Aproape închei o vară liniștită, în care am mers mult pe jos (prin București, dar nu numai), redescoperind un alt ritm. Aș vrea să mă fi odihnit mai mult, dar nu am avut norocul acesta, viața bate filmul și caruselul emoțiilor consumă mai multă energie decât ne-am imagina. Însă sunt cu optimismul la un nivel decent, în condițiile în care în toamnă încep o nouă serie de elevi.
Am pus însă cap la cap frânturi de conversații pe care le-am avut cu muzeografi din mai multe zone și nu pot să spun decât că m-au întristat teribil. Dincolo de rolul meu actual la catedră în ciclul primar, rămâne adânc îngropată și prețuită dragostea față de trecut și respectul pe care îl datorăm pentru tot ceea ce timpul a iertat și a lăsat să străbată veacuri sau decenii până la noi.
Într-un muzeu încerc să văd și să respect munca sisifică nu a celor care stau și păzesc cu ochi de șoim exponatele, ci mai ales a celor din departamentele de restaurare și conservare care au dat obiectelor șansa la o nouă viață. Și n-am cum să nu deplâng lipsa cruntă de educație de care fac dovadă cei mai mulți vizitatori.
Pactul cu Diavolul
Înghițind în sec, personalul așteaptă vizitatori. Oricum nu sunt mulți și bate vântul prin muzee, se bucură ori de câte ori cineva deschide ușa. Ce nevoie avem de cultură?! Muzeele nu produc. Noaptea muzeelor, sabotată anul acesta, a fost întâmpinată cu pietre și geamuri sparte de „iubitorii de cultură” și amatorii de gratuități, că dă bine să îți faci selfie la muzeu când e toată lumea acolo. Altfel, rar văd poze în rețele despre muzee…
Există însă și două săptămâni pe an în care nu poți să arunci un ac într-un muzeu: săptămâna verde și săptămâna altfel.
Dacă ai ratat startul la programări, muzeele mari, „la modă”, nu mai sunt accesibile. Iar eu evit, cu încăpățânare, balamucul și înghesuiala, pentru că nu îi duc acolo în rol de gură-cască, ci pentru a învăța ceva. Iar învățarea se produce în liniște și organizat.
Vara aceasta însă am vizitat muzee mici, case memoriale. Stând de vorbă cu responsabilii de serviciu, am găsit justificarea enorm de multelor notițe printate: „Vă rugăm, nu atingeți exponatele!” Așa aflam eu, înainte să afle ei că sunt învățătoare, de spaimele ce îi bântuie în cele două săptămâni speciale ale ministerului. Ca o paranteză, învățătoare nu suna deloc bine, se schimbau la față, așa că o dădeam la-ntors și le povesteam de anii din Facultatea de Istorie, practica în laboratoarele de conservare și restaurare de la Cotroceni și le mai venea inima la loc.
Principala problemă e că vizita la un muzeu a devenit ceva la modă pe listele de activități extrașcolare. Ceva de bifat! Iar micii vizitatori, însoțiți de unul sau mai multe cadre didactice sau părinți, vor doar să defileze repede, în așteptarea recompensei de la finalul vizitei, mai mereu o distracție promisă la „Mec” sau altele asemănătoare, dacă există. Vizita la muzeu nu este nici pregătită, nici exploatată, iar vizitatorii nu dau dovadă de educație și respect față de valorile pe care le observă.
Mic ghid al vizitatorului
Muzeele, vorbind despre cele care imortalizează secvențe de trecut, nu sunt interactive și primul lucru pe care nu trebuie să ți-l spună nimeni e că nu atingi obiectele expuse, nu te așezi pe acestea. Fac excepție muzeele de artă, unde băncuțele pentru vizitatori oferă momentele de meditație necesare în fața unor capodopere.
Însă ce pretenție să ai de la pitici dacă, așa cum îmi povestea un supraveghetor, chiar cu profesorii însoțitori ai de furcă?!
Doamna a obosit, drum lung, scări până la etaj, poșeta mare și grea, ușurezi umărul lăsând-o pe… biroul poetului aflat în hol, piesă de patrimoniu. Atenționată, a reacționat cu putere, era doar o masă, ce-i făcea, dacă e grea geanta?!
Poate că ar trebui ca, la intrare, vizitatorii să fie atenționați că încălcarea regulilor de vizitare duce la evacuare fără restituirea contravalorii biletelor. Îți spun o dată, de două ori, dacă nu poți pricepe…
Apoi, nu da buzna ca lăcustele.
Dacă nu vezi săgeți care să-ți indice sensul corect de vizitare a expoziției, întreabă. De-asta sunt acolo supraveghetorii. În general, se folosește sensul acelor de ceasornic de la intrare, dar am mai găsit și invers.
Verifică, de la intrare, dacă și în ce condiții este permisă fotografierea.
Cu siguranță nicăieri nu ai voie cu bliț. Căldura declanșată de flashul de lumină este mult prea puternică pentru obiectele fragile expuse, nu e doar un pitic al muzeografilor ca să nu îți iasă ție pozele bune de dat share. Apoi, sunt încă muzee care au taxă foto suplimentară, uneori chiar foarte piperată. E bine să știi, ca să nu te trezești că ai de plată suplimentar. Asumă-ți că majoritatea obiectelor sunt protejate cu sticlă și că aceasta reflectă lumina, nu vei reuși să obții fotografii de calitate.
