two women studying together

Învățarea prin colaborare la școala online

Înainte să ne lovească în plin tăvălugul covid primăvara trecută, școala românească își propunea, pe ici, pe colo măcar să încurajeze la clasă învățarea prin colaborare, lucrul în grup sau constituirea de echipe. Nimic din toate acestea nu se mai pot face acum în condițiile în care impunem distanțarea fizică și elevii nu mai pot colabora nici măcar în pereche, dar este exclus să mai poți da măcar de la unul la altul un material. Așadar lucrul în grup a devenit ceva SF, un afiș făcut de o echipă – ceva ce nu vom vedea la clasă, fizic, prea curând. Din acest punct de vedere ne-am întors în urmă cu câteva sute de ani, fiecare își vede de ale lui.

Și totuși… copiii au nevoie de lucru în echipă. Încă mă gândesc cum să fac acest lucru la mine la clasă, online, cu cei mici. Nu pentru că n-ar fi capabili să dezbată și să se organizeze, ci pentru că abilitățile lor de a lucra cu mai multe ferestre pe diverse dispozitive sunt extrem de limitate, iar diferențele la nivelul clasei – ca de la cer la pământ.

Am pus articolului un titlu cu multe cuvinte grele. Primul este „învățare“ și, ca să înveți, în primul rând trebuie să vrei să o faci. Mult, puțin, trebuie să vină de la tine. Nimic nu merge dacă motivația intrinsecă nu există. Apoi, trebuie să poftești învățare. Nu doar să vrei, ci să ai acea curiozitate mobilizatoare care să te facă dependent de învățare, să vrei mereu și mereu mai mult. Învățarea și reușita sunt ca un drog, trebuie să îi guști adevărata savoare și să muncești să o ai. Satisfacția aceasta nu se obține ușor și mulți copii dau înapoi când văd că e nevoie de multă muncă, din simplul motiv că ei au fost învățați să bată din palme și să li se ofere totul pe tavă. Aceștia nu vor reuși, pentru că ei percep munca în învățare ca pe un imens disconfort și atunci refuză.

Școala online a cernut imediat copiii și s-au detașat cei care chiar își doresc să învețe, devenind chiar autodidacți acolo unde profesorii lor nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor. Dar și acolo unde se caută acea satisfacție a reușitei, copiii știu foarte bine ce au de făcut.

Am avut mari emoții cu începutul clasei a noua și mi-am spus deseori că în viață ai nevoie, pe lângă muncă, și de noroc. Iris ține legătura cu mulți dintre foștii colegi risipiți acum prin toată capitala și modul în care „se face școală online“ este extrem de diferit. Unii fac, alții nu… Însă la noi la școală se muncește. Pe lângă orele ținute după program (senzația mea e că doar  accidental sunt unele care nu se fac, dar n-am ținut evidența), chiar dacă nu au socializat fizic așa cum își doreau, clasa a devenit mult mai unită de când s-a  renunțat la hibrid. Online e mult mai bine pentru ei, dacă nu poate fi complet fizic și și-au făcut grup de studiu după ore. A început încet, cu un trio, apoi s-a extins. Copiii sunt conștienți că nu vor primi feedback 100% pentru teme de la profesor și atunci lucrează împreună. Nu iau temele unii de la alții, ci lucrează independent, apoi compară rezultatele.

Am aflat de încercările lor când a venit să îmi ia tableta grafică. Prima dată mi-a spus că sunt profesori care „îi scot la tablă“ și pot ieși copiii care pot și să scrie. Apoi au început ei între ei să lucreze împreună ca să le dea de cap problemelor mai dificile. Așa am aflat cum se scărpinau oltenește scriind fiecare într-un document pe care apoi îl făceau poștă de la unul la altul. A realizat că ar avea nevoie de un fel de document partajat cu tot grupul, în care să scrie și să vadă toți în timp real, dar la matematică e nevoie de caractere speciale. I-am arătat cum funcționează Jamboard, cum se pot conecta toți și scrie cu tabletele și am văzut-o cum se luminează la față. Asta ne trebuie! Cum ai făcut exercițiul, ori cât ți-a dat, capătă acum noi sensuri. Stau pe conferință toți cu aceeași tablă și își bat capul cu câte o problemă. Au doar 15 ani, știau ce au nevoie, dar mai au nevoie și de ajutor, să afle cum. La ce îi folosește să învețe că o unitate de ram are 1024 biți… și de aceea nu are 10 la TIC, când nevoile lor acum sunt cu totul altele?!

Am avut emoții privind integrarea în colectiv, dar o văd fericită, are cu cine vorbi despre cărți, despre filme și muzică, și-a găsit un grup în care toți trag și vor mai mult.