religia_la_scoala

Religia la școală. Mituri și metodologii

Tema religiei la școală este una capabilă să ridice și să răscoale nația română mai ceva ca sesiunea de alegeri parlamentare, însă, dacă una ne distruge viitorul pe următorii patru ani, prima ni-l distruge pe termen lung, făcând din viitoarea generație un popor obedient, nu care stă cu fruntea sus, și își privește demn în față partenerii europeni.

Nu sunt de acord cu predarea religiei în școli, și în niciun caz în forma actuală, cu calificative/note. Într-o altă concepție, cu admis/respins, ar putea fi mai aproape de adevăr. Însă nimeni, niciodată, nu are dreptul să măsoare, în orice formă, cantitatea de credință, transpusă în cunoștințe de dogmă religioasă. Nu sunt de acord cu multe care se întâmplă în această țară. De exemplu, de ce la început de an școlar se lălăie în grup Tatăl nostru, dar nu se intonează imnul de stat al României? Pentru ce ne pregătim, noi, de fapt? Pentru ce mergem la școală?

Eu nu-mi trimit copiii la școală să stea în genunchi lângă bancă. Nu vreau să se roage înainte de o lucrare de evaluare. Vreau să învețe să caute informația, să o judece prin prisma proprie, să aleagă apoi ce îi e util și ce nu. Eu îl cresc permițându-i să greșească, fără teama că va fi pedepsit. Refuz să îi bag în cap, încă de la vârsta la care crede tot ce spun adulții, că trăiește cu sabia lui Damocles deasupra capului, și greșeala îl aruncă în flăcările iadului.

Toamna aceasta s-a întâmplat și o „minune”. Îi spun așa, pentru că în statul nostru de drept reglementările vin precum în basme. Întâi dăm legea, cum aruncă zmeul buzduganul înainte. Însă cale de 6 luni. Toată lumea află, știe, dar efectiv ce se întâmplă e o abrambureală totală. Până sosește și zmeul, în cazul nostru, metodologia de aplicare a hotărârii Curții Constituționale (Decizia CCR nr. 669/2014, care a fost publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2015).

Pornind de la dreptul fundamental garantat prin constituție, acela numit „libertatea conștiinței”, la nivel de credință, de orice tip, nimeni și nimic nu ți se poate impune. Suntem un stat laic, nu teocratic, și acest lucru trebuie respectat și la nivel de educație.

Ce se dispune prin metodologia de aplicare…

  1. Cei care doresc să studieze religia la școală o vor face, conform cultului de care aparțin, și recunoscut de stat (Legea 489/2006), lucru care se specifică clar în cererea depusă în acest sens. Dacă școala nu le poate oferi acest curs, se va studia în comunitatea religioasă din care face parte, absențele și notele fiind apoi comunicate și trecute în catalog.
  2. Cei care nu frecventează cursul, din decizie proprie, sau pentru că nu le este accesibil, vor avea situația încheiată fără această disciplină, adică o medie mai puțin.
  3. Depun cerere doar părinții/tutorii copiilor care doresc să urmeze acest curs.
  4. Dacă de la o clasă nu sunt destui copii care doresc să urmeze cursul, se realizează clase simultane, pentru a avea numărul minim de elevi prevăzut de lege pentru organizarea unui curs.
  5. Profesorii care vor preda aceste cursuri trebuie să aibă calificările necesare și să se „angajeze” să urmeze programa.
  6. Pentru elevii care nu solicită frecventarea orei de Religie sau cărora nu li s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină, unităţile de învăţământ stabilesc prin propriul regulament de organizare şi funcţionare activităţile pe care aceştia le pot desfăşura, spaţiile în care se desfăşoară activităţile, precum şi responsabilităţile privind asigurarea supravegherii şi siguranţei elevilor, în perioada în care ceilalţi elevi ai clasei participă la ora de Religie. (Art. 10)
  7. Cei care nu pot participa la cursurile cultului propriu, pot participa ca audienți la cursurile altui cult organizate în școală, după ce depun o cerere în acest sens, și nu vor fi evaluați.
  8. Absenţa elevului care nu a solicitat frecventarea orei de Religie de la activităţile prevăzute la art. 10 şi 11 exonerează cadrul didactic/personalul didactic auxiliar care asigură organizarea/desfăşurarea/supravegherea activităţii de orice tip de răspundere. (Art. 12.)

