Rezolvați problema! Soluția în trecut

Cele ce le veți citi mai jos sunt de fapt – așa cum v-am obișnuit, răspunsul meu la una din provocările de la școală, una aparent simplă, dar care necesita un moment de meditație. Trebuia identificată o problemă a școlii românești în momentul de față, și să identificăm pentru aceasta cinci soluții, nu găsite de mine, ci de predecesori. Nu mă hotărâsem încă să fac publică tema, dar marți, la dezbaterea planului cadru pentru gimnaziu, mi-am dat seama că tema mea este foarte aproape de două probleme discutate acolo.

Prima dintre ele a fost importanța studierii istoriei în școală. De ce e important să cunoaștem istoria? Fie că e istorie națională, fie că e istorie a pedagogiei, cum este în cazul meu acum, învățăm istoria pentru că aceasta întotdeauna se repetă, și probleme cu care ne confruntăm acum și par imposibile au de fapt o soluție deja testată. Și sper ca cele ce urmează să fie un argument care să susțină afirmația.

A doua problemă a fost aceea a formării valorilor, misiune la care școala românească este deficitară. Și acest lucru s-a spus, timid, la dezbaterea de marți. Tema mea tocmai aici s-a oprit: Educația morală și formarea de valori în școala românească contemporană

A identifica o problemă a sistemului actual de învățământ nu părea la prima vedere un demers dificil, într-un sistem care de 20 de ani se zbate să-și găsească cursul, și mai ales sensul. Probleme sunt la orice nivel, din orice unghi am privi, de la ghiozdanele de 10 kg ale școlarilor mici, la lipsa de viziune a celor care sunt responsabili cu trasarea direcțiilor pentru viitor, privind organizarea sistemului. Un demers așadar simplu, pe care cei mai mulți privitori, dinăuntru sau din afară, sunt capabili să îl realizeze. Însă adevărata dificultate apare atunci când trebuie identificate soluțiile problemei, căci este mai ușor să condamni și să arăți cu degetul decât să propui rezolvări, și mai ales să le pui în aplicare.

Am căutat sensul acestui sistem, și am aruncat o privire pe produsele sale. Cum am caracteriza acum un copil, ajuns în pragul tinereții, care a ieșit din sistem? De ce îi condamnăm și judecăm atât de puternic pe tinerii care s-au confruntat cu primul lor examen de maturitate, și au ieșit mai mult sau mai puțin șifonați din această luptă? Ce le lipsește lor de fapt? Am ajuns la concluzia că s-au trezit, în pragul celui de-al treilea deceniu de viață, neînarmați cu valori autentice, că nu știu cum să se raporteze la lumea înconjurătoare, și nici nu au reușit să-și individualizeze personalitatea astfel încât să se diferențieze între cei asemeni lor la momentul în care pornesc singuri pe drumul vieții. Este sau nu școala responsabilă de educația morală a copiilor? Mai formează astăzi școala valori?

La o rapidă privire asupra principalelor curente pedagogice am constatat că s-au pierdut, cel puțin începând cu al doilea război mondial, elementele fundamentale ale educației și culturii: valorile, cele care stau la baza alcătuirii spiritului (Eduard Spranger, 1839-1922). Îmi este teamă să mă gândesc la afirmația lui Émile Durkheim (1858-1917), potrivit căreia omul realizat prin educaţie este cel pe care societatea îl solicită. Ar însemna că societatea românească este la un asemenea nivel încât omul de care are nevoie este gol, neadaptat și nepregătit.

Am căutat, tot în istoria recentă, o soluție la această problemă a educației morale, dar a fost zadarnic, în ciuda faptului că educația civică se studiază încă de acum 25 de ani. Am reușit să creăm forma, însă fondul încă nu există, nu am descoperit aplicabilitatea practică a acestei discipline pentru copii, a rămas o disciplină ca oricare alta, la care au de realizat teme și de trecut o evaluare. Am căutat aceste soluții în timpurile întunecate de vreme, când lumea era mai mult barbară decât educată, și le-am găsit ușor, dar și cu un gust amar. La ce bun să cunoști istoria, dacă nu devine o lecție pentru prezent?

