Muzeul Corvinilor Hunedoara

Vizitele la muzeu ale școlarilor și spaimele nespuse ale muzeografilor

Aproape închei o vară liniștită, în care am mers mult pe jos (prin București, dar nu numai), redescoperind un alt ritm. Aș vrea să mă fi odihnit mai mult, dar nu am avut norocul acesta, viața bate filmul și caruselul emoțiilor consumă mai multă energie decât ne-am imagina. Însă sunt cu optimismul la un nivel decent, în condițiile în care în toamnă încep o nouă serie de elevi.

Am pus însă cap la cap frânturi de conversații pe care le-am avut cu muzeografi din mai multe zone și nu pot să spun decât că m-au întristat teribil. Dincolo de rolul meu actual la catedră în ciclul primar, rămâne adânc îngropată și prețuită dragostea față de trecut și respectul pe care îl datorăm pentru tot ceea ce timpul a iertat și a lăsat să străbată veacuri sau decenii până la noi.

Într-un muzeu încerc să văd și să respect munca sisifică nu a celor care stau și păzesc cu ochi de șoim exponatele, ci mai ales a celor din departamentele de restaurare și conservare care au dat obiectelor șansa la o nouă viață. Și n-am cum să nu deplâng lipsa cruntă de educație de care fac dovadă cei mai mulți vizitatori.

Pactul cu Diavolul

Înghițind în sec, personalul așteaptă vizitatori. Oricum nu sunt mulți și bate vântul prin muzee, se bucură ori de câte ori cineva deschide ușa. Ce nevoie avem de cultură?! Muzeele nu produc. Noaptea muzeelor, sabotată anul acesta, a fost întâmpinată cu pietre și geamuri sparte de „iubitorii de cultură” și amatorii de gratuități, că dă bine să îți faci selfie la muzeu când e toată lumea acolo. Altfel, rar văd poze în rețele despre muzee…

Există însă și două săptămâni pe an în care nu poți să arunci un ac într-un muzeu: săptămâna verde și săptămâna altfel.

Dacă ai ratat startul la programări, muzeele mari, „la modă”, nu mai sunt accesibile. Iar eu evit, cu încăpățânare, balamucul și înghesuiala, pentru că nu îi duc acolo în rol de gură-cască, ci pentru a învăța ceva. Iar învățarea se produce în liniște și organizat.

Vara aceasta însă am vizitat muzee mici, case memoriale. Stând de vorbă cu responsabilii de serviciu, am găsit justificarea enorm de multelor notițe printate: „Vă rugăm, nu atingeți exponatele!” Așa aflam eu, înainte să afle ei că sunt învățătoare, de spaimele ce îi bântuie în cele două săptămâni speciale ale ministerului. Ca o paranteză, învățătoare  nu suna deloc bine, se schimbau la față, așa că o dădeam la-ntors și le povesteam de anii din Facultatea de Istorie, practica în laboratoarele de conservare și restaurare de la Cotroceni și le mai venea inima la loc.

Principala problemă e că vizita la un muzeu a devenit ceva la modă pe listele de activități extrașcolare. Ceva de bifat! Iar micii vizitatori, însoțiți de unul sau mai multe cadre didactice sau părinți, vor doar să defileze repede, în așteptarea recompensei de la finalul vizitei, mai mereu o distracție promisă la „Mec” sau altele asemănătoare, dacă există. Vizita la muzeu nu este nici pregătită, nici exploatată, iar vizitatorii nu dau dovadă de educație și respect față de valorile pe care le observă.

Mic ghid al vizitatorului

Muzeele, vorbind despre cele care imortalizează secvențe de trecut, nu sunt interactive și primul lucru pe care nu trebuie să ți-l spună nimeni e că nu atingi obiectele expuse, nu te așezi pe acestea. Fac excepție muzeele de artă, unde băncuțele pentru vizitatori oferă momentele de meditație necesare în fața unor capodopere.

Însă ce pretenție să ai de la pitici dacă, așa cum îmi povestea un supraveghetor, chiar cu profesorii însoțitori ai de furcă?!

Doamna a obosit, drum lung, scări până la etaj, poșeta mare și grea, ușurezi umărul lăsând-o pe… biroul poetului aflat în hol, piesă de patrimoniu. Atenționată, a reacționat cu putere, era doar o masă, ce-i făcea, dacă e grea geanta?!

Poate că ar trebui ca, la intrare, vizitatorii să fie atenționați că încălcarea regulilor de vizitare duce la evacuare fără restituirea contravalorii biletelor. Îți spun o dată, de două ori, dacă nu poți pricepe…

Apoi, nu da buzna ca lăcustele.

Dacă nu vezi săgeți care să-ți indice sensul corect de vizitare a expoziției, întreabă. De-asta sunt acolo supraveghetorii. În general, se folosește sensul acelor de ceasornic de la intrare, dar am mai găsit și invers.

Verifică, de la intrare, dacă și în ce condiții este permisă fotografierea.

Cu siguranță nicăieri nu ai voie cu bliț. Căldura declanșată de flashul de lumină este mult prea puternică pentru obiectele fragile expuse, nu e doar un pitic al muzeografilor ca să nu îți iasă ție pozele bune de dat share. Apoi, sunt încă muzee care au taxă foto suplimentară, uneori chiar foarte piperată. E bine să știi, ca să nu te trezești că ai de plată suplimentar. Asumă-ți că majoritatea obiectelor sunt protejate cu sticlă și că aceasta reflectă lumina, nu vei reuși să obții fotografii de calitate.

Poți însă întreba dacă există spre vânzare albume dedicate expoziției, cărți poștale, materiale de studiu suplimentar, dacă chiar te pasionează subiectul. Însă nu te comporta ca japonezii isterici, apăsând în neștire declanșatorul camerei, fără să mai apuci să vezi decât prin obiectiv și necitind panourile ilustrative. (Asta cu japonezii isterici mi-a scăpat într-o vizită cu ai mei, obsedați să fotografieze tot, dar fără a fi atenți la explicațiile mele, și așa a rămas.)

Fii civilizat!

Dacă la restaurant nu te joci cu mâncarea, la teatru nu mănânci în sală ca la cinema, nu intri pe rând la locul tău cu poponeața întoarsă la cel așezat, și la muzeu sunt reguli, pe lângă cele de a păstra distanța față de obiecte și vitrine. În primul rând, nu alergi, chiar dacă unele săli sunt generoase ca spațiu. Nu țipi, nu strigi și nu vorbești tare. Preferabil e să savurezi vizita privind și lecturând etichete și panouri explicative, discutând pe o voce joasă cu cei din grup.

Dacă ați optat pentru ghidaj, atunci doar ghidul vorbește tare și nu este întrerupt pe parcursul prezentării, întrebările fiind adresate după încheierea episodului dedicat unui exponat. E mai greu cu ghidajele fluviu, care te preiau de la intrare și te trezești, fără pauză, la ieșire. Dar și în cazul acestora, am observat că nu se supără deloc să observe că există interes special și oferă răspunsuri și informații suplimentare.

Oricum ar fi, din punctul de vedere al însoțitorului de grup, recomand cu căldură opțiunea de ghidaj. Copiii sunt atenți la ghid, iar eu, ca însoțitor, la cei care se plictisesc prea repede sau n-aveau ce căuta acolo de la bun început și sunt puși pe joacă, fiind un potențial pericol pentru nevinovatele exponate.

Pregătește vizita la muzeu!

Copiii trebuie să știe, din timp, unde merg, ce vor vedea acolo, semnificația obiectivului. Nu te poți aștepta ca un copil mic să poată asimila atâta informație nouă, prezentată vizual și auditiv în cascadă. Va auzi pentru prima dată denumiri de materiale sau de epoci, pe care cu greu le va plasa în sistemul lui de noțiuni. De aceea trebuie să anticipezi aceste întrebări generatoare de legături și să dai răspunsurile dinainte.

Chiar dacă e săptămâna verde/altfel/curcubeu, fără teme, nu o să moară nimeni dacă citește trei pagini din wikipedia și câteva repere istorice, nu? Asta dacă vorbim despre casele memoriale. Am constatat că sunt mai ușor de „digerat” cu cei mici, căci nu au de-a face cu o avalanșă de timp și spațiu istoric, mai ales dacă nu sunt nici măcar clasa a patra. Viața unui om e un eveniment ușor de localizat între altele mai importante pe care le cunoaște și, prin intermediul a ceea ce vede, poate contura mai bine o epocă.

Muzeele mari, cele maraton prin toate epocile, solicită o capacitate mare de analiză și sinteză. Și, pentru că vârsta nu le-o permite, vizita își anulează scopul. Să-i ducem „doar ca să-i ducem” este pierdere de timp și de resurse.

Post-vizită, completează activitatea. Un brainstorming, ce-ai văzut, ce ți-a plăcut. Fie și pe bancă, afară, la o înghețată, dar discută! Puse cap la cap, ideilor lor se vor limpezi și se vor fixa cu mai multă ușurință. Și, bineînțeles, folosește în învățare la clasă, ori de câte ori apare ocazia, informații din vizită.

Triste concluzii

Oricât ne-am dori unii dintre educatori, nu putem compensa lipsa celor 7 ani de-acasă și unii copii chiar nu au ce căuta la muzeu. Sau cel puțin nu în grup, pentru că nu pot face diferența între bâlci, circ și muzeu. Dacă l-ai dus de mânuță la primele două, du-l și la al treilea, până învață cum să se comporte.

Faptul că școala a devenit o glumă se răsfrânge asupra tuturor instituțiilor de cultură. Nu mai avem voie să le provocăm niciun fel de disconfort, așa că micii sălbatici au impresia că sunt în junglă, unde îți faci singur regulile.

Sau poate că trebuie să aștepte să mai crească! Așa cum spun și didacticile, oricine poate învăța orice lucru, dacă îi lași atâta timp cât are nevoie să reușească. Unii învață într-un an, alții în 10, alții în 100, dovadă cum se comportă și unii adulți cocoțați pe zidurile cetăților noastre medievale.

Fac din nou o paranteză, un muzeograf din București îmi spunea că se bucură atunci când vin copii „de la țară”. Sunt mult mai interesați, mult mai ascultători, cu mult mai mult bun-simț. De ce oare?!

Revenind, fii atent și cum te îmbraci și câte bagaje ai. Folosește garderoba, nu păstra cu tine decât esențialul. Nu vrei să te doară mâna, spatele când ești abia la jumătatea expoziției!