Au apărut, bine-nțeles, și reacții, mai ales ale BOR, care își vede astfel amenințată opera de îndobitocire păstorire a viitoarei generații. Cum spuneam și mai devreme, suntem stat de drept, ministerul hotărăște, inspectoratele aplică, iar judecățile de valoare emise de BOR nu au aplicabilitate.

Sunt necesare așadar câteva lămuriri, mergând pe numerotarea de mai sus:

  1. Cei care depun cerere de a opta pentru acest curs o fac pentru anul școlar în curs, nu pentru toată durata studiilor. Dacă cererea a fost făcută pentru anul trecut, ea trebuie reînnoită pentru anul acesta, în cazul în care opțiunea se menține. În funcție de numărul de cereri primite, unitățile de învățământ anunță catedrele disponibile pentru acel an în curs. Această declarație a patriarhului nu are nicio valoare, părinții copiilor care nu doresc să urmeze cursul nu trebuie să depună nicio cerere în acest sens, chiar dacă anul trecut au participat. Este o aberație menită să facă presiune asupra părinților, și care dă naștere la abuzuri, precum acesta.
  2. Media la religie nu este menită a crește media generală. Încetați să vă trimiteți copiii la școală pentru note! Este iarăși un handicap al societății noaste, o limită în gândire. Dacă participarea la curs este însoțită de un 10, atunci de ce pierdeți acel timp? Învățați ceva? Vă folosește în formarea propriului sistem de valori? Cultivăm încă acea mentalitate de „fă-te că muncești”? Când vor învăța copiii să își asume responsabilitatea, dacă așa îi creștem de mici?!
  3. Nu vrei să urmezi cursul, nici să-l audiezi, nu depui cerere de niciun fel, și nu ai ce căuta în clasă. Orice încercare a profesorului de a aborda/convinge copilul este un abuz.
  4. Dacă de la o clasă sunt 10 elevi, de la clasa paralelă 10, se face una singură, de 20. E drept că în acest caz, profesorul în cauză va avea plătită o singură oră, nu două, dar asta nu este problema părinților.
  5. La nivel de calificare, aș cere în plus, pentru cadrele care urmează să intre cel puțin la cursurile primare, specializare pe psihologia copilului mic, dezvoltarea gândirii la această vârstă. Nu de alta, dar cursul de psihologie generală inclus la facultatea de teologie în modului psihopedagogic este apă de ploaie față de provocările acestei vârste. Cât despre angajamentul de a urma programa… altă chichiță. Am citit programa, și în linii mari este digerabilă. Însă lasă prea multă libertate, și permite excesele. După mine, este obligatoriu, nu e la nivel de „angajament”.
  6. Școala este așadar obligată (în sfârșit scrie negru pe alb!!!) să asigure programe alternative, pentru copiii care au acest curs în mijlocul orarului și nu îl frecventează. Cum o va face… depinde de implicarea și dorința unităților de a aduce un plus în formarea copiilor, sau de a-și bate joc în continuare. Ce este însă cu siguranță adevărat sunt următoarele:
    • părinții nu trebuie să vină să stea cu copilul în timpul acelei ore.
    • copilul nu poate fi umilit și ținut pe culoar (a se vedea și declarația drepturilor copilului, la care România a aderat de ani buni.)
  7. Copiii rămân în clasă doar dacă există o cerere depusă în acest sens.
  8. Dacă copilul nu a optat pentru participarea la curs, și lipsește de la activitățile alternative oferite de școală, este responsabilitatea părintelui. Bănuiesc că știți că, dacă se întâmplă ceva cu un copil la ora la care el trebuia să fie la școală, și nu este consemnată absența în catalog, responsabilitatea revine cadrului didactic. Ei bine, acest articol 12 spune că, dacă, de exemplu, copilul are religie prima sau ultima oră, și nu participă la activități, ori pleacă acasă, orice i s-ar putea întâmpla în acea oră nu este responsabilitatea cadrului didactic.

M-am lungit, însă sunt sătulă până peste cap de toate aberațiile care se întâmplă, deși legile sunt aceleași pentru toți.

Copiii mei se încadrează la articolul 12. Au prima și, respectiv, ultima oră, și vin acasă. Sper ca școlile să se organizeze repede, și ceea ce le oferă să fie suficient de provocator pentru a-i determina să rămână, însă mă îndoiesc.

În speranța că nu aveți probleme, nu vă simțiți hărțuiți și abuzați, vă recomand (în București), săptămâna aceasta, Festivalul Științei, organizat ca în fiecare an de ASUR. Programul este disponibil aici, și activitățile se desfășoară până duminică, 3 octombrie.