Comenius (1593-1670) milita pentru o educație morală autentică, în condițiile în care considera că menirea omului pe acest pământ are trei scopuri: erudiția, moralitatea și pietatea, prin moralitate înțelegând întreaga comportare internă și externă[1] a sa. De asemenea, considera esențială necesitatea unei solidarități între credința intimă și comportamentul exterior, precum și unitatea dintre cuvânt și faptă în educație (cât de departe suntem în prezent!), și trasa de pe acum triunghiul funcțional școală-familie-societate, accentuând că exemplul dat de prieteni, părinți, profesori completează instrucția organizată. Încă de pe atunci el vedea rezolvarea problemelor unei societăți aflate în suferință prin educație atentă a viitoarelor generații, și recunoștea faptul că valorile nu se creează, ele se transmit prin puterea exemplului și exercițiului: „adevărul [se învață] prin spunerea adevărului[2], copilul „să iubească binele și să nu se lase sedus de ceea ce este rău. Să facă ceea ce trebuie făcut și să nu admită ceea ce trebuie evitat.”[3] Comenius propunea ca educația morală să înceapă încă din prima treaptă a învățământului, așa cum îl vedea organizat – schola materna -, pentru a fi continuată și în treapta următoare, schola vernacula. Era subliniat rolul esențial pe care îl are școala în disciplinarea copiilor, considerând că „o școală fără disciplină e ca o moară fără apă”, adică este incapabilă să producă educație. Prin formarea sa teologică, el a asociat educației morale și pe cea religioasă, viața de după moarte fiind, în concepția sa, idealul către care se îndreaptă omul, și în ceea ce privește atingerea acestuia, educația morală era esențială.

Asocierea educației morale cu educația religioasă nu apare doar la Comenius, ea va răzbate secolele, făcându-se însă diferența între îndoctrinare religioasă, bazată doar pe însușirea preceptelor – fapt caracteristic educației teologilor, și adoptarea valorilor creștine în viața cotidiană. Tocmai aceste valori sunt evidențiate de Comenius că ar putea sta la baza unei republici creștine, în care oamenii să fie uniți prin cunoaștere și credință.

François de Salignac de La Mothe-Fénelon, archevêque de Cambrai (1651-1715)

François de Salignac de La Mothe-Fénelon, archevêque de Cambrai (1651-1715), pictor: Joseph Vivien. Sursa foto

Și François Fénelon (1651-1715) se oprește asupra educației morale, și mai ales a metodelor prin care aceasta se realizează. Așadar, se va avea grijă să se combată defectele prin exemple, arătându-le copiilor mai degrabă binele decât reprimându-le comportamentele rele. Considera că „buna purtare constă în a îndepărta orice discurs inutil și a spune cât mai mult în puține cuvinte”[4] și că femeile „au cea mai importantă contribuție la moravurile bune sau rele ale aproape întregii societăți” [5] datorită timpului petrecut acasă cu copiii în perioada timpurie a educației acestora. Dintre valorile pe care acestea le puteau forma fac parte chibzuința, hărnicia, evlavia.

O adevărată pledoarie pentru educația morală am regăsit-o la John Locke (1632-1704). El consideră că educația stă la baza formării „oamenilor de caracter”. Pe primul plan se situează virtutea, urmează prudența (inteligența practică), apoi cunoașterea bunelor maniere și abia la urmă instrucția propriu-zisă. Virtutea este o condiție pentru realizarea fericirii umane și o garanție a îndeplinirii datoriilor morale. Pentru a forma aceste valori sunt necesare trei tipuri de educație: educația fizică, educația morală și educația intelectuală, și acestea sunt și cele trei părți ale operei sale Câteva cugetări asupra educației. De remarcat că spațiul dedicat educației mo

By Sir Godfrey Kneller - 1. Unknown2. derivate work of File:Godfrey Kneller - Portrait of John Locke (Hermitage).jpg (from arthermitage.org), Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=110128

By Sir Godfrey Kneller – 1. Unknown2. derivate work of File:Godfrey Kneller – Portrait of John Locke (Hermitage).jpg (from arthermitage.org), Public Domain,

rale este mai amplu decât celelalte două la un loc, ceea ce vorbește despre importanța acordată acesteia. Educația morală presupune impunerea autorității parentale sau profesorale, întâi prin frică și sfială, mai târziu prin prietenie și iubire. Părinții sunt cei care adoptă calea de mijloc, dar fără a recurge la pedeapsa corporală, John Locke considerând că aplicând copilului un tratament de sclav – supus prin forță – îi formezi un caracter de sclav, ostil oricărei încercări de educație. În locul acesteia recomandă folosirea stimei ca recompensă și a disprețului educatorului ca pedeapsă de ordin moral.