Și nu uita că oamenii care lucrează acolo nu sunt patronii muzeului. Nu ei au stabilit prețurile, taxele sau regulile. Dar au obligații stricte să le respecte! Nu-i învinui pentru ceea ce te deranjează.

 

Muzeul Corvinilor Hunedoara

Curtea interioară, vedere dintre arcadele de la nivelul 1. Castelul Huniazilor

pasari_insecte_panouri

Decorațiuni pentru pereții clasei

Privind cu resemnare cei trei mari pereți ai clasei, mă gândeam că tare nemulțumiți trebuie să fie oamenii. Orice le-ai da, nu le convine. Dacă sala e mică, de ce e prea mică. Dacă e mare, de ce e așa mare. Bine, recunosc, nu mă vait că e mare, dar e al optulea an când îi privesc și nu mi-am propus niciodată să îi acopăr complet, ar fi o nebunie.

Însă provocarea nu sunt atât pereții, care nu mă deranjează, ci cele 20 de mari ferestre, dispuse pe două rânduri, câte 10 (2×5), fiecare având între 75×100 și 90×100 cm. Se adaugă la acestea storurile de foarte proastă calitate montate acum cinci ani și care, fără măcar a fi atinse, se prăbușeau peste noapte, rupându-se agățătoarea. Nu doar partea mecanică e praf, ci și culoarea, un albastru deschis care abia dacă reținea soarele, cât să nu zici că vezi afară.

Când am instalat proiectorul, am realizat că, fără să pot face „întuneric” în clasă, nu va fi posibil să îl folosim. Ferestrele sunt inamicul nostru principal. Rândul de sus a fost acoperit cu carton duplex care, lipit cu bandă Tesa albă, a rezistat decent trei-patru ani, în al cincilea începând să se desprindă la final.

Atunci le-am pictat (cele din dreapta au fost un proiect neterminat cu formele de relief, odată lipite sus, nu m-am mai urcat să termin colajul). Cele din stânga au fost un orășel foarte fain, cu loc de joacă, dar care s-a decolorat, arătând jalnic la final.

sala clasa

Al șaselea an și o nouă generație vine cu schimbări.

Le-am dat pe toate jos, în primul rând pentru că se ondulase cartonul și forța desprinderea. Nu știu cât a contribuit la schimbarea formei acuarela inițială, știu că se deformaseră înainte să le lipească părinții care m-au ajutat atunci.

Pentru ferestrele de jos, am avut panouri, tot din carton, dar în 5 straturi, 100×120 cm, cu care blocam ferestrele. De prin clasa a doua, când s-au înălțat, copiii erau capabili singuri să le mute stânga-dreapta la nevoie, iar într-a patra nici nu cred că le-am mai atins eu. Panourile erau și o modalitate ușoară de a expune creațiile lor pe hârtie ori de a organiza mici expoziții, cum a fost cea cu fișele colorate la ciclurile de viață.

Urmează să le schimb și să comand altele, un carton mai gros pentru partea de sus – sper să țină banda Tesa și să nu cadă. Am observat că de la guașe cartonul a fost afectat, nu a făcut priză bună cu lipiciul, așa că am hotărât să nu mai pictez, deși în visele mele sus aveam o pădure, jos erau tufișuri cu flori și alte vietăți. Cum pe dimensiuni atât de mari nu am pictat niciodată… am renunțat.

Totuși, o idee era necesară, căci nu le pot pune albe.

Rămânea varianta de a lipi ceva pe ele, dar ceva simplu de făcut, ca să pot să implic și copiii din dotare, mobilizați la datorie toamna asta. Pe ideea de cărămizi colorate, vreau să tai hârtie și să combin, să iasă un fel de zid vesel. Și pentru că se poate „și mai vesel”, unele dintre cărămizile A5 vor fi pagini de enciclopedie. Inițial am zis că rămân pe tema insectelor, însă panourile erau multe și, deși clasa insectelor e cea mai numeroasă de pe planetă, sunt nerelevante pentru copii. Am adăugat și alte viețuitoare cu care ne-am putea întâlni.

Ca orice idee care are impact direct la public, am testat-o în jur pe prieteni. Unii au răspuns cu reticență, altora li s-a părut interesant, am primit și sfaturi de a îndulci ideea (așa au apărut păsările în peisaj). A fost destul de greu să le și aleg, am vrut vietăți mici (prepelița și pupăza cred că sunt cele mai mari), dar capabile să mănânce insectele din imagini, pentru că aceasta era principala „problemă”.

Ce faci dacă se sperie de desene?

E cea mai grea întrebare, care are până acum răspunsuri potențiale. Întâi, o să încerc să repar jaluzelele, să poată fi trase la nevoie. Nu știu încă cum, dar le cos de suport dacă e nevoie, și tot le fac să stea. Apoi, dacă imaginile sunt capabile să prindă viață, o vor face toate, nu doar unele, și sigur din atâtea păsări (numărul este dublu) va înghiți cineva insecta.

Simulare de decor cu panourile-minienciclopedie

Simulare de decor cu panourile-minienciclopedie

A treia este de fapt un proiect: ne e frică de ceea ce nu cunoaștem. Am pregătit, pe lângă cele A5 care vor fi lipite, și „flash-carduri” de mici dimensiuni, cam 5×7 cm, pe care le-am plastifiat și tăiat. Le voi folosi ori pentru joacă, „pradă și prădător în lanțul trofic”, ori pentru a extrage viețuitoarele despre care vrem să aflăm mai multe. De ce nu să alegem două-trei pe săptămână despre care să aflăm trei lucruri, ca în enciclopediile pentru copii?!

O altă idee, mai ales legată de insecte, anticipează poate prea mult unitățile de măsură de la sfârșitul anului. Aș vrea să facem o listă pe care ei să deseneze cât de lungă este, de fapt, viețuitoarea atât de înspăimântătoare când e mărită de zeci de ori (în unele cazuri). Poate pe măsură ce le studiem, cu ajutorul părinților, să lipim panglici de hârtie care arată dimensiunea reală. Și, în felul acesta, să nu ne mai temem.

pasari_insecte_panouri

Educație pro-natură

O problemă cu care mă confrunt, mai ales la început de serii, este teama de insectele care intră în clasă. Nu am idee de ce trebuie să urli, să sari pe bancă, dacă ai văzut o muscă ori un gândac verde puturos. Să te agiți și să dai din mâini când intră o albină sau viespe arată cât de puține știi despre lumea din jur. Să faci o cădere nervoasă că a apărut un gândac negru de canal e și mai și…

Așadar, cunoscându-le și aflând rolul lor în lanțul trofic, poți decide. Dacă un gândac de bucătărie o să-l strivesc fără milă cu un papuc, restul viețuitoarelor trebuie cântărite. Care sunt dăunători care trebuie exterminați? Cine arată înspăimântător, dar nu ne poate răni?

Să luăm șerpii de casă și cei de apă, total inofensivi pentru om. De ce să-i omori când poți bate tare din picior și vor pleca? Și cei veninoși sunt pașnici, dacă sunt lăsați în pace. Au rolul lor în natură. Acolo e casa lor, unde unii nu înțeleg că noi suntem „în plus”!

E urât un liliac? Dar câți țânțari mănâncă într-o noapte? Simpli sau tigru, nu face mofturi. Un arici în grădină e o mână de ajutor nesperată. De la ce distanță aude el melcii ronțăind frunzele legumelor noastre?

Câte voi reuși din cele propuse nu știu, însă în vara aceasta am realizat că tot ceea ce am încercat – tolerează, studiază și nu ucide fără motiv – funcționează. Când am salvat din cantină gândăcelul pe care l-am plăcut de la prima vedere și am ieșit cu el afară, m-am bucurat când copiii s-au strâns în jurul meu și, în loc să se strâmbe sau să se sperie, l-au admirat. Și nu era nici mic, nici „frumos”, poate doar în felul lui.

Am aflat ce e – grupul de faună a României e una dintre plăcerile zilnice, unde mereu e ceva de învățat – și i-am povestit și fetiței pe care aterizase. O spaimă trece cu o poveste și o informație științifică.

Școala online la lumina lumânării

După ce-am văzut rezultatul alegerilor mi-am zis că, pentru încă patru săptămâni, sunt deschisă la orice tip de nonsens și stupiditate mai are anul 2020 pe țeavă. Și cred că va trebui să învățăm să ne adaptăm repede, să găsim soluții, căci lumea noastră e pe cale de dispariție și o ciudățenie plină de provocări îi ia încet locul. Abilitatea de a rezolva probleme, văzute ca obstacol între tine și ceea ce îți dorești să ai, se învață în școală și voința necesară să depășești piedica se generează cu ajutorul acelei mici doze de frustrare care îți spune să continui, nu să te oprești, căci va face altul în locul tău.

Ieri pe la 5 și jumătate corectam temele elevilor. Becul începe să fileze a discotecă și moare, apoi aud un urlet de fiară răpusă din camera copiilor. Inițial m-am gândit că iar se rezolvă frățește cine știe ce dispută pe jumătate de metru pătrat încălcat, dar nu… de fapt nu mai era curent. Fiind pe laptop, nu mi-am dat seama, dar calculatorul lui Iris a murit instant. Aleargă disperată, doar ce s-a terminat ora de biologie, dar mai are geografie, mare tragedie, cum intră ea la oră? Ok, intri pe laptopul meu, dar bateria lui nu ține cine știe ce… Oprim toate programele. N-ai TEAMS pe calculator? Doamne-ferește, dar chiar trebuie să am tot?? Ia și instalează repede. Ce parolă ai? (Scurt moment de panică) Într-un final reușim în timp record să intrăm la oră odată cu profa.

Dar… ca să nu se ducă bateria, am dat luminozitatea ecranului pe minim. Ea cum vede să ia notițe?! Am zis ceva ce nu poate fi reprodus fără a fi înlocuit cu bip. Telefonul ei mai avea 10%. Al meu cam jumătate, dar nu voiam să-l fac lanternă, cine știe cât dura povestea… Așa că am recurs la clasica soluție: lumânarea.