România, tara non-sensurilor: unde este locul religiei?

Se întâmplă că-n România, ţara tuturor posibilităţilor, dacă întrebi de la vlădică pân’ la opincă, de vreo câteva săptămâni, toată populaţia părintească e în fierbere, din cauză că a îndrăznit Curtea Constituţională să-şi dea cu părerea asupra unui articol din legea învăţământului…

Ultima dată când am verificat, România era stat de drept. În traducere liberă, autoritatea supremă în stat este considerată Constituţia şi legile aprobate de Parlament. Însă legile sunt şi ele scrise de oameni, errare humanum est, şi, dacă este identificată o greşeală în text, atunci aceasta trebuie corectată… şi de ceva ani buni încoace, se tot semnalează – dar nimeni nu observă oficial că există o contradicţie între legea învăţământului şi Constituţia României, mai cu seamă în ceea ce priveşte respectarea următorului articol:

observator1

Art. 29 – Libertatea constiintei
(1) Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, in conditiile legii.
(4) In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa.
(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in azile si in orfelinate.
(6) Parintii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine.

Ca să discutăm în cunoştinţă de cauză, iată şi articolul din Legea Educaţiei Naţionale:

“Art. 18. — (1) Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun.
Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.
În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie.
În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.”

Curtea Constituţională a mai încercat, în 1995, să lămurească problema prin Decizia 72 în ceea ce priveşte constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţămîntului, şi a afirmat că Religia nu trebuia înţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea constând numai în introducerea acestei discipline în planurile de învăţămînt, religia şi confesiunea rămânând să fie alese sau nu.

Pornind de la acestea, toată suflarea care nu dorea, din orice motiv, să participe la ora de religie, trebuia să facă cerere scrisă şi să ceară (şi de cele mai multe ori insistent) unităţii şcolare să-i respecte acest drept, adică cel subliniat mai sus, la punctul 1 din articolul 29. Mai mult, nimeni nu are dreptul nici măcar să te întrebe, nu mai spun să te ia la rost, să te judece sau să te condamne, asupra orientării tale religioase. Vă mai amintiţi cum a fost la referendum, acum câţiva ani, cu întrebarea legată de orientarea religioasă? Recenzorul trebuia să-ţi comunice că nu eşti obligat să răspunzi, iar dacă răspunzi, trebuie să scrie mot-a-mot ce-i declari. Exact aşa e şi aici. Dacă copilul nu participă, este decizia exclusivă a părinţilor (sau a lui), dar NIMENI nu trebuie să-l întrebe de ce. Pentru că trăim în România, stat de drept, şi libertatea conştiinţei e garantată prin lege. (punctul 2, în aceeaşi Constituţie). Mai mult, se menţionează acolo ceva: toleranţă şi respect reciproc. Dar poate în cultura noastră populară sunt neologisme proaspete, deşi prin Europa tot circulă de câteva sute de ani…

A fost nevoie să treacă încă 20 de ani pentru ca aceeaşi Curte Constituţională să-şi dea seama că nu e normal să ceri să ţi se respecte un drept, pentru că nu vrei să participi la ceva ce nu este obligatoriu… un nonsens. Ce face hotărârea de luna trecută? Concret, nimic. Cine vrea să participe, participă în continuare, şi anunţă acest lucru, cine nu, îşi vede de ale lui, nimeni nu-l întreabă de sănătate. Şi totuşi, de ce atâta tragedie?! Am încercat să caut răspunsuri…