Cele mai eficiente modalități de educație morală valorifică sentimentele superioare ale omului. Convorbirea rațională duce la înțelegerea, respectarea și aplicarea normelor însușite. „După cum tăria trupului stă în putința de a suporta greutățile, tot așa este și cu tăria minții. Marele principiu și temelia tuturor virtuților și valorilor este posibilitatea omului de a-și stăvili propriile dorințe și de a se opune propriilor lui porniri, pentru a urma numai ce mintea îi spune că este bun, chiar atunci când dorințele l-ar îndrepta spre alte căi.”[6]

 

By Maurice Quentin de La Tour - Unknown, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=24158

By Maurice Quentin de La Tour – Unknown, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=24158

J.J. Rousseau (1712-1778) aduce o nouă perspectivă asupra educației copilului, mai ales în ceea ce presupune formarea valorilor. El consideră că cea dintâi educație trebuie să fie negativă: „nu a transmite virtutea sau adevărul, ci a păzi inima de viciu și spiritul de eroare”, este scopul educației, care lasă copilul să se dezvolte liber. Considerând că omul se naște perfect, iar societatea îl strică, am ajunge la o concluzie periculoasă. Aplicată mot-a-mot, teoria sa educațională ar avea azi ca rezultat niște sălbatici neadaptabili. Făcând tranșant diferența între educația

băieților și cea a fetelor, consideră că educația morală a primilor trebuie să înceapă de la 15 ani, odată cu manifestarea pasiunilor. Copilul va fi îndrumat spre realizarea unor fapte bune și spre înfrânarea pasiunilor. Milă, generozitate, prietenie, dreptate și dragoste, acestea sunt valorile care trebuie transmise. Tot acum se face și educația religioasă, importantă prin consecințele practice, de ordin moral, cum spuneam și mai devreme, prin adoptarea valorilor, și nu prin îndoctrinare. Pentru femei, educația religioasă poate începe mai devreme, iar dintre valorile esențiale ce trebuie formate sunt virtuozitatea, blândețea, înțelegerea. Recunoaște rolul pe care femeia îl are în formarea viitoarei generații, de aceea este necesar ca și aceasta să beneficieze de educație, căci viața morală depinde într-o mare măsură de mediul în care se formează individul.

 

Rămânând în acest spațiu al familiei și al importanței sale în educația morală a copiilor, regăsim și la J. H. Pestalozzi (1746-1827) subliniat rolul de temelie în formarea morală autentică pe care îl deține mediul familial. De asemenea, cele trei direcții educaționale menționate și de J. Locke – intelectuală, fizică și morală – sunt considerate esențiale în educația elementară a copiilor. Din punctul de vedere al lui Pestalozzi, omenirea parcurge trei vârste: vârsta naturală, socială și morală, ultima întemeiată pe tăria morală și autodeterminare. Puterea morală îl determină să fie demn.

Educația morală se face pe o linie ascendentă, de la cercul familiei la mediul social apropiat, prin luarea în considerare a valorilor întregii omeniri. Casa părintească va forma valori precum recunoștința și încrederea, spiritul de datorie, de ascultare și dreptate. Școala întărește spiritul comunitar, extinzând și contextualizând comportamentele formate în familie la întreaga omenire. Însă Pestalozzi nu face legătura între educația morală și cea religioasă, probabil și pentru că în perioada primei jumătăți a secolului al XIX-lea deja societatea se scinda de biserică, chiar dacă în esență rămânea religioasă.

Educația morală are așadar ca scop formarea caracterului copilului, și, ca în orice demers, calea de mijloc este cea mai potrivită: nici educație liberă, cum propune Rousseau, nici autoritară, ci o „disciplină liberă”, pe care G.G. Antonescu (1882-1953) o consideră singura capabilă să reunească caracterul formativ cu cel organicist în realizarea educaţiei.  Deoarece disciplina liberă se întemeiază pe convingeri iar acestea nu se pot forma la vârstele mici ale copiilor, acesta propune începerea demersului prin formarea voinței copilului. Aceasta se va asigura prin apelul la supraveghere, pedeapsă, recompensă şi exemplu, urmând ca ulterior să se formeze convingerile. Convingerea are un triplu caracter: rațional, afectiv şi volitiv, antrenând întreaga viața psihică şi aflându-se în centrul personalității.