Nu puteam să nu râd uitându-mă la ea. Tehnologie de ultimă generație, școală online, conexiune prin hotspot 4G de pe telefon și tu stai și scrii de mână la lumina lumânării… Serile lungi de iarnă de dinainte de revoluție au revenit instant în prezent. Grija să nu te apuce seara cu temele nefăcute era una principală, cum ajungeai acasă, te și apucai. Altfel trebuia să te descurci la lumina lămpii cu gaz, după ce ștergeai bine-bine cu ziar răsucit sticla afumată cu o zi în urmă. Apoi, ne-am modernizat, o baterie de tractor era decor de sufragerie și la ea era conectată o instalație home-made cu beculețe de 12V. Unul, și acum țin minte, legat în vârful unui băț de brad, încă rămas în suport, era pe post de veioză lângă masă, având în spate frumos prinsă o oglindă pentru efect maxim. Multe teme s-au scris așa, însoțite de multe ore de morală că „ne stricăm ochii“ și ce-am făcut amândoi acasă toată ziua până s-a înserat, de nu le-am terminat (ai mei veneau pe la 6 seara acasă)… Da chiar, frate-miu, oare ce făceam? Cred că răspunsul corect e „construiam copilăria“, cea pe care generațiile de azi nu o vor avea niciodată, cu toate gadgeturile lor.

Gluma-glumă, dar a devenit foarte tristă pe la miezul nopții, când căldura de peste zi s-a dus, centrala nu pornea fără curent și clasica „mai punem o haină“ de la sfârșitul Epocii de Aur a fost pusă în practică cu încă 2-3 pături și ce saci de dormit mai erau pe-acasă. Tragedia a continuat aproape de zorii zilei, cu picamerele băieților de la enel la 10 metri de fereastra mea, după ce au constatat defecțiunea și au primit aviz să spargă în miez de noapte, altfel se apucau la 7, nu la 5.

Dimineață am deschis ochii (de parcă dormisem), ca de obicei, înainte să sune ceasul. Am încercat întrerupătorul, nimic. Cuminte, de sub pătură, îi auzeam pe băieți vorbind și din câteva frânturi mi-am dat seama că nu e nicio șansă de curent. Resuscitasem telefonul descoperind nesperat în poșetă bateria externă încărcată, așa că puteam intra pe aplicația de Classroom să anunț copiii că nu facem orele azi și să le dau ceva de lucru, să nu aibă chiar așa o zi de vacanță în mijlocul săptămânii. Apoi am dat mesaj dirigintei copilului cu ore dimineața, să anunț că nu se conectează azi, căci nu avem curent. Pentru cele de după-amiază pregăteam o învoire de la teme, dacă nu avea cum să-și deschidă calculatorul.

Și când ceasul bătea deja spre prânz, aud un Dorel de jos strigând fericit Mergeee, băăă! N-a fost chiar un cade-bă-că-cade, dar venise curentul. Sar repede din pat, scol copiii, Andrei – rupt de tristețe că tot mai prinde câteva lecții, el care spera o zi liberă, Iris, repede-repede să rezolve temele și să le urce până la prânz.

Abia acum am înțeles eu cum e cu școala online în casele fără electricitate: poți vedea tastele laptopului la lumina lumânării, nimic neadevărat!

telefoane incuiate scoala

Școala online „pentru toți“ a eșuat deja

Pe principiul românesc „nu mi se întâmplă mie“, foarte mulți din cei cu care ajung în contact sunt siguri că începem școala în clasele noastre tradiționale. Nu știu pe ce se bazează, dar și dacă începe, mai mult decât să o sfârșim la fel de repede nu cred că apucăm. Poporul român a avut de-a lungul istorie un noroc chior și tare mi-e că de data aceasta i se va înfunda…

Școala online opțională, cea din martie până în aprilie, a ridicat la timp niște probleme, mai ales tehnice și de acces. Mulți s-au bătut atunci cu pumnul în piept că toamna nu ne va lua prin surprindere, toți elevii vor primi, dacă nu au, un dispozitiv de acces la internet. S-au anunțat licitații, frunzele încep să pălească și copiii tot nu au acces… scenariile vehiculate sunt dintre cele mai „optimiste“, emitem live din sala de clasă sau asigurăm materialele pentru învățare asincron. Însă oricum ar fi, copiii au nevoie de aparate.

Ieri primesc de la una din prietenele mele modelul cererii pentru solicitarea unui dispozitiv…

DOAMNĂ DIRECTOR,

Subsemnatul___, în calitate de părinte / ocrotitor legal / altă calitate : ________, al elevului /elevei___________ , inmatricula/inmatriculata in clasa _______, an școlar 2020 – 2021 la ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. .XXXX , SECTOR X, BUCUREȘTI , solicit ,prin prezenta , acordarea spre folosință gratuită a unui dispozitiv electronic cu conexiune la internet, prevăzut de Programul Național ”Școala de acasă”.
Cunoscând prevederile art. 326 din Codul penal privind falsul în declaraţii , declar pe proprie răspundere că noi, în calitate de părinți/ocrotitori legali nu deținem niciun dispozitiv electronic cu conexiune la internet. Precizez că nici fiul/fiica noastră nu deține în folosință personală niciun dispozitiv cu conexiune la internet. Datele mele de contact sunt urmatoarele: Domiciliul în localitatea________,sectorul __, strada_______,nr._____, bl.___,et.___,ap.__, telefon:___,e-mail_____, Sunt de acord ca datele cu caracter personal să fie folosite la întocmirea bazelor de date care vor cuprinde beneficiarii Programul Național ”Școala de acasă”.

Data_______________ Semnatură solicitant_______________

M-am uitat și nu am știut ce să cred. Ce înseamnă dispozitiv? De ce nu au definit…? Și televizorul e conectat la internet, nu mai zic de telefoane… Dacă mă gândesc, chiar și mașina de spălat… Dar să presupunem că e o scăpare și dispozitiv înseamnă tabletă, laptop sau desktop, căci telefonul nu poate fi considerat dispozitiv de învățare. De ce condiționezi să nu existe niciunul? Nu are fiecare elev dreptul de a primi un dispozitiv de conectare? Sau egalitatea, în drepturi cel puțin, nu e pentru toată lumea?

O familie cu 3 copii, în care mama are telefon și cam atât, să spunem că primește o tabletă. Cam care ar trebui să fie programul școlar al celor trei ca să o poată utiliza în comun? În condițiile în care, se presupune, vom avea lecții live de la școală… Dacă toți trei învață dimineața, cine are prioritate? Și dacă ar fi compatibile programele, nu ai nevoie doar să vezi lecția, mai ai de făcut și teme…

Dacă în familie lucrează și un profesor, care să țină calculatorul ocupat și cu lecții, dar și cu pregătirea lor, de dimineață până seara, situația devine din ce în ce mai tragică. Sunt sigură că mulți își vor asuma falsul în declarații, cu toate prevederile menționate în declarație ale codului penal, dar este posibil ca încă un dispozitiv să nu rezolve problema accesului de acasă. Îmi e teamă să întreb ce se va decide în ceea ce privește dotarea sălilor de clasă, situație pe care onor-ministerul a cerut-o școlilor și pe care astăzi ar trebui să o aibă. Existența unui calculator în sală nu înseamnă și capacitatea acestuia de a susține o activitate online. În ce mă privește, mă bucur că mi l-am adus acasă pe cel cu care dotasem clasa și sunt hotărâtă să-i semnez certificatul de deces chiar dacă „mortul“ încă mai tresare un pic.

Dacă pentru copiii mei pot să consider că am un laptop și o tabletă, dragul meu angajator să ia în calcul că profesorul din mine nu are. Și dacă vrea să țin lecțiile în stream din clasă sau de-acasă, să se gândească să îmi pună la dispoziție ceea ce am nevoie. Bătaia de joc trebuie să înceteze, înțeleg că fiecare lasă de la el, contribuie cu ce poate, însă toate au o limită. “Fool me once, shame on you. Fool me twice, shame on me. Fool me three times, shame on both of us.” Chiar trebuie să încetăm să ne mai jucăm de-a școala și să recunoaștem ori că suntem depășiți și nu ne pricepem, ori să trecem la muncă.

Școala online înseamnă câteva lucruri de bază:

  1. Dispozitive de acces (unde stăm jalnic și probabil după analiza aceea din luna mai și-au dat seama că nu au destule nici cât să acopere câte unul de familie).
  2. Acces la internet (acesta costă și în unele zone nu există, de exemplu la bunici nu îmi pot verifica nici măcar mailul pe vodafone).
  3. Profesori pregătiți, toți la același nivel superior, atât profesional cât și digital (  .  .  .  . puncte rare, ca să nu râd).
  4. Resurse digitale –  și aici tare mult mi-aș dori să se înțeleagă o dată că un manual în format pdf nu este manual digital, ci în format electronic.

Și după ce cu chiu cu vai le vom face pe primele două, ne împiedicăm la 3 și ne rupem gâtul la 4. La noi nu există colaborare între profesori, cel mult avem bisericuțe în cadrul cărora ne ajutăm între noi. Dacă pregătirea ar fi unitară, ar fi ușor de delegat munca în echipă astfel încât să nu fie nevoie ca un om să facă toate resursele necesare unei clase. Și crearea acestora cere timp și profesionalism, ca să nu mai zic de bani dacă vrei ca, din punct de vedere tehnic să ai un rezultat satisfăcător. Ai nevoie de sunet, lumini, montaj, efecte potrivite. Tu, ca profesor, faci scenariul și poți asigura regia, căci tu știi cel mai bine cum vrei să arate produsul, dar nu ești, oricât ai vrea, un om orchestră pentru a dirija tot procesul. Drumul spre iad e pavat cu intenții bune și noi exact într-acolo mergem cu cântec înainte.

În încheiere, rămân să admir sublimul inocent al situației în care „de sus“ tot vin unicorni roz și promisiuni electorale de mai bine, când nu au nici puterea să recunoască lipsa soluțiilor, dar nici pe cea să își asume o decizie, oricare ar fi aceasta. Mă așez frumușel și aștept următorul val de decizii…

Dragă minister, mie mi-a ajuns!

E vacanță. Nu vreau să mai văd și să mai aud nimic, cel puțin o perioadă. Vreau să mă gândesc liniștită la strategia de urmat pentru anul viitor, cu clasa întâi. Vreau să mă gândesc intens la varianta în care îi am pe toți în clasă, sala mea mare, caldă și luminoasă! Azinoapte i-am visat, nimic special, așa cum îi știam, mai liniștiți sau nu, alergând prin clasă, fără măști, băgând mâinile murdare prin toate orificiile feței. Culmea e că mă vedeam și pe mine, prăbușită la catedră, spunându-mi că e prea mult, nu îi pot opri… Dimineață am zgândărit mult cu lingura bolul de cereale, visul era atât de real. Și acum, serios, eu ce ar trebui să fac?! Pentru că singurul mod în care ai putea să controlezi 100% „situația“ e să le pui zgardă cu șocuri electrice, cum ies din perimetru – zzzzzzz – și trec la loc. Dar asta e deja dresură, nu educație.

