Anul acesta am plecat la mare… nici nu cred că puteam lipsi, copiii făceau lista de bagaje de prin aprilie-mai, nu mai zic de proiecte de jocuri, unde, cum, cu cine… marea lor dezamăgire a fost că nu ne-am putut sincroniza cu vecinii de anul trecut, nu a fost zi să nu întrebe dacă Bobo şi Răzvan sigur nu vin…
Încep să mă simt ca acasă. Ca acasă – dar la mare. De atâţia ani, ne ştim din vedere vecinii. Iar de când copiii se ţin pe propriile picioare şi nimeresc singuri cortul, parcă eşti mult mai relaxat în concediu. Cu Andrei la un an a fost… criminal, nu ştia să meargă, şi băga absolut orice în gură. Dar acum… e fain. Parcă devenim şi din ce în ce mai organizaţi, şi totul devine mai uşor… (Am văzut şi pătuţ pliant pe plajă. Şi cât de relaxaţi erau părinţii!!)
Anul acesta am început excursia devreme. Adică, ne-am sculat la 4, cu gândul că la 5 plecăm. Am reuşit la 6 să ieşim din parcare. Deja ne făceam probleme că nu prindem spectacolul de la 11 la delfinariu la Constanţa, am mai stat şi la staţia de taxare de la Feteşti, căci tocmai scumpiseră taxa cu 1 leu şi dacă nu aveai mărunt… era jale, că nici ei nu prea aveau să dea rest… Oricum am ajuns repede, şi ne-am relaxat în parcul delfinariului. Am vizitat şi expoziţa de rechini… iar după spectacol ne-am dus la acvariu. Ei, la acvariu deja copiii erau nervoşi, când facem odată baie?. Norocul nostru că le era somn, şi până am ajuns la destinaţie au dormit.
Parcăm. Valuri. Soare de după-amiază. Mami, noi ne ducem până la apa! Ok, dau indicaţii clare, nu se baga nimeni decât cu picioarele în apă. Nu de alta, dar erau îmbrăcaţi, căci trebuiau întâi făcute săpături arheologice după cremele de plajă. În cinci minute… doi copii uzi până la gât. A venit un val mare… şi ne-a dărâmat! Curat adevărat, ce să spun! Şi pe amândoi odată. M-am enervat, i-am dezbrăcat, şi i-am băgat sub umbrelă. Ei, şi acum ieşiţi dacă vreţi să vă usture pielea! Au bodogănit ei o perioadă, apoi au trecut la nisip. Şi apoi la masă… şi în final am găsit cremele :).
Anul acesta n-am avut probleme. Nu tu frică de apă, nu plecat să nu-i mai vedem, au fost chiar exemplari. Ba chiar şi dimineaţa nu ne mai trezeau, se dezbrăcau de pijamale şi se jucau cuminţi. Cu masa de prânz m-au albit. Andrei – care tot sejurul nu a mâncat decât ciorbă de pui a la grec şi cartofi prăjiţi (cu ameninţari mai înghiţea printre suspine o fripturică), iar Iris – care nu voia nici o ciorba, pe motiv că porţia e prea mare, şi voia doar piure cu ceva. E drept că ceva-ul era de la o pulpa mare de pui, la un ditai cârnatul, dar am descoperit avantajul autoservirii… ce îti alegi, aia mănânci. Am avut surpriza să comandăm, şi nu voiam de-asta… Tot pentru prima dată a mâncat fii-mea de bună-voie hamsii. Motivul? Peştii ăştia se uită la mine, cred că trebuie să-i mănânc! Dar numai pe-ăştia care se uită! Normal, am aşezat toate hamsiile ca la teatru… cu faţa la ea.
Seara şi dimineaţa mâncau fără să respire. Iar la somn picau ca muştele. Nici la terasă nu se sfiau, după ce făceau plinul, dormeau pe scaune. Iar noi… am avut timp şi de noi. Spre final ne-au sosit şi prietenii… şi seara era o plăcere să stai. Ceea ce am prins anul acesta, pentru prima dată, a fost răsăritul de lună plină, din mare. Depăşeşte cu mult în mister răsăritul de soare. Într-una din seri… au fost exerciţii cu trasoare. Un spectacol de-a dreptul minunat.
Am prins şi răsăritul, o singură zi, când nu au fost nori. În rest, din cauza căldurii, marea era acoperită cu o pătură groasă de ceaţă. Iar dimineaţa… răsărea soarele, dar nu şi pentru noi.
Catarg fumegând
Anul acesta, ca niciodată, m-am sculat mereu să văd răsăritul. Ultimele zile, chiar am dormit afără, pe sezlong, şi deschideam ochii de la mijirea zorilor. Dar… nu am avut noroc. Poate la anul.