 

Așadar, soluțiile propuse de predecesorii noștri pentru problemele actuale sunt simple: reevaluarea rolului familiei în educație, stabilirea clară a modalităților de atingere a idealului educațional prin sistemul de educație formală, în concordanță cu cerințele societății, acceptarea rolului principal pe care școala îl are în educația morală, nu numai intelectuală a copiilor. Pare atât de simplu, și în același timp imposibil de aflat unde anume s-au pierdut toate acestea. Mă aventurez să consider că revoluția industrială este cea care a produs această întorsătură în educație, când omul de care societatea avea nevoie era unul util pe un anumit segment. Că valorile s-au pierdut pe calea societății concurențiale, când cantitatea a devenit pentru o perioadă mai importantă decât calitatea. Probabil momentul în care era nevoie de mai multă mână de lucru a fost mai important ceea ce știe și cum știe să facă copilul, nu ceea ce este el. În fabrică personalitatea acestuia nu era necesară, doar supunerea și controlul. Societatea s-a lăsat așadar purtată de valul de entuziasm și și-a redefinit, poate fără să conștientizeze, finalitățile.

Dacă societățile occidentale și-au revenit, oarecum, din vâltoarea secolului XIX, societatea românească nu pare a da semne vizibile de ieșire din criza educațională. După industrializare a urmat perioada comunistă, în care valorile și personalitatea au fost anulate de „noile valori socialiste”, care promovau un om nou, supus, necesar sistemului, dar inutil lui însuși. Suntem încă în această căutare a esenței, a ceea ce ne definește, pentru a ne integra apoi, ca indivizi, în societate. Încă nu reușim să ne desprindem de latura cantitativă, de a ști cât mai mult, din toate domeniile. Nu reușim nici să ne identificăm înclinațiile, și să alegem ceea ce avem nevoie pentru a deveni unici. Dezvoltarea halucinantă a tuturor domeniilor științei ne-a demonstrat că este imposibil să-i mai înveți pe toți toate, dar este esențial ca indivizii să împărtășească aceleași valori pentru a asigura progresul.

Este un exercițiu prea dureros să analizez la ce valori, sau mai bine zis la ce non-valori sunt expuși copiii astăzi, căci valorile se transmit prin puterea exemplului. Părinții nu mai au „timp” (sau nu știu cum) să asigure educația în familie, și copiii sunt înrolați în „sistem” de la cele mai fragede vârste. Și aici găsesc superficialitate, neseriozitate, munca de mântuială, minciună și falsitate. Cum altfel să judeci un om aflat la catedră care trișează în propria formare, cooptând copiii în acest demers, ori toleranța privind evaluarea copiilor? O evaluare corectă și obiectivă este cea care dă nivelul calitativ al unui sistem de învățământ. Și ajungem iar la valori: sinceritate, corectitudine, adevăr. Este nevoie de un efort imens, al fiecăruia, de a decide calea corectă, pentru a reuși să aducem școala românească pe un făgaș normal.

 

Lucrări orientative:
Cucoș, C., Istoria pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi, 2001
Locke, J., Câteva cugetări asupra educației, Editura Didactică și Pedagogică, București,  1971
Rousseau, J.J., Emile, sau Despre educație, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973
Suchodolski, B., Pedagogia și marile ei curente filozofice. Pedagogia esenței și existentei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1960

Note:

[1] C. Cucoș, Istoria pedagogiei, p.133, apud Comenius, Didactica Magna, 1970, p. 24.
[2] Ibidem, p.126, apud Comenius, Didactica Magna ,1970, p. 294.
[3] Ibidem, p. 131, apud Comenius, Pampaedia, 1977, E.D.P., p. 27.
[4] Ibidem, p. 137, apud Fenelon, Despre educația fetelor, 1920, Paris, Librairie Hachette, p. 122.
[5] Ibidem, p. 5-6.
[6] J. Locke, Câteva cugetări asupra educației, p.20.