Am însă încredere în copii. Majoritatea sunt copii inteligenți, care, sunt sigură, vor urma regulile, oricât de greu va fi. Le dăm bulinuțe, promitem luna de pe cer (tot dresură, dar ceva mai plăcută), ne facem frate cu dracul și trecem puntea. Și toate ar fi bune și frumoase dacă suntem toți prezenți.

Însă scenariile iau din ce în ce mai mult în calcul varianta de prezență mixtă, online și offline. M-am gândit mult și am decis: eu nu mai vreau să susțin, sub nicio formă, planurile aberante ale unor oameni care nu înțeleg că ceea ce propun ei trebuie să funcționeze și la Cucuieții-din-Deal, și în Buricul-Târgului.

În primul rând, nu vreau să îmi mai folosesc resursele proprii pentru actul educațional. Ei la minister nu se duc cu pixuri și hârtie igienică de-acasă, nu? Eu de ce să mă duc? Nu vreau să îmi car, zi de zi, laptopul cel nou la școală, căci nu am mașină la scară, schimb două autobuze… De ce să mi-l stric? Calculatorul vechi pe care l-am dus la școală are un mare atu: pornește! Reușesc să rulez prezentările făcute acasă sau vreun filmuleț salvat de pe youtube, căci în clasă netul e atât de prost (stick digi, personal, dar e zonă cu acoperire slabă) încât nu pot da play online. Cu asemenea resurse, eu ar trebui să transmit live, să urmăresc și copiii de acasă, să pună și ei întrebări?! Nici nu vreau să mă gândesc, tehnic, ce țeavă de net ar trebui să avem pentru a susține, simultan, conferințele a 20 de clase cel puțin – deși în localul meu, dimineața, sunt doar 5…

Apoi, ministerul vrea ca eu la clasă să fiu un fel de roboteacher, probabil să am pe umăr cameră web, în așa fel încât cei de acasă să poată vedea tabla când scriu. Asta dacă nu cumva îmi dă o cască cu proiecție holografică, să îi văd și pe cei conectați… Și când eu mă plimb și mă uit în caietele celorlalți ori le țin mâna să scrie… ei ce să vadă?! Sau să am cameră fixă, să o tot mut: ba pe tablă, ba la mine când explic, ba pe o plansă sau pe prezentarea de pe ecranul de proiecție… Serios?? Un platou de filmare unde un singur om e și actor, și regizor, și manager de proiect? O să-mi desenez pe parchet o bulină roșie, ca la conferințele TED, din care să nu ies, ca să rămân în cadru? Ce glumă proastă e asta, ce bătaie de joc?

Mai am așa, o curiozitate… dacă nu merge netul, nu reușesc să pornesc aplicația, eu ce fac cu lecția? Cu copiii din clasă? Îmi văd, mai departe, de program, nu? Că doar n-o să pierd vremea că nu merge rețeaua… Însă m-am hotărât: nu duc nimic de acasă la școală! Nici laptopul, la care țin ca la ochii din cap, căci știu cât m-a „costat“, nici proaspăt achiziționata cameră web HD, nici microfon, nici căști, nici nimic! Dacă se fac planuri, să se facă pe bugetele lor! Și fraieri suntem toți cei care vom accepta să ducem în spate, așa cum o facem de ani de zile, sistemul ăsta părădit.

Și nu vorbesc doar ca profesor, vorbesc și ca părinte, ăla care a „donat“ la două rânduri de jaluzele până când a spus Ajunge! Sufăr și alături de părinții clasei mele, căci știu ce efort înseamnă să susțină o imprimantă color pentru a le da copiilor o alternativă. Și nu numai asta… toți părinții care știu să tragă aer în piept și să accepte sacrificiul. Însă la un moment dat e timpul să spui stop. Ministerul probabil face calcule că noi, ăștia de la oraș, avem di tăte, și nouă nu trebuie să ne mai dea nimic, mai au doar de rezolvat problema accesului elevilor din rural. Ei bine, dacă ei vor să folosească statistica din luna mai, cu ce device are fiecare participant direct la actul educațional, să se mai gândească. Socoteala de acasă nu se va potrivi cu cea din târg!

Ca părinte, îmi susțin copiii, deși dacă faci învățământ obligatoriu online nu văd de ce să îi discriminezi tocmai pe ai mei. Dar ca profesor refuz să te mai las, dragă minister, să îți bați joc de mine. Să vedem dacă, fără ajutorul meu și al altora ca mine mai ești capabil să te bați cu pumnul în piept că trei sferturi dintre elevi participă cu succes la lecțiile online. Cine le mai susține?! Și cu ce?!

plaja rulota

Cea mai ne-așteptată vacanță

Azi e prima zi de vacanță. Prima vacanță pe care o așteptam de mult timp și pentru care, până acum vreo lună și ceva, făcusem o mulțime de planuri. Voiam să luăm rulota, să ne izolăm la malul mării, să stau două săptămâni la soare pe șezlong, îmbrăcată bine, ca de Polul Nord, cu o carte în mână. Urma să fac cumpărături pentru două săptămâni, căci am mai făcut și sunt obișnuită cu asta, să gătesc zilnic câte ceva improvizat și să mă relaxez, fără oameni în preajmă, doar familia.

plaja rulota

plaja rulota

Nu pot să zic că nu s-a împlinit deloc dorința mea… Pot sta la soare, dar pe balcon, cumpărături fac la fel, pentru perioade îndelungate, gătesc (aproape) zilnic și deja mi-a ajuns până peste cap să aud „azi ce mai mâncăm“ sau „ce mai avem bun“. Mult-așteptata perioadă „împreună“ e deja saturată, nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să stăm într-o singură cameră toți. Am ajuns la concluzia că a fost cea mai neinspirată perioadă să termin de amenajat Atelierul năzdrăvanilor, căci tot ce era fun&hobby prin casă le-am aranjat frumos acolo. Cine s-a gândit că nu voi avea voie să ies și să merg 10 minute dacă am nevoie de ceva?! Să rămân în izolare acolo nu merge… căci ar trebui să dorm în sac, pe jos, și parcă nu e cazul. Dar… cine știe? Poate că la un moment dat vom avea nevoie de o pauză și o s-o facem și pe asta, să mai ieșim din rutină.

Am încheiat trei săptămâni de școală online, o provocare deloc ușoară, deși am exersat niște ani buni cum să dau teme online. Am relansat  timid și temele săptămânale de pe site, dar am constatat cu tristețe că „gașca năzdrăvanilor“ s-a spart, mulți au crescut, generația lui Andrei e la liceu, iar cea a Irisucăi la gimnaziu și găsesc greu copii și părinți dornici să facă altcceva, chiar și printre cei cu vârsta potrivită din familia extinsă. Mi-am zis că poate e prea mult pentru părinții deja depășiți de atribuțiile de homeschooling pe care nu și le-au dorit, dar poate, cine știe, atunci când acestea nu vor mai fi, le va fi dor de momentele de apropiere cu copilul.

Îmi luasem oricum concediu… cererea era făcută din iarnă, ca mai toate colegele mele. După trei luni de școală nu știu dacă e cineva care să se fi trecut în activitate în vacanța de primăvară. Cumva am intrat în vacanță cu un gust amar când am văzut pe net reacțiile de pe grupurile de părinți implicați în reformă, care nu mai știau cum să se bucure de moartea caprei vecinului, că profesorii sunt trecuți automat în concediu. Acea ură viscerală pentru această categorie profesională, care beneficiază de 62 de zile de concediu pe an, după doar câteva ore de muncă pe zi, care nu știe ce înseamnă „munca la privat“ și o huzurește o viață întreagă, s-a văzut din nou. Așa le trebuie, fi-r-ar ei de trântori pe spatele bugetului, să sufere și ei acum! Mi se face silă și-mi amintește și atitudinea unora care consideră că de-asta suntem plătiți, să fim bone și să înghițim toată nesimțirea și proasta creștere…

Au trecut trei săptămâni de școală în care am reevaluat tot ce știam. Nimeni niciodată nu ne-a învățat cum să predăm literele „de la distanță“, ce merge și ce nu merge. Niciodată nu m-am pregătit să deleg, corect, atribuțiile mele, să le explic unor adulți, fiecare cu pregătirea lui, cum să trateze, metodic, o lecție, de ce e important să nu sărim etapele, mai ales la copii mici. Și nu a fost ușor. Și iarăși mi-am zis că o să ies din grupurile acestea ce devin toxice, unde se susține sus și tare că, de fapt, n-am făcut nimic, părinții au făcut munca în locul meu… Dar e o veche zicere, să-ți ții prietenii aproape și pe ceilalți, și mai aproape, să știi cum gândesc. Îmi amintesc mereu bancul acela cu depanatorul de calculatoare care cere o sumă fabuloasă pentru reparația unui calculator rezolvat în 5 minute cu strângerea unui șurub. Cerându-i-se să detalieze factura, aceasta arăta: strângere șurub, 1 euro; să știi ce șurub să strângi, 999 euro. Cam așa și la noi… deși sunt conștientă că nu toată suflarea profesorală a muncit pe brânci cu copiii, căci văd și la ai mei copii ce și cât fac.

