făcute acasă sau vreun filmuleț salvat de pe youtube, căci în clasă netul e atât de prost (stick digi, personal, dar e zonă cu acoperire slabă) încât nu pot da play online. Cu asemenea resurse, eu ar trebui să transmit live, să urmăresc și copiii de acasă, să pună și ei întrebări?! Nici nu vreau să mă gândesc, tehnic, ce țeavă de net ar trebui să avem pentru a susține, simultan, conferințele a 20 de clase cel puțin – deși în localul meu, dimineața, sunt doar 5…

Apoi, ministerul vrea ca eu la clasă să fiu un fel de roboteacher, probabil să am pe umăr cameră web, în așa fel încât cei de acasă să poată vedea tabla când scriu. Asta dacă nu cumva îmi dă o cască cu proiecție holografică, să îi văd și pe cei conectați… Și când eu mă plimb și mă uit în caietele celorlalți ori le țin mâna să scrie… ei ce să vadă?! Sau să am cameră fixă, să o tot mut: ba pe tablă, ba la mine când explic, ba pe o plansă sau pe prezentarea de pe ecranul de proiecție… Serios?? Un platou de filmare unde un singur om e și actor, și regizor, și manager de proiect? O să-mi desenez pe parchet o bulină roșie, ca la conferințele TED, din care să nu ies, ca să rămân în cadru? Ce glumă proastă e asta, ce bătaie de joc?

Mai am așa, o curiozitate… dacă nu merge netul, nu reușesc să pornesc aplicația, eu ce fac cu lecția? Cu copiii din clasă? Îmi văd, mai departe, de program, nu? Că doar n-o să pierd vremea că nu merge rețeaua… Însă m-am hotărât: nu duc nimic de acasă la școală! Nici laptopul, la care țin ca la ochii din cap, căci știu cât m-a „costat“, nici proaspăt achiziționata cameră web HD, nici microfon, nici căști, nici nimic! Dacă se fac planuri, să se facă pe bugetele lor! Și fraieri suntem toți cei care vom accepta să ducem în spate, așa cum o facem de ani de zile, sistemul ăsta părădit.

Și nu vorbesc doar ca profesor, vorbesc și ca părinte, ăla care a „donat“ la două rânduri de jaluzele până când a spus Ajunge! Sufăr și alături de părinții clasei mele, căci știu ce efort înseamnă să susțină o imprimantă color pentru a le da copiilor o alternativă. Și nu numai asta… toți părinții care știu să tragă aer în piept și să accepte sacrificiul. Însă la un moment dat e timpul să spui stop. Ministerul probabil face calcule că noi, ăștia de la oraș, avem di tăte, și nouă nu trebuie să ne mai dea nimic, mai au doar de rezolvat problema accesului elevilor din rural. Ei bine, dacă ei vor să folosească statistica din luna mai, cu ce device are fiecare participant direct la actul educațional, să se mai gândească. Socoteala de acasă nu se va potrivi cu cea din târg!

Ca părinte, îmi susțin copiii, deși dacă faci învățământ obligatoriu online nu văd de ce să îi discriminezi tocmai pe ai mei. Dar ca profesor refuz să te mai las, dragă minister, să îți bați joc de mine. Să vedem dacă, fără ajutorul meu și al altora ca mine mai ești capabil să te bați cu pumnul în piept că trei sferturi dintre elevi participă cu succes la lecțiile online. Cine le mai susține?! Și cu ce?!

plaja rulota

Cea mai ne-așteptată vacanță

Azi e prima zi de vacanță. Prima vacanță pe care o așteptam de mult timp și pentru care, până acum vreo lună și ceva, făcusem o mulțime de planuri. Voiam să luăm rulota, să ne izolăm la malul mării, să stau două săptămâni la soare pe șezlong, îmbrăcată bine, ca de Polul Nord, cu o carte în mână. Urma să fac cumpărături pentru două săptămâni, căci am mai făcut și sunt obișnuită cu asta, să gătesc zilnic câte ceva improvizat și să mă relaxez, fără oameni în preajmă, doar familia.

plaja rulota

plaja rulota

Nu pot să zic că nu s-a împlinit deloc dorința mea… Pot sta la soare, dar pe balcon, cumpărături fac la fel, pentru perioade îndelungate, gătesc (aproape) zilnic și deja mi-a ajuns până peste cap să aud „azi ce mai mâncăm“ sau „ce mai avem bun“. Mult-așteptata perioadă „împreună“ e deja saturată, nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să stăm într-o singură cameră toți. Am ajuns la concluzia că a fost cea mai neinspirată perioadă să termin de amenajat Atelierul năzdrăvanilor, căci tot ce era fun&hobby prin casă le-am aranjat frumos acolo. Cine s-a gândit că nu voi avea voie să ies și să merg 10 minute dacă am nevoie de ceva?! Să rămân în izolare acolo nu merge… căci ar trebui să dorm în sac, pe jos, și parcă nu e cazul. Dar… cine știe? Poate că la un moment dat vom avea nevoie de o pauză și o s-o facem și pe asta, să mai ieșim din rutină.

Am încheiat trei săptămâni de școală online, o provocare deloc ușoară, deși am exersat niște ani buni cum să dau teme online. Am relansat  timid și temele săptămânale de pe site, dar am constatat cu tristețe că „gașca năzdrăvanilor“ s-a spart, mulți au crescut, generația lui Andrei e la liceu, iar cea a Irisucăi la gimnaziu și găsesc greu copii și părinți dornici să facă altcceva, chiar și printre cei cu vârsta potrivită din familia extinsă. Mi-am zis că poate e prea mult pentru părinții deja depășiți de atribuțiile de homeschooling pe care nu și le-au dorit, dar poate, cine știe, atunci când acestea nu vor mai fi, le va fi dor de momentele de apropiere cu copilul.

Îmi luasem oricum concediu… cererea era făcută din iarnă, ca mai toate colegele mele. După trei luni de școală nu știu dacă e cineva care să se fi trecut în activitate în vacanța de primăvară. Cumva am intrat în vacanță cu un gust amar când am văzut pe net reacțiile de pe grupurile de părinți implicați în reformă, care nu mai știau cum să se bucure de moartea caprei vecinului, că profesorii sunt trecuți automat în concediu. Acea ură viscerală pentru această categorie profesională, care beneficiază de 62 de zile de concediu pe an, după doar câteva ore de muncă pe zi, care nu știe ce înseamnă „munca la privat“ și o huzurește o viață întreagă, s-a văzut din nou. Așa le trebuie, fi-r-ar ei de trântori pe spatele bugetului, să sufere și ei acum! Mi se face silă și-mi amintește și atitudinea unora care consideră că de-asta suntem plătiți, să fim bone și să înghițim toată nesimțirea și proasta creștere…

Au trecut trei săptămâni de școală în care am reevaluat tot ce știam. Nimeni niciodată nu ne-a învățat cum să predăm literele „de la distanță“, ce merge și ce nu merge. Niciodată nu m-am pregătit să deleg, corect, atribuțiile mele, să le explic unor adulți, fiecare cu pregătirea lui, cum să trateze, metodic, o lecție, de ce e important să nu sărim etapele, mai ales la copii mici. Și nu a fost ușor. Și iarăși mi-am zis că o să ies din grupurile acestea ce devin toxice, unde se susține sus și tare că, de fapt, n-am făcut nimic, părinții au făcut munca în locul meu… Dar e o veche zicere, să-ți ții prietenii aproape și pe ceilalți, și mai aproape, să știi cum gândesc. Îmi amintesc mereu bancul acela cu depanatorul de calculatoare care cere o sumă fabuloasă pentru reparația unui calculator rezolvat în 5 minute cu strângerea unui șurub. Cerându-i-se să detalieze factura, aceasta arăta: strângere șurub, 1 euro; să știi ce șurub să strângi, 999 euro. Cam așa și la noi… deși sunt conștientă că nu toată suflarea profesorală a muncit pe brânci cu copiii, căci văd și la ai mei copii ce și cât fac.

