pisicile razboinice

Pisicile războinice se reîntorc

Pe scurt: am primit cinci volume cadou de Crăciun. De la volumul al optsprezecelea (cel despre care o să citiți mai jos) până la – ei bine faceți un calcul, că tot s-a terminat vacanța și mai trebuie să ne luăm mintea de la netflix și să o punem la muncă (22, dacă nu v-ați trezit încă).

pisicile razboinice

Impresii 

În volumele recent citite am observat că la primele pagini autoarele îți dau impresia că e „liniște“, se mai plimbă puțin pisicile, se îndrăgostesc, mai vine o tuse verde (un fel de gripă la pisici)… În acest volum mai multe pisici (citește cartea pentru a afla cine anume) pornesc să răzbune moartea lui Blană de Cenușă. Bine, nu neapărat să o răzbune, dar să-l aducă pe criminal în fața Clanului Tunetului pentru judecată. 

Normal, eu știam, sau cel puțin credeam că știu cine este adevăratul criminalul. Eram 99,99% sigură că Zbor de Veveriță omorâse sărmanul (dacă nu ați sesizat ironia, să știți că era un nenorocit de) motan. Probabil a fost o greșeală de traducere sau am înțeles eu prost, deoarece nu ea îl omorâse. Când s-a aflat ucigașul, am fost destul de șocată. Trecând peste starea mea de surprindere, clanul voia să-l omoare pe cel capturat, care nu era de fapt ucigașul lui Blană de Cenușă (dar era și el un motan de care voiam să scap, după mine mai bine îl omorau). În final, acesta evadează cu ajutorul cuiva din clan. Pentru a nu crea o impresie proastă, Stea de Foc, liderul clanului, a mușamalizat totul, cam cum fac politicienii și noștri. Explicația lui pentru restul clanurilor a fost doar că „l-au alungat“. Minciuni peste minciuni, care cel mai probabil vor distruge Clanul Tunetului. 

Ce se mai întâmplă în rest?

Știți acele persoane care, dacă nu știu tot despre toată lumea, nu-și pot vedea liniștiți de viața lor? O pisică află un secret care mai bine rămânea ascuns. E un secret dintre două surori, Iaz de Frunză și Zbor de Veveriță. Un secret care reușise să protejeze personajele principale. Deși s-au chinuit să-l ascundă și să-l păstreze doar între ele, pisica aceasta misterioasă l-a aflat. Și fără a gândi foarte intens, a spus totul la o Adunare (un loc în care toate cele patru clanuri din pădure se întâlnesc o dată pe lună pentru a face schimb de știri, căci nu aveau telefoane, și eventual și schimb de bârfe).

Astfel, cei trei frați – personaje principale – află cine sunt părinții lor adevărați. Șocul a fost puternic, iar unul dintre ei a „overreact” cam mult. De fapt, doar cel care este orb și-a păstrat calmul și a înțeles de ce mămica a ascuns identitatea lor.

De asemenea, Iaz de Frunză, personajul meu preferat, a fost amenințată cu moartea. Chiar dacă mai minte și are secrete, este o pisică bună la suflet care încearcă să-și salveze semenii.

Ce mă așteptam să se întâmple, dar nu s-a întâmplat

Mi-aș fi dorit ca alt personaj pe care-l simpatizez să-și găsească iubirea vieții. Dar Pană de Gaiță a găsit doar (glumă pentru cititorii de pisici) niște șoareci putreziți! Nu doar că nu a găsit pe nimeni, dar volumul acesta a prezentat un aspect trist pe care-l întâlnim și în realitate, cum sunt trate persoanele cu dizabilități fizice, mai mult ca o povară pentru ceilalți, nu ca o persoană. Volumul al optsprezecelea îl prezintă pe motanul orb care este total ignorat de ceilalți în lipsa fraților săi.

Până data viitoare, dacă vă plac și pisicile și poveștile complicate de viață, vă recomand seria Pisicile războinice.

atelier porti deschise pregatitoare

Porți deschise pentru clasa pregătitoare

Pentru părinții copiilor din grupa mare de grădiniță a început perioada emoțiilor… Înscrierea la clasa pregătitoare. Chiar dacă tonul pare ușor ironic, nu aș vrea să fiu în pielea celor care încearcă acum să fie siguri că fac cea mai bună alegere pentru copilul lor.