Ce mi se pare cel mai trist e că ministerul ne-a trimis acasă cu un mesaj liniștitor, dacă vi-l amintiți pe acela dintr-o reclamă de acum 20 de ani: Dormi liniștit, FNI veghează. Am fost încurajați să lucrăm online, deși nu e obligatoriu pentru elevi, nu se pun note și nici absențe. Iar acum, după aproape o lună, la bilanț, aflăm că de fapt salariul s-ar putea să nu fie întreg… Eram conștientă că vor tăia mai mult ca sigur indemnizația de masă, nu ar fi ratat ocazia să o lase, probabil și dirigenția. Deja se știa că nimic din ce era oră suplimentară nu se va plăti, motiv pentru care mi s-a părut de doi lei să îi ceri unui om, la plata cu ora, să facă lecții online, când tu știi că nu o să-l plătești… Sunt tare curioasă ce și cât ne vor plăti până la urmă, deși iar îmi aduc aminte de Caragiale: trădare să fie, dar s-o știm și noi. Ok, ne sacrificăm, dar spune-mi și mie de la început pe ce mă bazez, am și eu copii, rate, facturi de plătit, nu poți să mă anunți, după o lună, că nu am de fapt banii pe care îi speram. Stau acasă, muncesc cât pot, nici n-am apucat să îmi pun problema că mă plictisesc, căci n-am avut timp să simt, dar fii corect cu mine…

Probabil după vacanță și salariu diminuat, mulți se vor opri din entuziasmul cu care s-au apucat să lucreze cu copiii. Nu-mi pare rău că am făcut-o și voi continua, căci la copiii mici tot mie îmi revine această sarcină. Când va începe nebunia recuperărilor, a îngrășării porcului în Ajun, a galopului printre teme și a înghițirii gogâlț-gogâlț a tot ce a rămas, atunci se vor vedea roadele muncii de acum. Dar… aș prefera ca statul, angajatorul meu, să aibă măcar tăria de caracter să își asume, așa cum o fac cei de la privat: da, te trimit acasă, atât vei primi. Nu să ne amăgească și să-și bată joc. Chiar nu merităm.

Să avem o vacanță liniștită, în care să ne regăsim pe noi înșine și motivele pentru care ne-am ales această profesie. Multă putere să trecem prin furcile caudine pe care societatea ni le tot ridică, cu noi și noi umilințe, și poate vom realiza măcar noi că, dacă vrem un popor educat, atunci trebuie să ne facem cât mai bine datoria. Proști, dar mulți, nu e o rețetă de succes, vedem asta zi de zi de la fereastră.

Să se învețe online, dar doar pe ici pe colo… nu prea mult!

În cel mai pur stil caragialesc a debutat școala online și mi s-a făcut la un moment dat lehamite de tot ceea ce văd că se întâmplă în jur. După ce au curs „recomandări“ să facem ceva, să nu lăsăm copiii de capul lor, au venit apoi alte curente, că e ok să-i lăsăm în pace, că și în vacanță stau și apoi își aduc aminte la școală ce au învățat.

Poate nu e suficient de clar. Când intri două luni în vacanța de vară, o faci natural, după ce cunoștințele au ajuns la elev în ordinea firească, ai avut perioadele de consolidare, sistematizare, recapitulare finală. Ca la tricotat, ai făcut acel ultim rând cu care ți-ai „încheiat“ opera. Ai pus semințele acolo, să le găsești la toamnă, când, udate puțin, cresc imediat.

Ceea ce se întâmplă acum e ca atunci când i-ai pus piedică unui alergător. Dacă ai pretenția să se descurce singur după ce și-a rupt oasele și să reintre în competiție ca și cum n-ar fi fost nimic, te îmbeți cu apă rece. Nu se poate. Am intrat în carantină în mijlocul unității de învățare, fără să apuci să consolidezi ce ai predat ultima dată, fără să poți face un plan coerent de lucru. Așa că fiecare a făcut ce și cum l-a tăiat capul, mai mult sau mai puțin în beneficiul elevului.

Se trâmbițează pe toate canalele că ne întoarcem și recuperăm. Da, recuperăm, condensat. Eu pot face tot alfabetul într-un an, câte o literă pe săptămână. Pot să-l fac în 6 săptămâni, câte o literă pe zi, și dacă îmi ceri, îl fac și într-o săptămână, câte 6 litere pe zi. Ca în bancul acela cu învățatul limbii chineze: dacă a doua zi ai examen, ai nevoie de o noapte să o înveți. Însă sunt copii care au nevoie de acea săptămână pentru a-și însuși o literă, la ei nu va merge mai repede. Orice copil poate reuși, dacă este lăsat timp suficient, atât cât are el nevoie… Însă cine se gândește? Eu o să bifez că am „recuperat“ și o treime din clasă vor fi victime colaterale, copii sacrificați fără măcar să fi primit o șansă. Da, știu, sunt unii la care le-o dai și nu ajută cu nimic, dar măcar am încercat.

Ca părinte de copil clasa a opta, cu stresul meu ținut cu eforturi sub control ca să nu exasperez copilul, sunt profund recunoscătoare profesorilor de la clasă care fac eforturi pentru a ține lecțiile online. Profesorul de matematică are tablă, camera prinde tot ceea ce scrie. Nu am asistat la lecții, nici copilul nu mă lasă, nici eu nu mă simt bine să ciulesc urechile. E ca la școală… nu intri la ora nimănui dacă nu ești invitat. Doamna de română le dă lecțiile aranjate frumos, scheme făcute, doar să se pregătească mai ușor și apoi discută. Și da, printez. Și? Doar de-asta mi-am cumpărat imprimantă acasă, ca instrument de lucru pentru copii. Mi se pare o aberație să susții că ai printat 1000 de coli pentru un singur copil și mă îndoiesc că este adevărat, din moment ce în februarie, când am reîncărcat imprimanta de la școală, cumpărată în septembrie și utilizată intens cu toată clasa pregătitoare atâtea luni, afișa undeva la 2700 de coli. Mai repede mă gândesc că profesorul a recomandat mai multe materiale și, în loc să le citească pe ecran, s-au apucat să le dea print.

Și da, și eu le dau fișele de printat celor din clasa mea. Sunt lucruri pe care le poți face mai ușor așa. Există alternative, dacă nu ai imprimantă, să scrii pe un caiet, după modelul de pe ecran. Să le rezolvi în Paint, dacă doar sunt de bifat și făcut corespondențe, să scrii direct pe calculator, cum au fost cele pe care le-am propus zilele trecute. Dar… e bine că vedem paiul din ochii vecinilor nu bârna din ochii noștri. Așa urlam până acum o lună să lăsăm copiii mai puțin la ecrane… și acum, când îi punem să lucreze pe hârtie, nu, nu e bine, să stea la ecran, nu facem cheltuieli suplimentare să printăm. Cine are, are. Avantajul lui.

Dar cine te obligă să printezi? Să răspunzi la mesaje? Tot ce se face acum online e opțional. E un plus însă pentru copilul tău, care poate are pentru prima dată ocazia să lucreze unu la unu un conținut. Și poate tot pentru prima dată are toate temele văzute de profesor, cu feedback individual. Am avut nu de mult câțiva vizitatori la clasă și, discutând la final lecția, îmi spuneau că eu nu am nevoie de profesor-asistent care să dea o mână de ajutor, eu am nevoie de shadow la jumătate de clasă. Ei bine, pentru acești copii care aveau permanent nevoie să îi readucă cineva în sarcină, să le spună non-stop să stea frumos, să nu se joace, să fie atenți, să nu se oprească să ascută creionul după fiecare semn… ei bine, pentru ei, lucrul acesta acasă cu părintele, coordonat, este un mare plus.

Unul din băieții mei isteți îmi transmitea zilele trecute că la școală nu lucram atâta! Normal că nu, căci din 45 de minute, jumătate le iroseam încercând să îi fac pe unii să înțeleagă de ce sunt acolo. Apoi multe le făceam oral, le scriam doar pe tablă, le afișam pe proiector, dar acum trebuie să le pun pe ecran pentru părinți. Și, în plus, la școală îți vine rândul să citești de cel mult 2-3 ori, acasă trebuie să le citești tu singur pe toate… Am început să lucrez diferențiat și sunt impresionată de ceea ce pot face unii dintre ei. Stau serios și mă gândesc dacă nu ar fi mai bine ca și la întoarcere să intru în pielea lui Sisif și să sparg clasa, să lucrez ca la simultan. Unii desenează, alții fac mate, și așa, poate pe grupuri mici, să recuperez din decalaj. Însă asta înseamnă ca ei să aibă suficient bun-simț și respect pentru reguli să își vadă de treaba lor, ceea ce nu cred că se va întâmpla.

Și, dincolo de cât e de grea misiunea părinților de școlari mici, văd părțile bune: unii sunt mândri să descopere cât s-a schimbat copilul la școală, câte poate face acum. Alții constată deficiențele, acele lucruri la care copilul are chiar serios de muncă. Încep să mă gândesc că ar trebui să existe excepții de la regula „nu se dau teme la pregătitoare“, căci măcar temele sunt un punct de orientare pentru părinți, unde ar trebui copilul să lucreze în plus. Aș vrea măcar să am voie să le dau acasă fișele neterminate… dar a încercat colega mea să le dea un desen de colorat acasă și imediat au apărut voci care au susținut că nu se dau teme la pregătitoare. Așa că nu, nu le dau.

Mă consolez că au ocazia, pe marginea poveștilor și a temelor de dezvoltare personală, să discute mai mult cu copilul. Să îl vadă așa cum îl văd eu, un omuleț care are uneori idei geniale și de cele mai multe ori idei bune, care, în pofida vârstei sale fragede, poate avea o opinie despre ceea ce îl înconjoară. Știu că ai mei muncesc, cel puțin cei care aleg să o facă. Și atunci când îmi spun că poate cer prea mult, că forțez limitele, îmi aduc aminte de profesorii mei, cei care au făcut același lucru, care m-au determinat să vreau mai mult de la mine și nu să mă complac în confortul dat de lucrurile ușor obținute. Atunci, la școală, ultimii erau populari, erau „iubiți“ – acum amintirea lor e tristă.

Îmi place democrația la școală, atât cât are legătură cu a alege ceea ce studiezi. Dar apoi urmezi pașii. Nu-mi place, n-am chef, nu vreau, nu e amuzant… Uneori trebuie să înțelegem că rezistența la frustrare, motivația intrinsecă de a termina un lucru chiar și atunci când nu ești de acord cu el, acestea te fac mai puternic. Acestea te ajută în viață cu adevărat, să nu fii idiotul care iese pe stradă că el nu se teme când s-a dat ordonanță militară. Să reziști între patru pereți, chiar dacă nu îți place. Să nu faci tu pe istețul cu regulile, pentru că ai găsit o portiță să le încalci. Aici se vede într-adevăr dacă te-ai antrenat la timp.