Ce mi se pare cel mai trist e că ministerul ne-a trimis acasă cu un mesaj liniștitor, dacă vi-l amintiți pe acela dintr-o reclamă de acum 20 de ani: Dormi liniștit, FNI veghează. Am fost încurajați să lucrăm online, deși nu e obligatoriu pentru elevi, nu se pun note și nici absențe. Iar acum, după aproape o lună, la bilanț, aflăm că de fapt salariul s-ar putea să nu fie întreg… Eram conștientă că vor tăia mai mult ca sigur indemnizația de masă, nu ar fi ratat ocazia să o lase, probabil și dirigenția. Deja se știa că nimic din ce era oră suplimentară nu se va plăti, motiv pentru care mi s-a părut de doi lei să îi ceri unui om, la plata cu ora, să facă lecții online, când tu știi că nu o să-l plătești… Sunt tare curioasă ce și cât ne vor plăti până la urmă, deși iar îmi aduc aminte de Caragiale: trădare să fie, dar s-o știm și noi. Ok, ne sacrificăm, dar spune-mi și mie de la început pe ce mă bazez, am și eu copii, rate, facturi de plătit, nu poți să mă anunți, după o lună, că nu am de fapt banii pe care îi speram. Stau acasă, muncesc cât pot, nici n-am apucat să îmi pun problema că mă plictisesc, căci n-am avut timp să simt, dar fii corect cu mine…

Probabil după vacanță și salariu diminuat, mulți se vor opri din entuziasmul cu care s-au apucat să lucreze cu copiii. Nu-mi pare rău că am făcut-o și voi continua, căci la copiii mici tot mie îmi revine această sarcină. Când va începe nebunia recuperărilor, a îngrășării porcului în Ajun, a galopului printre teme și a înghițirii gogâlț-gogâlț a tot ce a rămas, atunci se vor vedea roadele muncii de acum. Dar… aș prefera ca statul, angajatorul meu, să aibă măcar tăria de caracter să își asume, așa cum o fac cei de la privat: da, te trimit acasă, atât vei primi. Nu să ne amăgească și să-și bată joc. Chiar nu merităm.

Să avem o vacanță liniștită, în care să ne regăsim pe noi înșine și motivele pentru care ne-am ales această profesie. Multă putere să trecem prin furcile caudine pe care societatea ni le tot ridică, cu noi și noi umilințe, și poate vom realiza măcar noi că, dacă vrem un popor educat, atunci trebuie să ne facem cât mai bine datoria. Proști, dar mulți, nu e o rețetă de succes, vedem asta zi de zi de la fereastră.

Să se învețe online, dar doar pe ici pe colo… nu prea mult!

În cel mai pur stil caragialesc a debutat școala online și mi s-a făcut la un moment dat lehamite de tot ceea ce văd că se întâmplă în jur. După ce au curs „recomandări“ să facem ceva, să nu lăsăm copiii de capul lor, au venit apoi alte curente, că e ok să-i lăsăm în pace, că și în vacanță stau și apoi își aduc aminte la școală ce au învățat.

Poate nu e suficient de clar. Când intri două luni în vacanța de vară, o faci natural, după ce cunoștințele au ajuns la elev în ordinea firească, ai avut perioadele de consolidare, sistematizare, recapitulare finală. Ca la tricotat, ai făcut acel ultim rând cu care ți-ai „încheiat“ opera. Ai pus semințele acolo, să le găsești la toamnă, când, udate puțin, cresc imediat.

Ceea ce se întâmplă acum e ca atunci când i-ai pus piedică unui alergător. Dacă ai pretenția să se descurce singur după ce și-a rupt oasele și să reintre în competiție ca și cum n-ar fi fost nimic, te îmbeți cu apă rece. Nu se poate. Am intrat în carantină în mijlocul unității de învățare, fără să apuci să consolidezi ce ai predat ultima dată, fără să poți face un plan coerent de lucru. Așa că fiecare a făcut ce și cum l-a tăiat capul, mai mult sau mai puțin în beneficiul elevului.

Se trâmbițează pe toate canalele că ne întoarcem și recuperăm. Da, recuperăm, condensat. Eu pot face tot alfabetul într-un an, câte o literă pe săptămână. Pot să-l fac în 6 săptămâni, câte o literă pe zi, și dacă îmi ceri, îl fac și într-o săptămână, câte 6 litere pe zi. Ca în bancul acela cu învățatul limbii chineze: dacă a doua zi ai examen, ai nevoie de o noapte să o înveți. Însă sunt copii care au nevoie de acea săptămână pentru a-și însuși o literă, la ei nu va merge mai repede. Orice copil poate reuși, dacă este lăsat timp suficient, atât cât are el nevoie… Însă cine se gândește? Eu o să bifez că am „recuperat“ și o treime din clasă vor fi victime colaterale, copii sacrificați fără măcar să fi primit o șansă. Da, știu, sunt unii la care le-o dai și nu ajută cu nimic, dar măcar am încercat.

Ca părinte de copil clasa a opta, cu stresul meu ținut cu eforturi sub control ca să nu exasperez copilul, sunt profund recunoscătoare profesorilor de la clasă care fac eforturi pentru a ține lecțiile online. Profesorul de matematică are tablă, camera prinde tot ceea ce scrie. Nu am asistat la lecții, nici copilul nu mă lasă, nici eu nu mă simt bine să ciulesc urechile. E ca la școală… nu intri la ora nimănui dacă nu ești invitat. Doamna de română le dă lecțiile aranjate frumos, scheme făcute, doar să se pregătească mai ușor și apoi discută. Și da, printez. Și? Doar de-asta mi-am cumpărat imprimantă acasă, ca instrument de lucru pentru copii. Mi se pare o aberație să susții că ai printat 1000 de coli pentru un singur copil și mă îndoiesc că este adevărat, din moment ce în februarie, când am reîncărcat imprimanta de la școală, cumpărată în septembrie și utilizată intens cu toată clasa pregătitoare atâtea luni, afișa undeva la 2700 de coli. Mai repede mă gândesc că profesorul a recomandat mai multe materiale și, în loc să le citească pe ecran, s-au apucat să le dea print.

Și da, și eu le dau fișele de printat celor din clasa mea. Sunt lucruri pe care le poți face mai ușor așa. Există alternative, dacă nu ai imprimantă, să scrii pe un caiet, după modelul de pe ecran. Să le rezolvi în Paint, dacă doar sunt de bifat și făcut corespondențe, să scrii direct pe calculator, cum au fost cele pe care le-am propus zilele trecute. Dar… e bine că vedem paiul din ochii vecinilor nu bârna din ochii noștri. Așa urlam până acum o lună să lăsăm copiii mai puțin la ecrane… și acum, când îi punem să lucreze pe hârtie, nu, nu e bine, să stea la ecran, nu facem cheltuieli suplimentare să printăm. Cine are, are. Avantajul lui.

Dar cine te obligă să printezi? Să răspunzi la mesaje? Tot ce se face acum online e opțional. E un plus însă pentru copilul tău, care poate are pentru prima dată ocazia să lucreze unu la unu un conținut. Și poate tot pentru prima dată are toate temele văzute de profesor, cu feedback individual. Am avut nu de mult câțiva vizitatori la clasă și, discutând la final lecția, îmi spuneau că eu nu am nevoie de profesor-asistent care să dea o mână de ajutor, eu am nevoie de shadow la jumătate de clasă. Ei bine, pentru acești copii care aveau permanent nevoie să îi readucă cineva în sarcină, să le spună non-stop să stea frumos, să nu se joace, să fie atenți, să nu se oprească să ascută creionul după fiecare semn… ei bine, pentru ei, lucrul acesta acasă cu părintele, coordonat, este un mare plus.

Unul din băieții mei isteți îmi transmitea zilele trecute că la școală nu lucram atâta! Normal că nu, căci din 45 de minute, jumătate le iroseam încercând să îi fac pe unii să înțeleagă de ce sunt acolo. Apoi multe le făceam oral, le scriam doar pe tablă, le afișam pe proiector, dar acum trebuie să le pun pe ecran pentru părinți. Și, în plus, la școală îți vine rândul să citești de cel mult 2-3 ori, acasă trebuie să le citești tu singur pe toate… Am început să lucrez diferențiat și sunt impresionată de ceea ce pot face unii dintre ei. Stau serios și mă gândesc dacă nu ar fi mai bine ca și la întoarcere să intru în pielea lui Sisif și să sparg clasa, să lucrez ca la simultan. Unii desenează, alții fac mate, și așa, poate pe grupuri mici, să recuperez din decalaj. Însă asta înseamnă ca ei să aibă suficient bun-simț și respect pentru reguli să își vadă de treaba lor, ceea ce nu cred că se va întâmpla.

Și, dincolo de cât e de grea misiunea părinților de școlari mici, văd părțile bune: unii sunt mândri să descopere cât s-a schimbat copilul la școală, câte poate face acum. Alții constată deficiențele, acele lucruri la care copilul are chiar serios de muncă. Încep să mă gândesc că ar trebui să existe excepții de la regula „nu se dau teme la pregătitoare“, căci măcar temele sunt un punct de orientare pentru părinți, unde ar trebui copilul să lucreze în plus. Aș vrea măcar să am voie să le dau acasă fișele neterminate… dar a încercat colega mea să le dea un desen de colorat acasă și imediat au apărut voci care au susținut că nu se dau teme la pregătitoare. Așa că nu, nu le dau.