Sâmbătă am organizat la mine în clasă un atelier la care i-am invitat pe cei care, începând de prin septembrie, au trecut pe la școală să întrebe de înscrieri. Au lăsat numărul de telefon, le-am dat mesaj și au venit. Am avut cinci pitici mici (comparativ cu ai mei de la clasa a patra) cu care m-am delectat o oră și mai bine. Dacă ei aveau emoții, eu eram tot pe-acolo. Am luat-o și pe Iris cu mine, poate-poate îmi dă o mână de ajutor cu copiii cât mai discut eu cu părinții. (În final, a stat ca spectator: Ce voiai, erau cinci, să te ajut ca să aibă impresia că nu te descurci?? QED)

Am încercat din răsputeri să fiu relaxată, în ciuda răcelii care nu mă lăsase să dorm. Știam că, pe lângă ochișorii de la masa centrală, cei de pe margine erau și mai iscoditori. Eram însă „la mine acasă”, în clasa mea caldă și primitoare, în care și ei s-au relaxat repede. Când primul dintre băieți m-a întrebat direct Cristina, tu…, m-am înmuiat. Trecusem testul. Niciun copil nu ajunge aici dacă nu se simte bine cu tine.

E drept că nu am reușit cu toți performanța, dar, auzindu-l pe el, au prins curaj. Cât am lipit diverse pentru un tablou de dăruit mamei, am stat de vorbă despre desene animate, despre povești, despre cum se comportă personajele, pe care le simpatizăm și de ce… O plăcere. Dacă am norocul să fie toți așa – până acum au venit doar cu 6 ani împliniți – va fi minunat. Și dacă se învârt și pe la numărul magic 20, mă declar total în extaz.

atelier porti deschise pregatitoare

Însă atelierul meu a fost urmat de ziua oficială a porților deschise în care, spre marea mea uimire, chiar au venit mulți părinți să întrebe. Cinci ore, cu mici pauze, am răspuns continuu la întrebări, am prezentat clasa (deși intrăm în renovare și habar nu am cum va arăta a noastră). Ce părere am despre teme (mai ales la pregătitoare), cum încurajez competiția, ce competențe trebuie să dobândească copilul la finalul anului, dacă e „suficient” că știe să citească sau să învețe până la toamnă și să scrie, până la cât să numere și să socotească… După acestea ajungeam și la „pretențiile mele”, de a merge singur la baie (ba chiar am fost întrebată cum să o învețe ea, mamă de fată, să nu se mai așeze pe vasul de toaletă, noroc că știam de variante de colac din hârtie…), de a nu avea nevoie de asistență în această situație, de a se îmbrăca singur sau de a-și lega șireturile, să știe să desfacă o sticlă cu apă, să-și identifice lucrurile, să aibă noțiunea de a le așeza la locul lor. În plus, să știe că există reguli, că nu poți face totul chiar când și cum vrei, că la școală ești egal cu ceilalți, să aștepți să-ți vină rândul…

Cei șapte ani de acasă

Cei șapte ani de acasă. Disponibilă la: editura ALL, Libris, Elefant, Librarie.net, Cartepedia, Diverta, Cărturești.

Am zâmbit larg când, în acest context, am primit de la editura ALL una din ultimele apariții, Cei șapte ani de-acasă. Conceput ca un ghid de dezvoltare personală sau chiar un mic manual de educație civică, îți poate da, ca părinte de preșcolar, o idee destul de bună despre ceea ce ar trebui să știe copilul tău înainte să meargă la școală. Am folosit-o și la clasă, cu cei de a patra, într-un context asemănător. Discutam despre valori umane și norme morale ce trebuie respectate. Deseori spuneau ei că „trebuie să ai cei șapte ani de-acasă”. Și tot de la ei au răsărit întrebările din seria „ce înseamnă cu adevărat să ai acești prețioși 7 ani”. Am luat cartea și am trecut repede în revistă capitolele. Concluzia, la aproape 10 ani, a fost că nu e deloc ușor să ajungi să capeți diploma de absolvire a școlii de acasă. Puteți răsfoi câteva pagini pe site-ul editurii, aici.

În încheiere, mai sunt mai bine de două săptămâni de înscrieri. Dezavantajul de a nu fi „școală de fițe” e că se strâng greu copiii necesari unei clase. Depinde mult ce s-a auzit prin parc de școală, de profesori în general și, de ce nu, în special de persoana care urmează să ia clasa. Plus că nu mă simt deloc confortabil să fiu evaluată fizic. Cred că mai mult m-au afectat judecăți din seria „ce tânără sunteți!” decât cele „v-am căutat deja pe google, am văzut cu ce vă ocupați”. Ultima, cel puțin, a fost extrem de sinceră și la obiect. Măsurată de sus până jos, cântărită, trecută prin șabloanele fiecăruia, a fost o experiență grea. Încercam de fiecare dată să-mi rulez în minte secvența aceea din Cars, cu Sally agitată că „vin clienți”, cum să-i convingi că ceea ce le propui e viabil, dar ei, de fapt, s-au rătăcit…

Am tras și o concluzie tristă… chiar mi-aș dori să avem școli ca „afară”. Copiii să fie înscriși automat în circumscripția școlară, să afli la începutul anului școlar cine ia clasa, să ajungi la profesor doar dacă te programezi…

Dar noi să fim sănătoși, că le-om duce pe toate!