De ce nu stau românii în casă? Pentru că ei nu știu să urmeze reguli. Nu se poate fără ele, când vom înțelege în sfârșit acest lucru?! Fără ele e haos și, uneori, haosul înseamnă moarte. Nu respecți regulile la școală, ora e un haos, daunele se văd în niste zeci de ani într-un popor needucat. Nu respecți regulile de circulație, regulile se văd poate imediat, cu un accident. Faceți doar un efort de imaginație, dacă virusul acesta era unul letal, indiferent de vârstă? Dacă îl luai și în 5 zile ajungeai hrană la câini pe marginea drumului, că nu avea nimeni curaj să te atingă. Și atunci mai aveai tupeu să contești regulile?

Prea ne-am obișnuit să punem orice sub semnul întrebării. Nu-ți place școala online? Nu o deschide. N-o să ți se întâmple nimic nici anul acesta, nici anul viitor. Doar ține minte că, oricât ne-am încălzi la ideea că nu încurajăm competiția, viața întotdeauna va da examene și va trage linie, iar atunci vei vrea să fii deasupra liniei. Am impresia că mileniul acesta începe cu provocări dure, cum ar fi competiția pentru supraviețuire. Fiecare temă pe care o faci, deși  nu ești de acord cu ea, îți folosește cel puțin din acest punct de vedere.

Am obosit să aud că ba a dat prea mult de scris/citit, ba a pus orele prea devreme/prea târziu/prea ca la țară… chiar am o rugăminte, pentru toți cei nemulțumiți… Pentru orice fereastră are legătura cu clasa online, dacă nu sunteți de acord cu activitatea, apăsați cu încredere în colțul din dreapta sus pe acel X mare și roșu și necazurile voastre iau sfârșit. Lăsați-i pe cei care vor să învețe să își vadă de ale lor, unii o fac de plăcere și se simt bine. Și, vă rog, dacă nici la școală nu vă place, căutați școli umbrelă și faceți acasă homeschooling, cât și cum considerați că va avea nevoie în viață copilul. Ca să ne vedem liniștiți de ale noastre!

Școala părinților sau când e timpul să renunți

Pe băncile facultății profesorii ne-au încurajat foarte mult de fiecare dată când o provocare părea imposibilă sau când veneam de la practică și ne cuprindea disperarea căci ni se părea că nu mai există soluții. Fiecare dintre oamenii aceștia, care ne-au fost mentori și judecători cinci ani de zile, ne-au spus în cuvinte simple că munca la catedră nu e atât de grea cu copiii, căci adevăratele probleme apar atunci când părinții intervin în activitatea de la școală, fără să facă mai întâi ceea ce ar trebui acasă. Nu copiii vor fi problemele noastre reale, cu ei ne vom descurca. Dar Dumnezeu să ne ajute dacă vom avea parte de părinți experți în toate, de la medicină la educație, inginerie, psihologie și toate cele.

Și aveau dreptate.

În școala românească lucrurile sunt extrem de polarizate. Pe de o parte, avem părinții cărora nu le pasă, trimit copilul că așa trebuie, dar nu-l pun nici măcar o dată să citească și el, cu voce tare, lecția din abecedar. Majoritatea temelor la ciclul primar includ „citește de trei ori, cu voce tare, lecția”. Ei, aș! Ți-ai găsit. Copilul o citește eventual o dată, în gând, mecanic, ce iese, nici măcar nu se gândește ce înseamnă cuvintele. Să le mai caute în dicționar? Vai, dar dacă face alergie la praful așternut peste miile de pagini? Asta dacă are un dicționar… Pe de alta, sunt părinții care au impresia că le știu pe toate, că sunt mult mai calificați decât profesorul de la catedră și că pot pune sub semnul întrebării absolut orice element din actul educațional. Din păcate, pentru că laisse-faire-ul din societatea românească a pătruns și între dascăli, sunt mulți care au dat motive de a pune totul sub semnul întrebării. Și atunci apare moda de a face legea la școală, pentru că așa ți se pare drept.

Sunt curioasă dacă atunci când medicul îți spune să te dezbraci începi să comentezi, vrei să știi de ce e musai și nu intră acul și prin haine. Chiar nu văd de ce atâtea întrebări, de ce a anunțat sau nu a anunțat testul, de ce a scris cu verde și nu cu roșu, de ce, de ce, de ce… Ai sau nu ai încredere în acel om că știe să-și facă treaba? Dacă nu ai, atunci caută altul mai bun pentru copilul tău. Dacă ai, lasă-l să și-o facă.

40% din probleme sunt date de lipsa educației. Așa ne spunea domnul profesor M. Nu știu dacă se baza pe ceva statistica lui, eu aș zice că procentul e mai mare. Am văzut animale disperate, de foame sau de libertate, care se izbeau repetat de un zid încercând să supraviețuiască. Sfârșeau trist. Mă gândesc la ele atunci când încerci uneori fără să mai numeri eșecurile să schimbi ceva în jur. Și mă întreb când e cazul să accepți că nu se poate, că e timpul să te oprești și să abandonezi. Sunt și voi fi mereu de părere că un profesor nu poate avea succes dacă ceea ce încearcă la școală se dărâmă acasă. Meșterul Manole a acceptat sacrificiul de dragul creației, profesorii nu pot face acest lucru, căci ar trebui să se sacrifice pe sine.

Există o limită până la care școala poate acționa asupra copilului. Și aceasta se oprește acolo unde libertatea e înțeleasă prost. Când la 6 ani percepi școala ca locul unde poți să faci ce vrei, căci dacă nu-ți convine ceva, vine părintele și face „ordine” și te „apără de profesori”, când regulile sunt doar pentru ceilalți, nu pentru tine, cu cel mai mare regret, vei intra pe lista de proiecte eșuate. Nu mi-am revenit din șocul acestei generații noi de pregătitoare, nu mi-am imaginat că la 6 ani este posibil să nu ai nicio limită, niciun dram de respect pentru adultul din clasă. Să spui „Și ce?”, să întorci spatele și să pleci din sală, să te sui pe bancă, să ți se atragă atenția să te așezi și să adaugi „Nu vreau”, să ignori cu desăvârșire orice regulă de conduită… Să forezi în timpul orei adânc în fosele nazale și să ții stalagmite gelatinoase pe deget, spre dezgustul colegilor vecini, să-ți speli mâinile cu limba, ca animalele, să-ți bagi mâinile în pantaloni, să le miroși și apoi să le lingi și multe altele.

Școala face educație, dar pornește după cei „șapte ani de-acasă“. Șapte ani care… în unele cazuri sunt sublimi, dar lipsesc cu desăvârșire. La școală nu vii ca să ți se explice de ce liniuțele trebuie făcute drepte, de ce trebuie să faci un anumit semn grafic, căci ție „nu-ți place”, de ce trebuie să sufli acuarele cu paiul dacă tu ai chef să colorezi cu creioane. La întrebările acestea educația de-acasă ar fi trebuit să răspundă deja. În primul rând să lămurească că la școală  nu faci ce vrei, că trebuie să te comporți într-un anume fel, că e nepoliticos să stai cu capul acoperit într-o încăpere sau să vorbești cu mâinile îndesate în buzunare până la cot, că există un anumit mod de a vorbi cu adulții, chiar și cu colegii. Însă când copilul așa vede acasă că e bine, cum să facă altceva la școală? Când medicul pune un diagnostic, cere tot istoricul familiei. La școală, când vezi cum se poartă, cum vorbesc și cum scriu unii părinți… nu mai ai cuvinte. Și dacă mai și declară mândru că lui nu i-a plăcut la școală, cum să te aștepți ca din familie copilul să vină în clasă cu comportamente pro-educație?!

Și la ce bun să îi mai faci observație unui copil care ignoră cu desăvârșire orice sfat? Stai drept, ține creionul corect, colorează în contur… totul inutil, căci țipă obraznic „Eu știu ce trebuie să fac”, „Eu sunt responsabil”. Un vechi proverb spune că cel mai deștept cedează. Și poate de aceea avem atâția ratați și analfabeți funcționali, pentru că, la un moment dat, cedăm. Reforma cu care ne chinuim de opt ani spune să nu lași niciun copil în urmă. Cu ce preț? Mi se pare că din atâta sete de a nu face diferențe de niciun fel, de a fi corecți cu toată lumea, ne-am bătut cuie în talpă de nu mai putem merge înainte.

obiecte igiena

Igiena, bat-o vina!

Dacă n-aș avea anul școlar și inspecția aferentă, eventual mai multe, speciale, de specialitate sau ce se mai inventează în sistem, parcă nu m-aș simți bine. Partea bună e că din fiecare experiență de acest gen ai de învățat, dacă la clasă îți intră un om deschis la minte (recunosc, aici chiar am noroc!), care e acolo nu să te măsoare, ci să te ajute. Anul acesta școlar nu putea face excepție și am avut și prima inspecție cu noua serie de elevi. Sfaturile colegelor erau să îi anunț, să îi smotocesc înainte, să le explic ce și cum… De ce?! Păi știu și ele ce clasă deosebită am anul acesta și… preventiv, să „nu risc”. Ce să risc? O zi normală? Și cum se spune, ai grijă ce-ți dorești: mai normală de atât nu putea fi, căci am avut bafta ca profesorul de sprijin să fie liber și să poată sta cu mine la clasă. Dacă vă gândiți că 20 de copii de 6-7 ani se pot simți inhibați de 4 adulți în clasă… nicio grijă, n-au avut nicio treabă. Au răspuns la fel ca de obicei, la întrebări sau au comentat pe lângă, s-au comportat cu nimic mai prejos decât în orice altă zi. Nimic regizat, totul „curat natural”. Am făcut impresie, ceva ca în reclama cu „coafura rezistă”, m-au întrebat ce folosesc de încă mai… dar hai, să vă povestesc mai vesele.

cd-press_educatie_civica_planse

Prima oră – dezvoltare personală, una din disciplinele mele preferate, căci am timp să stau cu ei de vorbă, să-i las să povestească și să ne cunoaștem mai bine. Și, de ce nu, una din puținele șanse să mai faci și educație la școală. Am început ora despre „obiectele de igienă personală” cu o planșă mare pe care editura CD-Press nu o mai are la vânzare, cu un Gigeluș care foarte vesel se spală pe dinți, pe față, ba face și baie și se piaptănă. Am analizat imaginile și… le-am cerut să ridice atâtea degețele câte lucruri fac și ei dimineața înainte să vină la școală. Mno, hai, am tăiat baia, că nu faci baie în cadă dimineața, poate doar un duș rapid sau măcar un spălat decent la subțiori (dacă ne gândim la mijloacele de transport din București). Dar din patru degețele posibile au fost ridicate toate variantele, de regulă două. Fetele au avut și pieptănatul, băieții mai puțin, dar fie…

obiecte igiena

Ne-am distrat apoi să vedem ce obiecte sunt folosite pentru fiecare act și dacă e ok să fie doar al tău sau să împarți cu cineva acel obiect. Sunt copii isteți, au găsit repede că ceea ce intră în contact cu gura, pielea, zonele intime – nu se împarte. Și ca să ținem bine minte, să nu le uităm, au „avut ideea” să facem o listă. Lista inițial fusese propusă în scris, dar cum nu știu toți să citească, merge cu imagini. Pentru afiș printasem color pe carton poze, le-am tăiat cu ghilotina la întâmplare și i-am lăsat să le asambleze în grup. Și echipele au fost ocazie de proteste, căci nu le-am dat voie să aleagă, le-am făcut eu. (Chiar, cum mi-am permis?! Hai, pe buneee?? – n-am zis-o eu, ci unul dintre pici…)  Plâns și jale, căci „eu nu vreau să fiu cu…”, dar ar fi însemnat ca unele grupuri să termine instant, iar altele deloc. Așa că i-am echilibrat. Cu tot cu comentarii. Afișul a ieșit nesperat de repede. Mai avem de lucru la el, căci activitatea e proiectată pe două ore, plus că discuțiile trebuie musai aprofundate.