Mă consolez că au ocazia, pe marginea poveștilor și a temelor de dezvoltare personală, să discute mai mult cu copilul. Să îl vadă așa cum îl văd eu, un omuleț care are uneori idei geniale și de cele mai multe ori idei bune, care, în pofida vârstei sale fragede, poate avea o opinie despre ceea ce îl înconjoară. Știu că ai mei muncesc, cel puțin cei care aleg să o facă. Și atunci când îmi spun că poate cer prea mult, că forțez limitele, îmi aduc aminte de profesorii mei, cei care au făcut același lucru, care m-au determinat să vreau mai mult de la mine și nu să mă complac în confortul dat de lucrurile ușor obținute. Atunci, la școală, ultimii erau populari, erau „iubiți“ – acum amintirea lor e tristă.

Îmi place democrația la școală, atât cât are legătură cu a alege ceea ce studiezi. Dar apoi urmezi pașii. Nu-mi place, n-am chef, nu vreau, nu e amuzant… Uneori trebuie să înțelegem că rezistența la frustrare, motivația intrinsecă de a termina un lucru chiar și atunci când nu ești de acord cu el, acestea te fac mai puternic. Acestea te ajută în viață cu adevărat, să nu fii idiotul care iese pe stradă că el nu se teme când s-a dat ordonanță militară. Să reziști între patru pereți, chiar dacă nu îți place. Să nu faci tu pe istețul cu regulile, pentru că ai găsit o portiță să le încalci. Aici se vede într-adevăr dacă te-ai antrenat la timp.

De ce nu stau românii în casă? Pentru că ei nu știu să urmeze reguli. Nu se poate fără ele, când vom înțelege în sfârșit acest lucru?! Fără ele e haos și, uneori, haosul înseamnă moarte. Nu respecți regulile la școală, ora e un haos, daunele se văd în niste zeci de ani într-un popor needucat. Nu respecți regulile de circulație, regulile se văd poate imediat, cu un accident. Faceți doar un efort de imaginație, dacă virusul acesta era unul letal, indiferent de vârstă? Dacă îl luai și în 5 zile ajungeai hrană la câini pe marginea drumului, că nu avea nimeni curaj să te atingă. Și atunci mai aveai tupeu să contești regulile?

Prea ne-am obișnuit să punem orice sub semnul întrebării. Nu-ți place școala online? Nu o deschide. N-o să ți se întâmple nimic nici anul acesta, nici anul viitor. Doar ține minte că, oricât ne-am încălzi la ideea că nu încurajăm competiția, viața întotdeauna va da examene și va trage linie, iar atunci vei vrea să fii deasupra liniei. Am impresia că mileniul acesta începe cu provocări dure, cum ar fi competiția pentru supraviețuire. Fiecare temă pe care o faci, deși  nu ești de acord cu ea, îți folosește cel puțin din acest punct de vedere.

Am obosit să aud că ba a dat prea mult de scris/citit, ba a pus orele prea devreme/prea târziu/prea ca la țară… chiar am o rugăminte, pentru toți cei nemulțumiți… Pentru orice fereastră are legătura cu clasa online, dacă nu sunteți de acord cu activitatea, apăsați cu încredere în colțul din dreapta sus pe acel X mare și roșu și necazurile voastre iau sfârșit. Lăsați-i pe cei care vor să învețe să își vadă de ale lor, unii o fac de plăcere și se simt bine. Și, vă rog, dacă nici la școală nu vă place, căutați școli umbrelă și faceți acasă homeschooling, cât și cum considerați că va avea nevoie în viață copilul. Ca să ne vedem liniștiți de ale noastre!

Școala părinților sau când e timpul să renunți

Pe băncile facultății profesorii ne-au încurajat foarte mult de fiecare dată când o provocare părea imposibilă sau când veneam de la practică și ne cuprindea disperarea căci ni se părea că nu mai există soluții. Fiecare dintre oamenii aceștia, care ne-au fost mentori și judecători cinci ani de zile, ne-au spus în cuvinte simple că munca la catedră nu e atât de grea cu copiii, căci adevăratele probleme apar atunci când părinții intervin în activitatea de la școală, fără să facă mai întâi ceea ce ar trebui acasă. Nu copiii vor fi problemele noastre reale, cu ei ne vom descurca. Dar Dumnezeu să ne ajute dacă vom avea parte de părinți experți în toate, de la medicină la educație, inginerie, psihologie și toate cele.

Și aveau dreptate.

În școala românească lucrurile sunt extrem de polarizate. Pe de o parte, avem părinții cărora nu le pasă, trimit copilul că așa trebuie, dar nu-l pun nici măcar o dată să citească și el, cu voce tare, lecția din abecedar. Majoritatea temelor la ciclul primar includ „citește de trei ori, cu voce tare, lecția”. Ei, aș! Ți-ai găsit. Copilul o citește eventual o dată, în gând, mecanic, ce iese, nici măcar nu se gândește ce înseamnă cuvintele. Să le mai caute în dicționar? Vai, dar dacă face alergie la praful așternut peste miile de pagini? Asta dacă are un dicționar… Pe de alta, sunt părinții care au impresia că le știu pe toate, că sunt mult mai calificați decât profesorul de la catedră și că pot pune sub semnul întrebării absolut orice element din actul educațional. Din păcate, pentru că laisse-faire-ul din societatea românească a pătruns și între dascăli, sunt mulți care au dat motive de a pune totul sub semnul întrebării. Și atunci apare moda de a face legea la școală, pentru că așa ți se pare drept.

Sunt curioasă dacă atunci când medicul îți spune să te dezbraci începi să comentezi, vrei să știi de ce e musai și nu intră acul și prin haine. Chiar nu văd de ce atâtea întrebări, de ce a anunțat sau nu a anunțat testul, de ce a scris cu verde și nu cu roșu, de ce, de ce, de ce… Ai sau nu ai încredere în acel om că știe să-și facă treaba? Dacă nu ai, atunci caută altul mai bun pentru copilul tău. Dacă ai, lasă-l să și-o facă.

40% din probleme sunt date de lipsa educației. Așa ne spunea domnul profesor M. Nu știu dacă se baza pe ceva statistica lui, eu aș zice că procentul e mai mare. Am văzut animale disperate, de foame sau de libertate, care se izbeau repetat de un zid încercând să supraviețuiască. Sfârșeau trist. Mă gândesc la ele atunci când încerci uneori fără să mai numeri eșecurile să schimbi ceva în jur. Și mă întreb când e cazul să accepți că nu se poate, că e timpul să te oprești și să abandonezi. Sunt și voi fi mereu de părere că un profesor nu poate avea succes dacă ceea ce încearcă la școală se dărâmă acasă. Meșterul Manole a acceptat sacrificiul de dragul creației, profesorii nu pot face acest lucru, căci ar trebui să se sacrifice pe sine.

Există o limită până la care școala poate acționa asupra copilului. Și aceasta se oprește acolo unde libertatea e înțeleasă prost. Când la 6 ani percepi școala ca locul unde poți să faci ce vrei, căci dacă nu-ți convine ceva, vine părintele și face „ordine” și te „apără de profesori”, când regulile sunt doar pentru ceilalți, nu pentru tine, cu cel mai mare regret, vei intra pe lista de proiecte eșuate. Nu mi-am revenit din șocul acestei generații noi de pregătitoare, nu mi-am imaginat că la 6 ani este posibil să nu ai nicio limită, niciun dram de respect pentru adultul din clasă. Să spui „Și ce?”, să întorci spatele și să pleci din sală, să te sui pe bancă, să ți se atragă atenția să te așezi și să adaugi „Nu vreau”, să ignori cu desăvârșire orice regulă de conduită… Să forezi în timpul orei adânc în fosele nazale și să ții stalagmite gelatinoase pe deget, spre dezgustul colegilor vecini, să-ți speli mâinile cu limba, ca animalele, să-ți bagi mâinile în pantaloni, să le miroși și apoi să le lingi și multe altele.

Școala face educație, dar pornește după cei „șapte ani de-acasă“. Șapte ani care… în unele cazuri sunt sublimi, dar lipsesc cu desăvârșire. La școală nu vii ca să ți se explice de ce liniuțele trebuie făcute drepte, de ce trebuie să faci un anumit semn grafic, căci ție „nu-ți place”, de ce trebuie să sufli acuarele cu paiul dacă tu ai chef să colorezi cu creioane. La întrebările acestea educația de-acasă ar fi trebuit să răspundă deja. În primul rând să lămurească că la școală  nu faci ce vrei, că trebuie să te comporți într-un anume fel, că e nepoliticos să stai cu capul acoperit într-o încăpere sau să vorbești cu mâinile îndesate în buzunare până la cot, că există un anumit mod de a vorbi cu adulții, chiar și cu colegii. Însă când copilul așa vede acasă că e bine, cum să facă altceva la școală? Când medicul pune un diagnostic, cere tot istoricul familiei. La școală, când vezi cum se poartă, cum vorbesc și cum scriu unii părinți… nu mai ai cuvinte. Și dacă mai și declară mândru că lui nu i-a plăcut la școală, cum să te aștepți ca din familie copilul să vină în clasă cu comportamente pro-educație?!