Poți însă întreba dacă există spre vânzare albume dedicate expoziției, cărți poștale, materiale de studiu suplimentar, dacă chiar te pasionează subiectul. Însă nu te comporta ca japonezii isterici, apăsând în neștire declanșatorul camerei, fără să mai apuci să vezi decât prin obiectiv și necitind panourile ilustrative. (Asta cu japonezii isterici mi-a scăpat într-o vizită cu ai mei, obsedați să fotografieze tot, dar fără a fi atenți la explicațiile mele, și așa a rămas.)
Fii civilizat!
Dacă la restaurant nu te joci cu mâncarea, la teatru nu mănânci în sală ca la cinema, nu intri pe rând la locul tău cu poponeața întoarsă la cel așezat, și la muzeu sunt reguli, pe lângă cele de a păstra distanța față de obiecte și vitrine. În primul rând, nu alergi, chiar dacă unele săli sunt generoase ca spațiu. Nu țipi, nu strigi și nu vorbești tare. Preferabil e să savurezi vizita privind și lecturând etichete și panouri explicative, discutând pe o voce joasă cu cei din grup.
Dacă ați optat pentru ghidaj, atunci doar ghidul vorbește tare și nu este întrerupt pe parcursul prezentării, întrebările fiind adresate după încheierea episodului dedicat unui exponat. E mai greu cu ghidajele fluviu, care te preiau de la intrare și te trezești, fără pauză, la ieșire. Dar și în cazul acestora, am observat că nu se supără deloc să observe că există interes special și oferă răspunsuri și informații suplimentare.
Oricum ar fi, din punctul de vedere al însoțitorului de grup, recomand cu căldură opțiunea de ghidaj. Copiii sunt atenți la ghid, iar eu, ca însoțitor, la cei care se plictisesc prea repede sau n-aveau ce căuta acolo de la bun început și sunt puși pe joacă, fiind un potențial pericol pentru nevinovatele exponate.
Pregătește vizita la muzeu!
Copiii trebuie să știe, din timp, unde merg, ce vor vedea acolo, semnificația obiectivului. Nu te poți aștepta ca un copil mic să poată asimila atâta informație nouă, prezentată vizual și auditiv în cascadă. Va auzi pentru prima dată denumiri de materiale sau de epoci, pe care cu greu le va plasa în sistemul lui de noțiuni. De aceea trebuie să anticipezi aceste întrebări generatoare de legături și să dai răspunsurile dinainte.
Chiar dacă e săptămâna verde/altfel/curcubeu, fără teme, nu o să moară nimeni dacă citește trei pagini din wikipedia și câteva repere istorice, nu? Asta dacă vorbim despre casele memoriale. Am constatat că sunt mai ușor de „digerat” cu cei mici, căci nu au de-a face cu o avalanșă de timp și spațiu istoric, mai ales dacă nu sunt nici măcar clasa a patra. Viața unui om e un eveniment ușor de localizat între altele mai importante pe care le cunoaște și, prin intermediul a ceea ce vede, poate contura mai bine o epocă.
Muzeele mari, cele maraton prin toate epocile, solicită o capacitate mare de analiză și sinteză. Și, pentru că vârsta nu le-o permite, vizita își anulează scopul. Să-i ducem „doar ca să-i ducem” este pierdere de timp și de resurse.
Post-vizită, completează activitatea. Un brainstorming, ce-ai văzut, ce ți-a plăcut. Fie și pe bancă, afară, la o înghețată, dar discută! Puse cap la cap, ideilor lor se vor limpezi și se vor fixa cu mai multă ușurință. Și, bineînțeles, folosește în învățare la clasă, ori de câte ori apare ocazia, informații din vizită.
Triste concluzii
Oricât ne-am dori unii dintre educatori, nu putem compensa lipsa celor 7 ani de-acasă și unii copii chiar nu au ce căuta la muzeu. Sau cel puțin nu în grup, pentru că nu pot face diferența între bâlci, circ și muzeu. Dacă l-ai dus de mânuță la primele două, du-l și la al treilea, până învață cum să se comporte.
Faptul că școala a devenit o glumă se răsfrânge asupra tuturor instituțiilor de cultură. Nu mai avem voie să le provocăm niciun fel de disconfort, așa că micii sălbatici au impresia că sunt în junglă, unde îți faci singur regulile.
Sau poate că trebuie să aștepte să mai crească! Așa cum spun și didacticile, oricine poate învăța orice lucru, dacă îi lași atâta timp cât are nevoie să reușească. Unii învață într-un an, alții în 10, alții în 100, dovadă cum se comportă și unii adulți cocoțați pe zidurile cetăților noastre medievale.
Fac din nou o paranteză, un muzeograf din București îmi spunea că se bucură atunci când vin copii „de la țară”. Sunt mult mai interesați, mult mai ascultători, cu mult mai mult bun-simț. De ce oare?!
Revenind, fii atent și cum te îmbraci și câte bagaje ai. Folosește garderoba, nu păstra cu tine decât esențialul. Nu vrei să te doară mâna, spatele când ești abia la jumătatea expoziției!
Și nu uita că oamenii care lucrează acolo nu sunt patronii muzeului. Nu ei au stabilit prețurile, taxele sau regulile. Dar au obligații stricte să le respecte! Nu-i învinui pentru ceea ce te deranjează.

Curtea interioară, vedere dintre arcadele de la nivelul 1. Castelul Huniazilor