Ca să închei într-un ton mai vesel, m-am gândit eu că fiecare copil e foarte mândru de periuța lui de dinți, mai ales că acum poți în magazin să îți alegi cu toate minunile posibile. Așadar, pe rând, fiecare trebuia să spună cum arată – ce culoare sau ce personaje. De la periuțe simple la cele electrice, de la colorate sau în gama Disney, toate s-au prezentat. Chiar și una despre care nu mai știa nimic, căci de șapte luni de când nu a mai folosit-o, a uitat cum arată! Aceasta după ce abia lămurisem problema lenjeriei intime care musai se schimbă zilnic… nu o dată pe săptămână sau, dacă nu e nevoie, la o lună. 

Abia aștept ora următoare. Trebuie să lămurim clar că periuțele se folosesc jumătate de an, să terminăm afișul, căci mai am căștile de urechi, unghiera și strugurelul, și să mai vorbim un pic despre cum ne spălăm ca să nu leșine nimeni lângă noi. Tot sper că pot schimba unele lucruri pe filiera „dacă a zis doamna, așa trebuie să facem”, deși la cum sunt desconsiderați profesorii în ultimul timp, nici varianta aceasta nu va mai funcționa.

Condițiile de examen: alt subiect de dezbinare în societate

Nu îmi amintesc ca în alți ani luna iulie să fi fost atât de fierbinte ca cea de acum. Spiritele s-au încins și s-au inflamat atât de mult încât cuptorul climateric părea mic copil pe lângă cel din societate. E drept că de undeva de sus se aruncau paie pe foc cu declarații incendiare și parcă cineva stătea să savureze spectacolul. Ultima săptămână am avut în sfârșit timp liber, că vacanță e greu să-i spun când stai și rupi filele din calendar până să apuci să te liniștești. Examenele și concursurile din învățământ au ținut capul listei știrilor, până când tragedia de la Caracal a mutat aceeași discuție a incompetenței în altă sferă.

Dar la învățământ se pricepe toată lumea, din moment ce toată lumea e implicată, mai mult sau mai puțin direct în acest sistem care ar dori să creeze, pe parcursul anilor de învățământ obligatoriu, un cetățean util societății.

Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii. (Legea Educației Naționale, 1/2011, Art. 2, al.3.)

Aș mai scoate câteva din Constituție și din Declarația Drepturilor Copilului, căci statul este obligat să protejeze copiii și să le asigure dreptul la educație, printre multe altele. Cum se achită statul român de această „obligație“ față de toți copiii săi, mai mult sau mai puțin norocoși? Știm bine că nu pot pune geană pe geană cei care își asumă aceste îndatoriri de grija copiilor care adorm nemâncați, care nu au cu ce să scrie, care abandonează școala renunțând la șansa unei vieți decente. Pe lângă acestea, statul, și în speță Ministerul Învățământului, ar trebui să se dea peste cap să se asigure că are cadre didactice pentru a respecta dreptul la educație al tuturor copiilor.

Legea cererii și ofertei în educație

O dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că nu ne-am desprins de comunism este faptul că nu înțelegem capitalismul și una din legile care îl guvernează: legea cererii și ofertei. Dacă cererea este mare și oferta scăzută, prețul crește. Dacă cererea este scăzută și oferta este mare, prețul scade. În cazul sistemului de învățământ, ministerul are o ofertă copleșitoare de locuri de muncă, mai ales în mediul rural, zonele acelea defavorizate pe care se bate cu pumnul în piept că le salvează. Oamenii care să vină în învățământ sunt puțini (în ciuda miilor vehiculate la examene, deficitul este de zeci de mii) și nimeni nu se agită să le crească numărul, așadar cererea este scăzută. „Prețul“ în această ecuație este de fapt nivelul calitativ al pregătirii cadrelor, care scade îngrijorător.

Ca o paranteză, angajatorii români de azi, mai ales cei din construcții, sunt disperați că nu găsesc forță de muncă la un nivel bun de calificare. Dar și atunci când găsesc „ceva”, se străduiesc să îi califice, să îi învețe meserie. Ce face onor ministerul nostru de resort când are oameni care își doresc să devină profesori? Face hârtii prin care îi perfecționează, să o bifeze și pe-asta, dar eficient nu este capabil să îi formeze.

Se vaită că vin oameni „nepregătiți“. Cine i-a pregătit? Aceleași instituții școlare aflate în subordinea ministerului. Cine le-a dat diplomă? Instituțiile de învățământ superior acreditate de minister. În loc să caute cauzele acestui dezastru – superficialitatea în pregătire – se aruncă cu noroi și se pun etichete.

Când am intrat la facultate (învățători și educatori) unul din discursurile inaugurale menționa cu mândrie că la finalul studiilor nimeni nu va fi șomer, există cerere, toți vor avea un loc de muncă. Și atunci, la ce bun să te mai agiți? La ce să te zbați să înveți dacă nu e niciun fel de competiție și locul este asigurat? Speculezi nevoia unui angajator disperat și nu trebuie să „corespunzi“ prea mult profilului ideal, treci ca gâsca prin apă prin facultate și te așteaptă oricum un loc călduț.

Încercarea ministerului de a refuza acum această forță de muncă de slabă calitate este o dovadă clară de management distructiv, fără logică, fără viziune. A realizat (în sfârșit) că are o problemă, că trebuie să facă ceva. Însă ce director idiot și-ar concedia peste noapte un sfert din angajați, fără să se asigure că fabrica lui va funcționa în continuare? E clar că, dacă o face, își asumă reducerea producției. Dar ghici ce… Ministerul nu poate „reduce producția“, căci nu poți trimite copiii acasă să le spui să vină anul viitor, când găsești tu profesori.

E mai greu să repari decât să construiești

Normal că te costă mult mai mult să repari un lucru făcut prost decât să o iei de la capăt cu altul nou. Surpriză… ca să creezi un om de calitate durează cam 22 de ani, de când o înveți pe maică-sa în maternitate bazele puericulturii, apoi la grădiniță și până îl scoți de pe băncile facultății să-l integrezi în sistem. Ministerul nu a inventat saltul în timp, așa că ar trebui să aibă, pe lângă acest plan bine stabilit pe care să-l urmeze cu sfințenie, și măsuri de criză. Și aici încep reparațiile costisitoare.

Avem nevoie de oameni și avem 3 000 care ar vrea să lucreze în sistem, dar nu sunt pregătiți. Chiar ai nevoie de ei? Ooo, încă cum, dar nu recunoști. Ai aflat la jumătatea lui iulie că oamenii ăștia nu „corespund standardelor“. De ce nu te-ai gândit, încă din luna mai, când ai avut un moment de inspirație și ai intuit problema, la o soluție? Dragi oameni, dacă nu luați 5 vă prezentați la școala de vară. Te apuci frumos și îi instruiești, îi pui toată vara cu burta pe carte, iar înainte să înceapă școala îi testezi. Nu promovează nici acum? Îi pui să achite cursurile de pregătire și le urezi succes până la examenul viitor, căci la noi, la români, așa merge. Dacă e gratis, e prost. Dar dacă te ustură pe tine la buzunar, te dai peste cap să fie bine.

Dar nu te culci pe o ureche, căci mai ai o problemă. Care e diferența între un candidat care a luat 4.99 și unul care a luat 5.00? Dacă te îmbeți cu apă rece că al doilea e exact ce căutai, e clar de ce e dezastrul acesta. Și pentru ceilalți e nevoie să faci ceva: școli de vară, cursuri de perfecționare serioase, în centrele universitare, la care grupele de lucru să fie stabilite în urma unei testări inițiale. Centrarea pe elev e și la nivelul acesta. De ce să pui în aceeași oală oameni diferiți? M-am trezit trimisă la cursuri care te luau de la zero, dar eu aveam nevoie de la 4. Până la final, s-a ajuns la 3. Pentru mine a fost pierdere de timp, dar am mai pus o adeverință la dosar! Vede cineva asta? Mă îndoiesc.

Incompetența scoate leii în arenă

Ce faci când ești depășit de probleme? Nu caut un răspuns logic, pentru că la noi contează să dea bine la public. „Fă-te că muncești” este deviza clasică, să te vadă tot prostul că te agiți, te consumi, chiar dacă pe tine te taie de fapt să te duci la budă. Eventual atacă sistemul la rădăcină, lovește în parteneriatul școală-familie, singurul lucru care mai împiedică ici-colo câteva corăbii să se scufunde. Întărâtă taberele, asmute-i unul împotriva celuilalt și savurează spectacolul. Asta e ceea ce văd de aproape două săptămâni: profesori nemulțumiți, profesori mulțumiți, care îi atacă pe primii, sindicate care, ca de obicei, dorm, dar părinți și mai nemulțumiți care au găsit acum o țintă să arunce cu piatra în toți, căci dacă nu sunt proști puși pe listă, sigur sunt șpăgari, bătrâni sau plictisiți.