Și la ce bun să îi mai faci observație unui copil care ignoră cu desăvârșire orice sfat? Stai drept, ține creionul corect, colorează în contur… totul inutil, căci țipă obraznic „Eu știu ce trebuie să fac”, „Eu sunt responsabil”. Un vechi proverb spune că cel mai deștept cedează. Și poate de aceea avem atâția ratați și analfabeți funcționali, pentru că, la un moment dat, cedăm. Reforma cu care ne chinuim de opt ani spune să nu lași niciun copil în urmă. Cu ce preț? Mi se pare că din atâta sete de a nu face diferențe de niciun fel, de a fi corecți cu toată lumea, ne-am bătut cuie în talpă de nu mai putem merge înainte.

obiecte igiena

Igiena, bat-o vina!

Dacă n-aș avea anul școlar și inspecția aferentă, eventual mai multe, speciale, de specialitate sau ce se mai inventează în sistem, parcă nu m-aș simți bine. Partea bună e că din fiecare experiență de acest gen ai de învățat, dacă la clasă îți intră un om deschis la minte (recunosc, aici chiar am noroc!), care e acolo nu să te măsoare, ci să te ajute. Anul acesta școlar nu putea face excepție și am avut și prima inspecție cu noua serie de elevi. Sfaturile colegelor erau să îi anunț, să îi smotocesc înainte, să le explic ce și cum… De ce?! Păi știu și ele ce clasă deosebită am anul acesta și… preventiv, să „nu risc”. Ce să risc? O zi normală? Și cum se spune, ai grijă ce-ți dorești: mai normală de atât nu putea fi, căci am avut bafta ca profesorul de sprijin să fie liber și să poată sta cu mine la clasă. Dacă vă gândiți că 20 de copii de 6-7 ani se pot simți inhibați de 4 adulți în clasă… nicio grijă, n-au avut nicio treabă. Au răspuns la fel ca de obicei, la întrebări sau au comentat pe lângă, s-au comportat cu nimic mai prejos decât în orice altă zi. Nimic regizat, totul „curat natural”. Am făcut impresie, ceva ca în reclama cu „coafura rezistă”, m-au întrebat ce folosesc de încă mai… dar hai, să vă povestesc mai vesele.

cd-press_educatie_civica_planse

Prima oră – dezvoltare personală, una din disciplinele mele preferate, căci am timp să stau cu ei de vorbă, să-i las să povestească și să ne cunoaștem mai bine. Și, de ce nu, una din puținele șanse să mai faci și educație la școală. Am început ora despre „obiectele de igienă personală” cu o planșă mare pe care editura CD-Press nu o mai are la vânzare, cu un Gigeluș care foarte vesel se spală pe dinți, pe față, ba face și baie și se piaptănă. Am analizat imaginile și… le-am cerut să ridice atâtea degețele câte lucruri fac și ei dimineața înainte să vină la școală. Mno, hai, am tăiat baia, că nu faci baie în cadă dimineața, poate doar un duș rapid sau măcar un spălat decent la subțiori (dacă ne gândim la mijloacele de transport din București). Dar din patru degețele posibile au fost ridicate toate variantele, de regulă două. Fetele au avut și pieptănatul, băieții mai puțin, dar fie…

obiecte igiena

Ne-am distrat apoi să vedem ce obiecte sunt folosite pentru fiecare act și dacă e ok să fie doar al tău sau să împarți cu cineva acel obiect. Sunt copii isteți, au găsit repede că ceea ce intră în contact cu gura, pielea, zonele intime – nu se împarte. Și ca să ținem bine minte, să nu le uităm, au „avut ideea” să facem o listă. Lista inițial fusese propusă în scris, dar cum nu știu toți să citească, merge cu imagini. Pentru afiș printasem color pe carton poze, le-am tăiat cu ghilotina la întâmplare și i-am lăsat să le asambleze în grup. Și echipele au fost ocazie de proteste, căci nu le-am dat voie să aleagă, le-am făcut eu. (Chiar, cum mi-am permis?! Hai, pe buneee?? – n-am zis-o eu, ci unul dintre pici…)  Plâns și jale, căci „eu nu vreau să fiu cu…”, dar ar fi însemnat ca unele grupuri să termine instant, iar altele deloc. Așa că i-am echilibrat. Cu tot cu comentarii. Afișul a ieșit nesperat de repede. Mai avem de lucru la el, căci activitatea e proiectată pe două ore, plus că discuțiile trebuie musai aprofundate.

Ca să închei într-un ton mai vesel, m-am gândit eu că fiecare copil e foarte mândru de periuța lui de dinți, mai ales că acum poți în magazin să îți alegi cu toate minunile posibile. Așadar, pe rând, fiecare trebuia să spună cum arată – ce culoare sau ce personaje. De la periuțe simple la cele electrice, de la colorate sau în gama Disney, toate s-au prezentat. Chiar și una despre care nu mai știa nimic, căci de șapte luni de când nu a mai folosit-o, a uitat cum arată! Aceasta după ce abia lămurisem problema lenjeriei intime care musai se schimbă zilnic… nu o dată pe săptămână sau, dacă nu e nevoie, la o lună. 

Abia aștept ora următoare. Trebuie să lămurim clar că periuțele se folosesc jumătate de an, să terminăm afișul, căci mai am căștile de urechi, unghiera și strugurelul, și să mai vorbim un pic despre cum ne spălăm ca să nu leșine nimeni lângă noi. Tot sper că pot schimba unele lucruri pe filiera „dacă a zis doamna, așa trebuie să facem”, deși la cum sunt desconsiderați profesorii în ultimul timp, nici varianta aceasta nu va mai funcționa.

Condițiile de examen: alt subiect de dezbinare în societate

Nu îmi amintesc ca în alți ani luna iulie să fi fost atât de fierbinte ca cea de acum. Spiritele s-au încins și s-au inflamat atât de mult încât cuptorul climateric părea mic copil pe lângă cel din societate. E drept că de undeva de sus se aruncau paie pe foc cu declarații incendiare și parcă cineva stătea să savureze spectacolul. Ultima săptămână am avut în sfârșit timp liber, că vacanță e greu să-i spun când stai și rupi filele din calendar până să apuci să te liniștești. Examenele și concursurile din învățământ au ținut capul listei știrilor, până când tragedia de la Caracal a mutat aceeași discuție a incompetenței în altă sferă.

Dar la învățământ se pricepe toată lumea, din moment ce toată lumea e implicată, mai mult sau mai puțin direct în acest sistem care ar dori să creeze, pe parcursul anilor de învățământ obligatoriu, un cetățean util societății.

Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii. (Legea Educației Naționale, 1/2011, Art. 2, al.3.)

Aș mai scoate câteva din Constituție și din Declarația Drepturilor Copilului, căci statul este obligat să protejeze copiii și să le asigure dreptul la educație, printre multe altele. Cum se achită statul român de această „obligație“ față de toți copiii săi, mai mult sau mai puțin norocoși? Știm bine că nu pot pune geană pe geană cei care își asumă aceste îndatoriri de grija copiilor care adorm nemâncați, care nu au cu ce să scrie, care abandonează școala renunțând la șansa unei vieți decente. Pe lângă acestea, statul, și în speță Ministerul Învățământului, ar trebui să se dea peste cap să se asigure că are cadre didactice pentru a respecta dreptul la educație al tuturor copiilor.

Legea cererii și ofertei în educație

O dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că nu ne-am desprins de comunism este faptul că nu înțelegem capitalismul și una din legile care îl guvernează: legea cererii și ofertei. Dacă cererea este mare și oferta scăzută, prețul crește. Dacă cererea este scăzută și oferta este mare, prețul scade. În cazul sistemului de învățământ, ministerul are o ofertă copleșitoare de locuri de muncă, mai ales în mediul rural, zonele acelea defavorizate pe care se bate cu pumnul în piept că le salvează. Oamenii care să vină în învățământ sunt puțini (în ciuda miilor vehiculate la examene, deficitul este de zeci de mii) și nimeni nu se agită să le crească numărul, așadar cererea este scăzută. „Prețul“ în această ecuație este de fapt nivelul calitativ al pregătirii cadrelor, care scade îngrijorător.

Ca o paranteză, angajatorii români de azi, mai ales cei din construcții, sunt disperați că nu găsesc forță de muncă la un nivel bun de calificare. Dar și atunci când găsesc „ceva”, se străduiesc să îi califice, să îi învețe meserie. Ce face onor ministerul nostru de resort când are oameni care își doresc să devină profesori? Face hârtii prin care îi perfecționează, să o bifeze și pe-asta, dar eficient nu este capabil să îi formeze.