  • Până în momentul de faţă, părinţii nu erau (în marea majoritate) informaţi oficial că pot opta, şi copilul nu trebuie să frecventeze cursul. Dacă nimeni nu comenta, religia era dată drept „obligatorie” şi toţi copiii participau. Mai mult, cei care se retrăgeau erau izolaţi, umiliţi, hărţuiţi… chiar dacă aveau numai câţiva anişori. De la toamnă toate şcolile vor trebui să obţină consimţământul scris al părinţilor… asta înseamnă că trebuie să le spui că pot alege. Există foarte mulţi părinţi şi elevi care sunt mulţumiţi de profesor, cum decurge ora… problema e că sunt şi foarte mulţi nemulţumiţi, care de data aceasta se vor gândi şi vor spune NU. Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă catedre desfiinţate, „profesori” de religie şomeri, mai ales că BOR a invadat piaţa de muncă cu prea multe asemenea exemplare habotnice şi fără vocaţie, cam cum ieşeau avocaţii din facultăţile de drept acum ceva ani, mergând cu sacul la pomul lăudat. Despre ce e vorba aşadar? Despre bani…
  • În momentul în care un copil se retrăgea de la ora de religie, iar aceasta nu era prima sau ultima în orar, să poată merge acasă, şcoala este obligată să asigure un spaţiu securizat pentru acel copil. Nu să stea închis în debara cu femeia de servici, nici abandonat în secretariat, nici pus pe scaun, la colţ, izolat, că nu trăim în epoca de piatră! Copilul are dreptul să fie respectat, nu umilit, nu marginalizat! Ce se va întâmpla acum când, să spunem, din 30, 15 nu vor face religie? Păi… în clasă nu vor sta, clar. La bibliotecă nu se vor înghesui, dar va fi o oră de joacă nesperată. Şcoala trebuie aşadar să fie creativă, să vină cu alternative, programe noi, extraşcolare… adică muncă, implicare… E mai simplu să rezolvi problema la origine, adică… toată lumea – la religie!
  • Există un mare număr de oameni care cred sincer că „nu poţi învăţa nimic rău la orele de religie”. Asta ar fi cel mai fericit caz! Dar ce te faci dacă e timp pierdut, şi nici nu înveţi nimic bun…? Mai mult, te pricopseşti cu teme în plus, când toată lumea se vaită de programele încărcate…
  • BOR nu poate accepta această toleranţă, din principiu, pentru că, dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră. Se bat cap în cap două principii, acela de stat de drept şi stat teocratic, în care cetăţenii să fie de fapt credincioşi practicanţi, cu cotizaţiile la zi. Aşa cum învăţam odinioară la grădiniţă „Partid iubit”, ni se spălau creierele, şi eram transformaţi în unelte docile ale sistemului, exact aceeaşi metodă şi-ar dori BOR să folosească acum pentru a-şi creşte veniturile. Din fericire, suntem stat de drept!

Personal nu am nimic cu credinţa nimănui. Este dreptul fiecăruia de a crede în ce vrea. Poţi fi de acord cu Voltaire sau cu principiile oricărui sfânt, tipărite în 5x5cm. Dar asta e problema ta, a familiei tale. În caz că nu ştiaţi ce înseamnă democraţia… înseamnă să te bucuri de libertatea ta până acolo unde întâlneşte libertatea altcuiva. Nu ai voie să i-o încalci, aşa cum nici el nu are dreptul să o încalce pe-a ta. Dacă stau să mă gândesc, cei mai faini prieteni pe care îi am au altă religie. Nu-mi dau seama de ce, dar cred că prin alte biserici se învaţă toleranţa… doar la noi scrie în manual, încă din clasa I, „să-ţi faci prieteni de aceeaşi religie cu tine” (îmi pare rău că nu mai am manualul, ca să dau şi pagina, l-am returnat în clasa I…). Am fost acuzată şi de blasfemie, şi aproape poftită direct afară din casa unui creştin ortodox practicant, pentru că am îndrăznit să contest faptul că BOR nu ar trebui să primească bani de la buget pentru catedrală, din moment ce e scutită de impozit şi nu contribuie cu nimic la acel buget, plus că acolo sunt banii mei, şi, ca plătitor, am tot dreptul să-mi dau cu părerea cum ar trebui cheltuiţi! Pentru mine există o diferenţă enormă între religie şi credinţă, de aceea nu pot decât să salut hotărârea Curţii Constituţionale, şi să sper că vom dovedi, ca popor, că nu suntem proşti, dar suntem mulţi!

De ce consider că este bine să li se ceară părinţilor acordul pentru a participa la această oră:

  • Fiecare îşi cunoaşte copilul (sper!), şi ştie în ce măsură şi cât suportă un tratament ştiinţific. Credinţa nu lucrează nici cu gândirea, ca matematica, nici cu limbajul, ca literatura română. Lucrează direct pe latura afectivă a copilului, în plină efervescenţă la vârsta şcolară. Tu decizi dacă e pregătit să-i fie cântărit şi evaluat sufletul. Iar dacă copilul vine acasă plângând şi are coşmaruri, tu eşti responsabil.
  • Poate vrei să înveţe că pământul e rotund de vreo 600 şi ceva de ani, şi nimeni nu arde pe rug dacă afirmă că Soarele e centrul sistemului nostru solar, fără să-i spună nimeni o dată pe săptămână că acestea sunt aberaţii.
  • Toţi ne-am dori la religie profesori minunaţi, aşa cum există prin unele şcoli. Realitatea e însă că sunt prea mulţi fără brumă de tact pedagogic, fără cunoştinţe de psihologie a copilului, şi în special a şcolarului mic, persoane habotnice şi îndoctrinate, care le spun la 6 ani că un bun creştin nu crede în invenţii comerciale ca Moş Crăciun… Ei bine, dacă în şcoală e titulară o astfel de persoană, decât să-ţi pierzi timpul cu reclamaţii la inspectorat, poţi retrage copilul. Cu puţină mobilizare, catedra se desfiinţează şi aţi scăpat natural de problemă.
  • Puteţi să-i oferiţi copilului câteva ore în plus de joacă pe săptămână. Pleacă mai devreme cu una de la şcoală, şi nici nu mai stă să facă teme la această disciplină.
  • Copilul poate asista la oră, dacă doreşte, cu condiţia să nu tulbure procesul didactic. Să vedem atunci dacă îl poate atrage profesorul şi să-l convingă să stea. Dacă îl dă afară, nu face decât să demonstreze ce e aceea „intoleranţă religioasă”.

Care vor fi piedicile… căci românul nu prea are curaj decât în grup. Rar se ridică să spună singur ce lui nu-i convine, şi mai bine vorbeşte pe la colţuri:

  • „Gura lumii”: ce-o să zică lumea?! Acum… dacă e mai important ce zice lumea, decât că copilul tău se scoală noaptea ţipând că îl aleargă scheletele înviate din morminte, ai o problemă de rezolvat. Lumea vorbeşte oricum, găseşte ea ce. Aşa că nu te mai consuma atât.
  • Presiune de la şcoală, de la director, cadrele didactice. E OK să spui nu! E dreptul tău să decizi în privinţa copilului tău!

Nu mai am acum alte idei. Dar puteţi completa oricare dintre listele de argumente. Probabil că veţi concluziona că „sigur eu mi-am scos copiii de la religie”. Da, aveţi dreptate. Cerere fac de cinci ani încoace, şi vreo trei ani am fost singura persoană din şcoală. Acum sunt doar singura din clasă.

În încheiere, dacă nu ştiaţi, până la finalul acestui an puteţi face în orice moment cererea de retragere (Dacă nu cumva se răzgândesc şi aplică din semestrul 2 hotărârea Curţii). Informaţi prin aceasta conducerea şcolii că elevul nu va mai frecventa cursurile, şi nu i se va mai încheia media. Din toamnă, lucrurile se complică „oleacă”, deoarece nu exista deocamdată reguli clare de aplicare a hotărârii Curţii Constituţionale.

Conform regulilor şi cutumelor din învăţământ, o materie devine obligatorie, chiar dacă iniţial este un opţional, din momentul în care se face această alegere. Aşadar, dacă la începutul anului faceţi cerere pentru a urma cursul, nu prea vă mai puteţi retrage. Făcând o comparaţie cu orele de sport, sunt cazuri justificate în care se poate solicita o scutire motivată, cum ar fi un accident şi apariţia imposibilităţii de a mai urma acel curs. Deoarece confesionalismul orelor de religie este demonstrat, dacă justificarea este pertinentă (schimbarea religiei părinţilor sau a copilului, descoperirea unor activităţi ce contravin convingerilor părinţilor sau elevului etc), se poate să se solicite renunţarea la acest opţional. Dar totul va deveni doar un caz particular, în care va decide conducerea şcolii şi inspectoratul, iar argumentaţia părinţilor nu se va mai putea baza pe „drepturi”. Poate înainte de a semna acea cerere n-ar fi rău sa vă gândiţi un pic, sau îl lăsaţi să meargă de 2-3 ori pentru a vedea dacă îi place, dacă îl atrage.

Ştiu că trăim vremuri în care toţi suntem nemulţumiţi, pentru că vedem lucrurile care merg prost, şi suntem indignaţi că nimeni nu face nimic să le rezolve. Întrebaţi-vă întâi dacă nu cumva schimbarea ar trebui să înceapă de la noi. De la a nu mai arunca hârtii pe stradă, a nu mai da şpagă, până a nu mai lăsa pe alţii să decidă în locul nostru şi pentru copiii noştri.