Când sunt alegeri, societatea se scindează, părinții își renegă copiii, prieteniile se desfac din motive stupide. Așa și acum, un carnagiu grețos în care vinovatul stă la tribune și își freacă mâinile. Romanii vărsau sânge în arenă ca să potolească plebea. Ne-am moștenit străbunii, avem în ADN această dorință. N-am evoluat prea mult față de schingiuirile publice din Evul Mediu.

Dar cel mai greu este când faci parte din ambele tabere: și a profesorilor, și a părinților. Dacă deschizi gura în vreo discuție ești mort, linșat din prima, clar ești „trădător“, nu contează cine acuză. Totuși, din acest dublu rol ingrat am văzut despicat un subiect de ambele tabere implicate.

După examenul de definitivat o colegă a avut curajul, într-un grup teoretic de profesori, să arate cu degetul condițiile inumane în care s-a desfășurat examenul de definitivat în București la Colegiul „I.L.Caragiale”, unde în săli mici candidații erau înghesuiți câte doi în bancă (discipline diferite, pentru a face economie la supraveghetori), în săli expuse la soare, pentru câteva ore bune. Nu fusesem niciodată în această instituție, dar mă gândeam că, fiind o clădire veche, va respecta arhitectura școlară de odinioară, cu săli mari și spațioase. Apoi, fiind un colegiu de top, ultra-central, sălile să fie dotate cu aer condiționat. Cum și la mine la școală, mai spre marginea orașului, există dozator cu apă rece pe culoar, aici nici nu mă gândeam să nu găsesc.

Ei bine, fals. În afară de toalete, care erau refăcute, mai nimic nu mi-a inspirat ideea de școală de top din secolul al XXI-lea. Nu m-am grăbit să ajung în sală, era aproape plină când am intrat și, deși toată lumea se plimba, deja atmosfera era încărcată. Om fi noi animale mai spălate ca restul de pe planetă, dar avem o amprentă. Partea bună cu mirosul, ca și cu auzul, e că organul de simț se adaptează și în final te obișnuiești. Era deja cald, soarele bătea direct pe fereastră, perdelele gri deschis nu făceau față, plus că, dacă deschideai geamurile, trebuia să ridici perdelele… Am avut noroc, am nimerit între ferestre, la umbra peretelui, nu mă bătea soarele, dar trebuia să stau cu capul un pic aplecat, căci fereastra se deschidea chiar deasupra mea și riscam câteva cucuie dacă nu eram atentă. Alții au stat în soare. Oamenii s-au văitat că le bătea soarele în ochelari și nu vedeau ce scriu. Apă rece… nu era.

După jumătate de oră parcă ne-a pus Dumnezeu mâna în cap când ne-au dat foile de examen. Am putut să folosim ciornele pe post de evantai, căci în sală intri cu stiloul în mână, cartea de identitate și cu un pachet de șervețele, dacă ai noroc, căci nici acestea nu se acceptau până de curând. Sticla cu apă dacă n-o ai, ești mort, căci în loc să fierbi, te coci la foc mic. O oră de stres în plus, pe lângă cele patru de examen care urmau. La un moment dat a venit în sală, mă abțin să spun cu ce dispoziție, o doamnă cu ecuson, să întrebe „cui i s-a făcut rău“. Nu era la noi. Am aflat ulterior, pe facebook, că în altă sală cineva a avut probleme, dar că nu i se permitea să plece pentru că semnase deja procesele verbale de intrare în examen și abia după 11 putea ieși, chiar dacă mai era o oră jumătate până atunci și nu veniseră subiectele. În final, după ce s-a dezbătut aprins între comisie și supraveghetori, fără să se ia o decizie, a decis să rămână. Să mai întreb unde era echipajul de salvare obligatoriu la examene? Sau dacă omului, de emoție i se oprea inima…? Mă luase pe mine amețeala când mi-a sărit tensiunea din cauza unei doamne bine intenționate, care a început să ne spună că, dacă desenăm cu creionul se consideră semn, în condițiile în care terminasem geometria cu vreo 5 pagini în urmă. A revenit aproape imediat, că e semn dacă e desenat cu stiloul, și-a cerut scuze, dar ce mai conta? Am băut apă, am inspirat adânc… uite-așa mori cu zile.

Nu mai contează că patru ore au urlat sirenele, șoferii apăsau claxoanele de parcă respirau cu ele, zgomotul străzii intra netulburat în sălile de la etajul 3 și bănuiesc că jos era mai rău. După vreo trei ore terminasem litrul de apă. Când am predat lucrarea mi-am dat seama că nu mai aveam voce, răgușisem fără să vorbesc. Am ieșit la aer și n-am putut să nu mă întreb cum se învață acolo, cum rezistă copiii, probabil că e ca la mine la școală, unde soarele bate liniștit de pe la 10 până după-amiaza, astfel încât în clasă e înfiorător de cald. (Asta la parter, mi-e groază din toamnă, la etaj, unde soarele bate încă de la răsărit.)

Am empatizat cu colegii care se văitau de condiții, căci știam despre ce vorbesc. Dar surpriza avea să vină de la părinți dornici de reformă care au preluat mesajul colegei și și-au vărsat ofurile.

Dacă sunteți nemulțumiți, plecați din sistem!

Ce ușor se spune! Și apoi la fiecare început de an dau din colț în colț să intre, nu contează cu ce preț, pe lista unei anumite doamne, că în rest… e dezastru. Ce mă nemulțumește? Condițiile de lucru? Nici n-am motive. Câți se duc la muncă cu calculator de-acasă? Pixuri, hârtie și nu numai? La patron, pe căldură, trebuie să îți asigure condiții decente, apă rece, altfel zaci pe birou. Culmea, la clasă nu-mi permit să ies la aer când simt că mă sufoc. Uneori n-am cum să mă duc la toaletă când mă taie, că cine știe, am dat un test, nu-i pot lăsa singuri. Ba și în pauză dacă îți permiți să te duci la cancelarie, ești inconștientă, ai lăsat copiii singuri, dacă se omoară, că știu doar de frică…

Dacă nici profesorii n-au vacanțe…

Altă stupiditate, dar asta e în mentalul colectiv de multă vreme. Profesorii au 62 de zile de concediu pe an, așadar au un tupeu fantastic să se plângă că „nici ei n-au concediu”. Dorel când dă cu târnăcopul se gândește la berea pe care o bea la pauză sau la domnișoara cu fustă scurtă care tocmai a trecut pe trotuarul celălalt. Alții mai au trei ferestre deschise de facebook, își mai relaxează mintea după 5 mailuri citite cu o știre sau o bârfă cu prietenii. Câți ajung acasă și mai pierd ore bune ca să pregătească ziua de mâine la muncă și printează/decupează materiale pe cheltuiala lor? Câți adorm gândindu-se ce fac dacă iar nu pornește cine știe ce aparat și tot scenariul făcut pentru a doua zi trebuie schimbat la fața locului?

Profesorii – și să se înțeleagă, aici mă refer strict la cei care înțeleg exact ce au de făcut când trec pragul clasei – nu își permit acest lux, căci au 50 de minute în care să fii atenți la alte 30 de nevoi, să fie multi-tasking… Și da, au nevoie de zilele astea de concediu, pentru că abia după o lună ce începi să îți simți mintea că se relaxează, e din nou odihnită și creativă, gata să creeze noi experiențe de învățare.

Mulți cred că te duci la școală, reciți lecția și pleci acasă devreme. Ești mult mai mult de-atât. Ești mamă surogat, dai îmbrățișări la nevoie celor care nu primesc sau n-au de unde să primească, îi trimiți să se spele pe mâini, legi șireturi și închei fermoare, la nevoie te joci de-a doctorul, iei o febră și suni după părintele prea ocupat să vină sau pansezi vreun picior rănit că n-are cine. Pui suflet și plângi cu ei și te doare.

Și da, după toate acestea, ai o vară să te odihnești și să fii doar părintele copiilor tăi. Ai tăi! Acei copii pe care îi îmbraci în prima zi de școală și le explici cu lacrimi în ochi că „mama nu poate veni” cu ei, pentru că mama se duce să le zâmbească altor 30 de copii. Mama se duce la alt careu să se uite cum părinți fericiți trec linia și intră în față să-și fotografieze copilul, stând cu posteriorul întors către prezidiul unde directorul se spetește să țină o cuvântare alături de ceilalți profesori. Speră să-și vadă și ea copilul în pozele altor părinți, cum stătea emoționat la careu! Acei copii pe care nu ți-i vezi la premiu, căci tu ești în altă parte, să premiezi alți copii… Rănile acestea se mai închid în vacanță, dar nu se vindecă. Ele rămân în sufletul părinților și al copiilor de profesori. Sarcastic era aruncată o urare, Bine ați venit în lumea celor care muncesc! Ahh… Să nu-ți dea Dumnezeu cât poți duce, omule…

Toți profesorii sunt hoți

Alta bazaconie zvârlită în silă. Dacă a îndrăznit să se plângă, această „cucoană“ sigur e din seria celor care te măsoară întâi să vadă cât poți da și sigur nu doar că primește, dar mai și cere poșete, parfumuri, rate plătite la bancă… Întrebarea mea pentru toți nemulțumiții de cadouri e următoarea: Când ți s-a cerut ultima dată, ai reclamat? Dacă nu, cu ce ești mai bun? De ce nu încerci să dai un exemplu și să schimbi ceva? Nu îți place să ieși în față, să-ți asumi, dar e ușor să îi bagi la grămadă pe toți!

Profesorii vor doar pentru ei

Un ultim reproș la care mă refer – deja e destul – e acela că profesorii nu ar trebui să se plângă de condiții, că o duc alții și mai rău în mine și oțelării. Dacă în clasă e cald de leșini, clar nu trebuie să ai pretenție de aer condiționat, căci tu poți să suporți. Și copiii suportă, cu stoicism. Cum se comportă un copil care „nu se simte bine“? E agitat, nu se concentrează, nu are chef de nimic. Și atunci, cum să ții tu lecția, să produci învățare în acele condiții? Dar uite, domnule, ce fițe și figuri, se coace la catedră și vrea aer condiționat! De acord, nu părinții trebuie să cumpere, dar de ce părinții nu iau pe sus consilierii locali pe care i-au votat și care răspund de dotarea școlilor, să îi pună să-și facă treaba măcar o săptămână în sălile fără perdele, fără aer condiționat și în plin soare, câte doi în bănci în care îți agăți mânecile sau scârțâie enervant la fiecare mișcare? Să vedem atunci, ce e mai important? Borduri puse vertical sau aerul condiționat?