Se vaită că vin oameni „nepregătiți“. Cine i-a pregătit? Aceleași instituții școlare aflate în subordinea ministerului. Cine le-a dat diplomă? Instituțiile de învățământ superior acreditate de minister. În loc să caute cauzele acestui dezastru – superficialitatea în pregătire – se aruncă cu noroi și se pun etichete.

Când am intrat la facultate (învățători și educatori) unul din discursurile inaugurale menționa cu mândrie că la finalul studiilor nimeni nu va fi șomer, există cerere, toți vor avea un loc de muncă. Și atunci, la ce bun să te mai agiți? La ce să te zbați să înveți dacă nu e niciun fel de competiție și locul este asigurat? Speculezi nevoia unui angajator disperat și nu trebuie să „corespunzi“ prea mult profilului ideal, treci ca gâsca prin apă prin facultate și te așteaptă oricum un loc călduț.

Încercarea ministerului de a refuza acum această forță de muncă de slabă calitate este o dovadă clară de management distructiv, fără logică, fără viziune. A realizat (în sfârșit) că are o problemă, că trebuie să facă ceva. Însă ce director idiot și-ar concedia peste noapte un sfert din angajați, fără să se asigure că fabrica lui va funcționa în continuare? E clar că, dacă o face, își asumă reducerea producției. Dar ghici ce… Ministerul nu poate „reduce producția“, căci nu poți trimite copiii acasă să le spui să vină anul viitor, când găsești tu profesori.

E mai greu să repari decât să construiești

Normal că te costă mult mai mult să repari un lucru făcut prost decât să o iei de la capăt cu altul nou. Surpriză… ca să creezi un om de calitate durează cam 22 de ani, de când o înveți pe maică-sa în maternitate bazele puericulturii, apoi la grădiniță și până îl scoți de pe băncile facultății să-l integrezi în sistem. Ministerul nu a inventat saltul în timp, așa că ar trebui să aibă, pe lângă acest plan bine stabilit pe care să-l urmeze cu sfințenie, și măsuri de criză. Și aici încep reparațiile costisitoare.

Avem nevoie de oameni și avem 3 000 care ar vrea să lucreze în sistem, dar nu sunt pregătiți. Chiar ai nevoie de ei? Ooo, încă cum, dar nu recunoști. Ai aflat la jumătatea lui iulie că oamenii ăștia nu „corespund standardelor“. De ce nu te-ai gândit, încă din luna mai, când ai avut un moment de inspirație și ai intuit problema, la o soluție? Dragi oameni, dacă nu luați 5 vă prezentați la școala de vară. Te apuci frumos și îi instruiești, îi pui toată vara cu burta pe carte, iar înainte să înceapă școala îi testezi. Nu promovează nici acum? Îi pui să achite cursurile de pregătire și le urezi succes până la examenul viitor, căci la noi, la români, așa merge. Dacă e gratis, e prost. Dar dacă te ustură pe tine la buzunar, te dai peste cap să fie bine.

Dar nu te culci pe o ureche, căci mai ai o problemă. Care e diferența între un candidat care a luat 4.99 și unul care a luat 5.00? Dacă te îmbeți cu apă rece că al doilea e exact ce căutai, e clar de ce e dezastrul acesta. Și pentru ceilalți e nevoie să faci ceva: școli de vară, cursuri de perfecționare serioase, în centrele universitare, la care grupele de lucru să fie stabilite în urma unei testări inițiale. Centrarea pe elev e și la nivelul acesta. De ce să pui în aceeași oală oameni diferiți? M-am trezit trimisă la cursuri care te luau de la zero, dar eu aveam nevoie de la 4. Până la final, s-a ajuns la 3. Pentru mine a fost pierdere de timp, dar am mai pus o adeverință la dosar! Vede cineva asta? Mă îndoiesc.

Incompetența scoate leii în arenă

Ce faci când ești depășit de probleme? Nu caut un răspuns logic, pentru că la noi contează să dea bine la public. „Fă-te că muncești” este deviza clasică, să te vadă tot prostul că te agiți, te consumi, chiar dacă pe tine te taie de fapt să te duci la budă. Eventual atacă sistemul la rădăcină, lovește în parteneriatul școală-familie, singurul lucru care mai împiedică ici-colo câteva corăbii să se scufunde. Întărâtă taberele, asmute-i unul împotriva celuilalt și savurează spectacolul. Asta e ceea ce văd de aproape două săptămâni: profesori nemulțumiți, profesori mulțumiți, care îi atacă pe primii, sindicate care, ca de obicei, dorm, dar părinți și mai nemulțumiți care au găsit acum o țintă să arunce cu piatra în toți, căci dacă nu sunt proști puși pe listă, sigur sunt șpăgari, bătrâni sau plictisiți.

Când sunt alegeri, societatea se scindează, părinții își renegă copiii, prieteniile se desfac din motive stupide. Așa și acum, un carnagiu grețos în care vinovatul stă la tribune și își freacă mâinile. Romanii vărsau sânge în arenă ca să potolească plebea. Ne-am moștenit străbunii, avem în ADN această dorință. N-am evoluat prea mult față de schingiuirile publice din Evul Mediu.

Dar cel mai greu este când faci parte din ambele tabere: și a profesorilor, și a părinților. Dacă deschizi gura în vreo discuție ești mort, linșat din prima, clar ești „trădător“, nu contează cine acuză. Totuși, din acest dublu rol ingrat am văzut despicat un subiect de ambele tabere implicate.

După examenul de definitivat o colegă a avut curajul, într-un grup teoretic de profesori, să arate cu degetul condițiile inumane în care s-a desfășurat examenul de definitivat în București la Colegiul „I.L.Caragiale”, unde în săli mici candidații erau înghesuiți câte doi în bancă (discipline diferite, pentru a face economie la supraveghetori), în săli expuse la soare, pentru câteva ore bune. Nu fusesem niciodată în această instituție, dar mă gândeam că, fiind o clădire veche, va respecta arhitectura școlară de odinioară, cu săli mari și spațioase. Apoi, fiind un colegiu de top, ultra-central, sălile să fie dotate cu aer condiționat. Cum și la mine la școală, mai spre marginea orașului, există dozator cu apă rece pe culoar, aici nici nu mă gândeam să nu găsesc.

Ei bine, fals. În afară de toalete, care erau refăcute, mai nimic nu mi-a inspirat ideea de școală de top din secolul al XXI-lea. Nu m-am grăbit să ajung în sală, era aproape plină când am intrat și, deși toată lumea se plimba, deja atmosfera era încărcată. Om fi noi animale mai spălate ca restul de pe planetă, dar avem o amprentă. Partea bună cu mirosul, ca și cu auzul, e că organul de simț se adaptează și în final te obișnuiești. Era deja cald, soarele bătea direct pe fereastră, perdelele gri deschis nu făceau față, plus că, dacă deschideai geamurile, trebuia să ridici perdelele… Am avut noroc, am nimerit între ferestre, la umbra peretelui, nu mă bătea soarele, dar trebuia să stau cu capul un pic aplecat, căci fereastra se deschidea chiar deasupra mea și riscam câteva cucuie dacă nu eram atentă. Alții au stat în soare. Oamenii s-au văitat că le bătea soarele în ochelari și nu vedeau ce scriu. Apă rece… nu era.

După jumătate de oră parcă ne-a pus Dumnezeu mâna în cap când ne-au dat foile de examen. Am putut să folosim ciornele pe post de evantai, căci în sală intri cu stiloul în mână, cartea de identitate și cu un pachet de șervețele, dacă ai noroc, căci nici acestea nu se acceptau până de curând. Sticla cu apă dacă n-o ai, ești mort, căci în loc să fierbi, te coci la foc mic. O oră de stres în plus, pe lângă cele patru de examen care urmau. La un moment dat a venit în sală, mă abțin să spun cu ce dispoziție, o doamnă cu ecuson, să întrebe „cui i s-a făcut rău“. Nu era la noi. Am aflat ulterior, pe facebook, că în altă sală cineva a avut probleme, dar că nu i se permitea să plece pentru că semnase deja procesele verbale de intrare în examen și abia după 11 putea ieși, chiar dacă mai era o oră jumătate până atunci și nu veniseră subiectele. În final, după ce s-a dezbătut aprins între comisie și supraveghetori, fără să se ia o decizie, a decis să rămână. Să mai întreb unde era echipajul de salvare obligatoriu la examene? Sau dacă omului, de emoție i se oprea inima…? Mă luase pe mine amețeala când mi-a sărit tensiunea din cauza unei doamne bine intenționate, care a început să ne spună că, dacă desenăm cu creionul se consideră semn, în condițiile în care terminasem geometria cu vreo 5 pagini în urmă. A revenit aproape imediat, că e semn dacă e desenat cu stiloul, și-a cerut scuze, dar ce mai conta? Am băut apă, am inspirat adânc… uite-așa mori cu zile.

Nu mai contează că patru ore au urlat sirenele, șoferii apăsau claxoanele de parcă respirau cu ele, zgomotul străzii intra netulburat în sălile de la etajul 3 și bănuiesc că jos era mai rău. După vreo trei ore terminasem litrul de apă. Când am predat lucrarea mi-am dat seama că nu mai aveam voce, răgușisem fără să vorbesc. Am ieșit la aer și n-am putut să nu mă întreb cum se învață acolo, cum rezistă copiii, probabil că e ca la mine la școală, unde soarele bate liniștit de pe la 10 până după-amiaza, astfel încât în clasă e înfiorător de cald. (Asta la parter, mi-e groază din toamnă, la etaj, unde soarele bate încă de la răsărit.)

Am empatizat cu colegii care se văitau de condiții, căci știam despre ce vorbesc. Dar surpriza avea să vină de la părinți dornici de reformă care au preluat mesajul colegei și și-au vărsat ofurile.

Dacă sunteți nemulțumiți, plecați din sistem!

Ce ușor se spune! Și apoi la fiecare început de an dau din colț în colț să intre, nu contează cu ce preț, pe lista unei anumite doamne, că în rest… e dezastru. Ce mă nemulțumește? Condițiile de lucru? Nici n-am motive. Câți se duc la muncă cu calculator de-acasă? Pixuri, hârtie și nu numai? La patron, pe căldură, trebuie să îți asigure condiții decente, apă rece, altfel zaci pe birou. Culmea, la clasă nu-mi permit să ies la aer când simt că mă sufoc. Uneori n-am cum să mă duc la toaletă când mă taie, că cine știe, am dat un test, nu-i pot lăsa singuri. Ba și în pauză dacă îți permiți să te duci la cancelarie, ești inconștientă, ai lăsat copiii singuri, dacă se omoară, că știu doar de frică…

Dacă nici profesorii n-au vacanțe…

Altă stupiditate, dar asta e în mentalul colectiv de multă vreme. Profesorii au 62 de zile de concediu pe an, așadar au un tupeu fantastic să se plângă că „nici ei n-au concediu”. Dorel când dă cu târnăcopul se gândește la berea pe care o bea la pauză sau la domnișoara cu fustă scurtă care tocmai a trecut pe trotuarul celălalt. Alții mai au trei ferestre deschise de facebook, își mai relaxează mintea după 5 mailuri citite cu o știre sau o bârfă cu prietenii. Câți ajung acasă și mai pierd ore bune ca să pregătească ziua de mâine la muncă și printează/decupează materiale pe cheltuiala lor? Câți adorm gândindu-se ce fac dacă iar nu pornește cine știe ce aparat și tot scenariul făcut pentru a doua zi trebuie schimbat la fața locului?

Profesorii – și să se înțeleagă, aici mă refer strict la cei care înțeleg exact ce au de făcut când trec pragul clasei – nu își permit acest lux, căci au 50 de minute în care să fii atenți la alte 30 de nevoi, să fie multi-tasking… Și da, au nevoie de zilele astea de concediu, pentru că abia după o lună ce începi să îți simți mintea că se relaxează, e din nou odihnită și creativă, gata să creeze noi experiențe de învățare.

Mulți cred că te duci la școală, reciți lecția și pleci acasă devreme. Ești mult mai mult de-atât. Ești mamă surogat, dai îmbrățișări la nevoie celor care nu primesc sau n-au de unde să primească, îi trimiți să se spele pe mâini, legi șireturi și închei fermoare, la nevoie te joci de-a doctorul, iei o febră și suni după părintele prea ocupat să vină sau pansezi vreun picior rănit că n-are cine. Pui suflet și plângi cu ei și te doare.

Și da, după toate acestea, ai o vară să te odihnești și să fii doar părintele copiilor tăi. Ai tăi! Acei copii pe care îi îmbraci în prima zi de școală și le explici cu lacrimi în ochi că „mama nu poate veni” cu ei, pentru că mama se duce să le zâmbească altor 30 de copii. Mama se duce la alt careu să se uite cum părinți fericiți trec linia și intră în față să-și fotografieze copilul, stând cu posteriorul întors către prezidiul unde directorul se spetește să țină o cuvântare alături de ceilalți profesori. Speră să-și vadă și ea copilul în pozele altor părinți, cum stătea emoționat la careu! Acei copii pe care nu ți-i vezi la premiu, căci tu ești în altă parte, să premiezi alți copii… Rănile acestea se mai închid în vacanță, dar nu se vindecă. Ele rămân în sufletul părinților și al copiilor de profesori. Sarcastic era aruncată o urare, Bine ați venit în lumea celor care muncesc! Ahh… Să nu-ți dea Dumnezeu cât poți duce, omule…

Toți profesorii sunt hoți

Alta bazaconie zvârlită în silă. Dacă a îndrăznit să se plângă, această „cucoană“ sigur e din seria celor care te măsoară întâi să vadă cât poți da și sigur nu doar că primește, dar mai și cere poșete, parfumuri, rate plătite la bancă… Întrebarea mea pentru toți nemulțumiții de cadouri e următoarea: Când ți s-a cerut ultima dată, ai reclamat? Dacă nu, cu ce ești mai bun? De ce nu încerci să dai un exemplu și să schimbi ceva? Nu îți place să ieși în față, să-ți asumi, dar e ușor să îi bagi la grămadă pe toți!

Profesorii vor doar pentru ei

Un ultim reproș la care mă refer – deja e destul – e acela că profesorii nu ar trebui să se plângă de condiții, că o duc alții și mai rău în mine și oțelării. Dacă în clasă e cald de leșini, clar nu trebuie să ai pretenție de aer condiționat, căci tu poți să suporți. Și copiii suportă, cu stoicism. Cum se comportă un copil care „nu se simte bine“? E agitat, nu se concentrează, nu are chef de nimic. Și atunci, cum să ții tu lecția, să produci învățare în acele condiții? Dar uite, domnule, ce fițe și figuri, se coace la catedră și vrea aer condiționat! De acord, nu părinții trebuie să cumpere, dar de ce părinții nu iau pe sus consilierii locali pe care i-au votat și care răspund de dotarea școlilor, să îi pună să-și facă treaba măcar o săptămână în sălile fără perdele, fără aer condiționat și în plin soare, câte doi în bănci în care îți agăți mânecile sau scârțâie enervant la fiecare mișcare? Să vedem atunci, ce e mai important? Borduri puse vertical sau aerul condiționat?

Școala banilor bine-crescuți, Cristina Andone

Școala banilor bine-crescuți – Cristina Andone

Acum doi ani am remarcat cu plăcere pe lista activităților de la Festivalul de Știință (septembrie) un atelier propus de BCR – „Știința banilor“. Deja se vorbea în piață despre necesitatea educației financiare într-o societate prinsă în vâltoarea consumului și văzusem propuneri de cursuri pentru copii, dar și pentru adulți. Am colaborat atunci și i-am invitat și la mine la clasă, deși eram conștientă că nu poți face primăvara cu o floare… însă pentru cei câțiva copii care chiar au ajuns să povestească și acasă despre activitate consider că a meritat.

Printre toate tipurile de „educații“ pe care ni le propunem (și nu sunt puține, iar școala nu e deschisă către ele – antreprenorială, sexuală, pentru democrație etc.), educația financiară este foarte, foarte greu de realizat, căci presupune modificarea unui comportament adânc înrădăcinat în mentalitatea noastră. În ciuda faptului că poporul nostru are câteva mostre de inteligență în domeniu, cum ar fi „nu te întinde mai mult decât îți e plapuma“, totuși în prezent nu cred că mai funcționează. Merge de minune să faci paradă, să fii în ton cu ceilalți, cu ultimul răcnet de bascheți sau telefon, să dai bine… Însă, cu ce preț?

Părinții mei nu s-au „ocupat“ propriu-zis de educația mea financiară, așa că sunt convinsă că trebuie să fie ceva și în gene. Poate că de la bunici, care nu au dus-o pe roze, cumpătarea s-a propagat nițel. Mama a fost mereu mână spartă. Are/n-are nevoie de ceva, ea dacă iese în oraș nu vine cu mâna goală, orice prostie i se prinde de degete pe motiv că „era ieftină”. Așa că pentru ea cel mai rentabil e să lase portmoneul acasă. Tata, cu activitățile lui extra, a avut mereu o mică rezervă pusă de-o parte, din care reușea să ne facă nouă poftele. Însă copilaria mea e dominată de coșmarul dosarelor cu chitanțe. Când luau salariul puneau mereu ambele teancuri cu bani unul peste altul. Îmi plăcea să-i număr și să-i ajut să-i pună câte 10, apoi începea repartizarea: CAR, lumină, chirie etc. și constatam cu stupefacție, alături de ei, că teancul rămas fără etichetă, adică al nostru, nu mai era deloc atât de mare. Știam așadar că sacrificiile trebuie făcute de întreaga familie și nu am fost niciodată un copil pretențios. Nu ceream luna de pe cer și nu făceam mofturi la mâncare, știam că mama se dădea peste cap să avem lapte, brânză și mai ales carne, produs de contrabandă în acele vremuri. Atunci poate am învățat cel mai bine ce înseamnă bugetul sau ugetul, așa cum apare într-una din poveștile Cristinei Andone.

Școala banilor bine-crescuți, Cristina Andone

Școala banilor bine-crescuți, de Cristina Andone. Disponibil la Libris elefant Cartepedia  librariaHumanitas    

Am parcurs repede paginile din Școala banilor bine-crescuți, căci am intuit repede (confirmarea am primit-o pe parcurs, de la Cristina Andone, dar am regăsit-o și la finalul volumului 1) că este soluția pentru a reuși acolo unde metodele tradiționale dau greș. Dacă vrei să schimbi un comportament la un copil mic, ai două soluții. Prima este să-i oferi un model, însă mă îndoiesc că funcționează în condițiile în care copiii de azi sunt obișnuiți să primească orice și tantrumurile din magazine sunt la ordinea zilei. A doua este să recurgi la joc și la poveste. Este ceea ce acest volum face: folosind personaje imaginare – animăluțele din pădure, pune în scenă comportamente negative din punct de vedere financiar. Nu vei reuși niciodată să-i faci suficientă morală unui copil mic în așa fel încât să-i schimbi comportamentul, însă spune-i o poveste țintită și s-ar putea să fii tu însuți impresionat de efect.

Poveștile mi s-au părut delicioase și abia aștept să le folosesc la școală, să le comentez împreună cu copiii și să tragem învățămintele necesare. Cred că avem musai nevoie de o poveste mai țintită pe comportamentele de excursie… și colegele de la catedră știu ce spun: acel moment când cobori gașca din autocar și se opresc ca struții unde sclipește mai tare, aruncă banii pe toate rahaturile care licăresc sau pocnesc, apoi se vaită că i-au terminat. Nu sunt nici adepta cumpărării de „amintiri” – preferam să le trimit părinților o carte poștală sau să scot apoi poze cu mine la diverse obiective. E greu să înveți un copil care este prețul banului, mai ales al celui muncit, apoi să înțeleagă că sacul fără fund există doar în poveste.

Recomand cu drag cartea, în primul rând profesorilor de la clasele mici, care sunt obișnuiți să se lupte cu morile de vânt în ceea ce privește schimbarea comportamentelor. O recomand și părinților, cu mențiunea că ar trebui să citească întâi singuri poveștile, iar dacă se regăsesc în pielea unor personaje, să încerce întâi să-și schimbe ei comportamentul. Abia atunci va avea efect intervenția asupra copilului, când va avea și modelul, dar și povestea alături.

Aștept cu nerăbdare al doilea volum, căci sunt încă multe de spus. Mă bucur și că drumurile autoarei și cele ale campaniei BCR de educație financiară s-au intersectat, căci, nu-i așa, unde-s doi, puterea crește. Așa mesajul poate ajunge la mai mulți destinatari și încet-încet lucrurile vor începe să se schimbe.

Părinții și reforma în educație

Pe la jumătatea lunii ce stă să se încheie citeam un articol pe blogul Anei. Mă felicitam oarecum că, în grupul de bloggeri, copiii mei sunt printre cei mai mari și eu am scăpat (ca mamă) prin urechile acului de ultima reformă din învățământ. Am prins ultimul tren, poate nu cel mai bun, dar măcar știm relativ pe ce linii merge. Ceilalți părinți (care n-au ce face și scriu pe net) au luat în piept sistemul, au intrat de curând la clasa pregătitoare (nu zero, vă rog… asta dacă nu credeți că copiii voștri sunt un zero absolut), sau au avansat un pic în clasele primare, iar anul acesta aprofundează mirobolantele manuale unice scoase de o editură excepțională.

Așadar, am zâmbit oleacă atunci când am văzut cu ce se confruntă Ana și cât de bune sunt intențiile de a reforma. A găsit chiar și soluții, ba chiar s-a enervat atât de tare încât s-a înhămat să ducă în spate o comunitate de părinți care să propună și să schimbe sistemul.

Poate că au crescut copiii mei, însă problemele cu care se confruntă școala nu îmi sunt străine deloc. Văd la liceu superficialitate și lipsă de motivare, metode vai de ele. Științe ale naturii sunt predate doar pe hârtie, fizică și chimie fără experimente… Văd la gimnaziu teme până la epuizare. Ieri îmi spunea că o luase amețeala la un test și simțea că leșină (și da, leșină pe bune), dar că a băut un pic de apă, s-a întins pe spate, a respirat adânc și a trecut momentul. Îți dai seama, dacă leșinam iar? Ce ieșea din ora aia, că se panicau toți! 

Temele… never ending story

La primar… teme cu duiumul. Și la pregătitoare, unde nu se dau teme, copiii sunt cocoșați cu sarcini de nu le mai fac față. Dacă micul nefericit e înscris într-un program de after-school, cu copii mai mari, care chiar au teme, are-n-are ce face, măcar vreo două ore trebuie să stea pe scaun să facă „fișe”. Părinții aleargă disperați după școli „renumite”, acceptă să intre în clase cu peste 25 de elevi (numărul maxim prevăzut de lege la clasele primare) și apoi se miră de ce nu are „doamna” timp să vorbească cu fiecare. Îi șochează cantitatea de teme… păi… când timpul nu îți permite să îi scoți pe toți la tablă, dai teme. Obligi părintele să preia din sarcinile care te depășesc, ca profesor (și nu e vina ta că ai 35 în clasă, dar e problema pe care ar trebui să o rezolvi), să compensezi prin munca acasă, la after sau suplimentar, ceea ce nu se poate face…

Să ne înțelegem, nu discutăm aici despre copiii care, din diferite motive, nu fac față sarcinilor de învățare. Golurile acumulate în timp cresc, e din ce în ce mai greu. E nevoie ca copilul să aibă o dorință fantastică de a reuși, să tragă de el până este satisfăcut de rezultat. Am în clasă copii din toate categoriile: vor, pot și reușesc, cu o cantitate minimă de efort; vor, pot, dar nu depun suficient efort; vor, nu prea pot, dar compensează prin munca depusă. Și, normal, care nu vor, nici nu prea pot și nici nu găsesc un sens în a depune măcar un strop de efort.

Am văzut însă ce înseamnă penultima categorie, un elev care se încadrează instant la defavorizați social, dar care a înțeles că șansele în viață nu există fără învățare. A profitat de fiecare ocazie pe care i-am dat-o: lecții suplimentare în vacanță, teme trimise pe telefon, corectate și returnate, teme reluate atunci când n-au fost înțelese, totul fără să crâcnească. Și nu, părinții nu se amestecă deloc (i-au dat lacrimile când i-am povestit ce copil minunat are). Duce pe doi umeri micuți toată responsabilitatea. În toamnă, după un an de muncă în acest stil, când i-am scris „B” pe testul inițial la matematică am avut aproape aceeași satisfacție ca atunci când mi-am anunțat un alt elev că s-a calificat la națională.

Viața unei familii cu școlar(i) se învârte în jurul temelor. Convingerea mea este că ar trebui să ne delimităm de acestea, indiferent cum sunt ele. Temele sunt exerciții pentru copii prin care aprofundează ceea ce s-a lucrat la clasă. Dacă nu reușește să facă singur tema, ar trebui să te întrebi ce a făcut el în clasă când lecția a fost explicată. Dacă tu chiar vrei să îți ajuți copilul, reia cu el, separat, exercițiile din clasă și lecția din manual. Faceți din nou exemplele de acolo, poți compara ce scrie el cu rezolvarea propusă de manual. Vezi dacă a înțeles sau doar a copiat ce se scria la tablă, fără să gândească. Apoi lasă-l să facă singur tema!

Misiune imposibilă: părinte în secolul XXI

Dacă chiar vrem să schimbăm ceva în sistemul acesta, ar trebui să ne înțelegem fiecare rolul și responsabilitățile. Temele nu se evaluează, nu se pun calificative pe teme, pentru simplul motiv că nu știi cine le face. La fel cum nu poți pune calificativ pentru o temă nefăcută… pentru că tu evaluezi ceea ce știe/face copilul, nu ceea ce nu face. Mă străduiesc să îi fac pe ai mei (nu doar de acasă) să înțeleagă că tema nu este o pedeapsă, este o șansă pe care trebuie să o exploateze ca să poată progresa. Temele „opționale” pe care le dau țin de modul în care fiecare înțelege că nu vine la școală pentru ca părinții să se  laude cu carnetele în fața rudelor, ci pentru el, pentru a mai pune o cărămidă la temelia omului care va fi. Merge foarte greu această conștientizare…

Și, în aceste condiții, am avut parte recent de un incident extrem de neplăcut. Știu că părinții se implică în rezolvarea temelor. E greu să îi convingi să nu și doar să se asigure că sunt făcute. Însă de aici până la a scrie tema copilului e cale lungă. N-o să pricep – și poate îmi explicați – ce e în capul celor care stau și fac liniuțe, scriu la matematică, desenează la arte sau fac proiecte la alte discipline. Cu ce îl ajuți pe copil? Fă odată cu el, arată-i cum, dar nu-l lăsa să se ducă la școală cu munca ta!

Corectarea caietelor e pentru mine un efort necesar. Mă străduiesc să nu las teme – la română mai ales – care să nu treacă prin mâna mea. Cere timp, ca să nu mai zic și efort fizic, atunci când nu pot rămâne la școală și car caietele acasă. Am cerut într-o dimineață caietele de română, cât copiii aveau altă sarcină de lucru. Încep să corectez, aveam o temă și din urmă. Constat întâi că nu mai face același tip de greșeli… erau altele. Apoi realizez că nici scrisul nu mai e așa ascuțit cum știam. Am crezut că am trecut la alt copil, deși în minte aveam o anumită imagine, căci încerc cumva să asociez elevul cu tipul de greșeli, să știu la ce să fiu atentă în viitor. Mă uit pe copertă, să verific numele. Nu, nu greșisem, mă gândeam la cine trebuie… răsfoiesc înapoi, alt scris. Cine a făcut tema? – Eu!; Ok, întreb din nou: cine a scris tema? – Eu!  Îl chem și îi așez cumva paginile una lângă alta, să-mi explice de ce brusc, după o pagină, scrisul este mai rotund… Păi știți… trebuie să vă explic ceva… Eu i-am dictat mamei ce să scrie.

Știți în desene animate când personajul se enervează și îl colorează cu roșu de jos în sus? N-am explodat, am tăiat frumușel tot și i-am dat caietul, eu nu-mi pierd timpul să învăț părinții să scrie, ci copiii. I-am cerut să îi comunice mamei că o aștept a doua zi la școală la prima oră. Dacă îi place să facă teme, înseamnă că vrea din nou la școală. Nu a venit, a transmis că avea treabă, nici nu am primit vreun mesaj.

M-am gândit apoi la Ana și lupta pe care a început-o. Ce să schimbi, dacă nici actorii participanți la piesa numită „educație” nu își cunosc rolurile? Mulți profesori n-au idee de ce sunt la catedră și ce au de făcut acolo. Părinții vor luna de pe cer, aleargă cu sacul la pomul lăudat și sunt veșnic nemulțumiți, dar eșuează lamentabil în a crește copii autonomi, responsabili și conștienți de prioritățile lor în viață, cu un sistem de valori funcțional. Copiii au impresia că totul li se cuvine și că poți primi orice bătând din picior și nu muncind. Și ne mirăm că suntem unde suntem?

În final n-am fost supărată pe copil. El a speculat momentul ca să-i fie lui bine. Dar tu, ca părinte, când i-ai scris tema, l-ai învățat să mă mintă. Nu doar că mi-a dat caietul, dar m-a privit în ochi și mi-a spus de două ori că el e autorul. Când va mai crește, te va privi pe tine și te va minți fără a avea mustrări de conștiință. Semeni vânt, culegi furtună. Da, mi-ai irosit niște minute pe care le puteam folosi pentru alt copil, m-ai făcut să mă simt prost, dar pentru mine astea au trecut. Peste jumătate de an eu îmi voi încheia misiunea legată de copil. Însă îți doresc succes în cei 8 ani de școală care vor mai urma!

Ana, dacă vrei să schimbi ceva, înainte de a începe cu școala, începe cu părinții. Învață-i să lupte pentru copilul lor, pentru respectarea legii în ceea ce privește numărul de copii la clasă. Da, o să ia foc primăriile, că nu vor avea soluții să respecte legea (dar e problema lor, nu a părinților!), dar incendiile se vor stinge și copiilor le va fi bine. Nu acceptați teme în exces, atrageți atenția că la pregătitoare nu există, că nu se face dictare, că nu se scriu literele, ci se recunosc și se desenează, nu căutați performanță, ci rezultate și o stare de bine pentru copil.

Închei cu un alt exemplu… din familie. După un an de pregătitoare, la început de clasa I, copilul nu știe să citească. La ședință, doamna atrage atenția că e sarcina părintelui să „țină pasul” cu ceilalți. Părinți care nu au nicio pregătire pedagogică, care lucrează în domenii total paralele cu educația, se văd puși la zid și decid să „facă ceva”. Iau auxiliarul de lectură, că doar era proaspăt cumpărat și pun copilul să citească… text cu cratime și dificil, dar dacă auxiliarul era de clasa I, trebuia folosit, nu? Copilul în lacrimi, „se-nțelege”, cratimă și grup de litere… ce să faci, dacă doamna la școală n-are timp la 30+ în clasă să îl învețe să citească? Oare… ce se mai învață în clasa I dacă pe a și m mic de mână le-au făcut la pregătitoare pe liniatură tip 1, iar cititul îl învață acasă cu părinți bine intenționați, dar fără experiență??

Succes, Ana!

 

Și marmota… învelea ciocolata…

În lipsă de marmotă, am veveriță curioasă.

Îmi era dor de sfârșitul de semestru… acel moment unic, când se strânge toată școala și trage linie. Probleme, soluții, fiecare cum s-a descurcat mai bine. Cele mai interesante cazuri sunt clasele „problemă”, la care, culmea, unii se descurcă, unii… nu. Atunci vine acel moment al adevărului în care cel care a scăpat cu nervii nepuși pe bigudiuri de vreun puști neînțeles împărtășește tuturor secretul. Acea apă a vieții pe care toți abia așteaptă să o soarbă.

Numai că stai apoi și te uiți, te minunezi, și nu realizezi că era „atât de simplu”. Se dă o clasă mică. Cu câțiva copii care sunt lăsați de capul lor, care nu știu ce sunt acelea limite. Bine, nu știu ei nici ce e respectul, bunul simț, scopul efortului de a veni la școală, rolul adultului care intră pe ușă, multe lipsuri. Dar cum modelele proaste prind cel mai repede, normal că se mai găsesc niște papagali care să-l imite, ba chiar să-l întreacă.

Ca să ți se ducă ora pe apa sâmbetei e suficient să ai un clovn sau doi. Oo da, captăm atenția, trezim interesul… să fim serioși, unele subiecte, nici dacă te dai peste cap acolo nu îi faci să moară de plăcere. Cert e că la această clasă de care toată lumea se văita (slavă Domnului că am clasa mea și atât!) nu se găseau soluții… până când un profesor a descoperit magia. El a reușit să își țină lecțiile, să comunice cu copii, și le spunea tuturor că ei sunt de vină, că nu încearcă orice până merge. Așa a făcut și el, cu frumosul, cu vorba bună, n-a mers, dar uite, n-a renunțat, tot  a găsit o soluție!

Toată lumea îl privea cu admirație. Mințile erau larg deschise, așteptam o soluție. Și, ca de obicei, când vine, te pălește în moalele capului. Le-a cumpărat, oră de oră, ciocolată. Și afirma mândru că, și dacă se întâmplă să uite o dată, ei tot stau cuminți, căci știu, vor primi data viitoare. Așadar iei niște copii care probabil mănâncă ciocolată la fel de des cum mânca Charlie al lui Roald Dahl și îi mituiești. Îi dresezi. Apoi te lauzi că faci educație.

M-a umflat râsul. Mi-am amintit instant de una din profesoarele mele din facultate, care ne spunea că, dacă vrem să picăm cu brio la o inspecție, să le dăm copiilor recompense dulci, ca să arătam că nu știm care e diferența între ce ar trebui să facem noi și dresaj. Apoi imaginați-vă animalele de la circ, care sar prin foc ca să-și primească hrana. Cât am evoluat! Nu mai învățăm de frică (cum erau bătuți pe vremuri copiii la școală se știe), învățăm prin dresaj. Cred că de trei ori am dat ciocolată. Prima, demult, când am primit o cutie de bomboane, și i-am servit pe toți, spre disperarea celui are o adusese. A doua, la o activitate desfășurată în spațiu închiriat, unde gazda a trecut peste mine și le-a pus bomboane pe masă, în timpul activității, de-am simțit că o iau razna – vă închipuiți pe ce erau acum concentrați copiii, iar a treia, tot la o cutie cu ciocolată primită, pe care am împărțit-o iar cu clasa mea. În rest… nu.

Aviz și părinților, că în magazine vuiește de „îți iau ciocolată dacă stai cuminte”…