metaloplastie litere clasa pregatitoare

Litere modelate din staniol – un pic de metaloplastie

Acum mulți ani, când blogul era încă la început, colaborările cu diverse magazine își aveau provocările lor. O astfel de provocare a fost să utilizez și să prezint într-un articol cum să confecționezi un felinar din… benzi de staniol. Și cum fotografia de pe ambalaj arăta minunat, mi-am dat seama că nu e o glumă și am trecut la treabă.

De atunci am recurs destul de puțin la tehnică, mai ales cu copiii, deoarece e destul de greu să găsești în comerț un staniol mai gros cu care să te joci. Cel alimentar este destul de subțire față de ce am folosit atunci. Însă, când nu îți dorești să creezi chiar opere de artă, te descurci și cu acesta. Mă străduiesc uneori să fac ceea ce le cer și copiilor… să ies din zona de confort a primei idei descoperite și să caut alta. Treceam la litera O… din ce să o confecționez? Simplu. Din plastilină, căci au toți, ce mare lucru să faci un șerpișor și să-l pui să-și înghită coada? Doar că mi-a venit ideea cu staniolul și am lăsat plastilina pentru U, unde încă nu am altă idee…

metaloplastie litere clasa pregatitoare

Am tăiat (mai bine zis rupt, cu ajutorul unei rigle) bucăți de staniol de aproximativ 10 cm lățime și lungi cât permitea rola cumpărată de părinți. Adevărata artă e să lucrezi cu fâșii mai fine, fără să rupi, însă până se obișnuiesc, e bine să fie mai late. Le-am arătat cum să o mototolească încet, apoi să înceapă să o răsucească delicat, până obțin o sârmuliță căreia să îi înnoade capetele astfel încât să nu se vadă și să rezulte un O perfect.

Am avut două accidente, când sârma s-a rupt, dar au reluat și au reușit. Majoritatea s-au descurcat minunat, mai greu acolo unde copilul le știe pe toate și nu are nevoie de explicațiile adultului din fața clasei. La final le-au folosit pe post de brățări și au insistat să le ia imediat acasă, ceea ce însemna că musai trebuie să se laude.

Dincolo de laudele mele – chiar s-au descurcat foarte, foarte bine pentru o tehnică nouă la 6 ani, în timpul record de 15 minute cu tot cu explicații, am fost tare mândră de un prichinduț care, deși nu știa să scrie nici măcar numele în prima zi, face pași mari spre adaptare și autonomie. La început i-am arătat cum să copieze literele de pe unul din caiete unde e scris de mine, câte să scrie (are și un nume lung…), ca să știu al cui e. Și azi, fără caiete, a copiat de pe cutia cu rechizite și a venit să-mi arate că a reușit! Știu că mă plâng, însă într-o zi dificilă un licăr de speranță de acest gen îți dă… aripi, e acea licoare magică ce șterge toate necazurile și îți dă putere să o iei a doua zi de la capăt.

litere clasa pregatitoare banda izoliera

Desenarea literelor la clasa pregătitoare

Printre cele mai amuzante cursuri pe care le-am avut în facultate erau cele de română, când profu venea direct de pe la inspecții de grad și ne lua pe noi în primire cu „așa să nu faceți”. Cele mai lungi discuții erau pe tema clasei pregătitoare… și ne spunea că vrea să ne intre bine de tot câteva lucruri în căpșor, printre care: nu dai dictări la clasa pregătitoare, nu scrii litere, ci le desenezi, nu stresezi copiii cu pagini întregi de litere. A, și să nu uit, nu e clasa „zero”, e „pregătitoare”, că e rolul nostru să îi corectăm pe cei cu care intrăm în contact atunci când îi auzim.

Așa că așteptam cu maaari emoții să încep literele și, mai ales, să găsesc moduri să le confecționez. Dacă s-ar putea, din aceleași materiale ca hainele cele noi ale împăratului, să nu coste nimic, că na, învățământul e gratuit și dacă la școală ai nevoie de atâtea… Am primit chiar un mesaj, că (din motive obiective, ce-i drept),  nu își permite multe. Nu-i nimic, e bine că știu, văd eu cum împart, acolo unde se poate. Iar dacă nu au… e ca în gluma aceea de copii:

– Mami, ce mănâncă leul?
– Mănâncă ce găsește!
– Și dacă nu găsești nimic?
– Atunci mănâncă altceva!

Cam așa și la școală… când nu și-au adus ce trebuie… improvizezi, doar de-aia ești la catedră, să răspunzi creativ provocărilor. Sau să cumperi tu… Chiar îmi spunea colega mea că le-a cerut la clasa întâi câte două rânduri de caiete, să poată să aibă mereu unul la ea să înceapă rândurile. Ei bine… După o lună de zile are copii care nu au decât un rând. Poate că sunt părinți cu inițiativă, care știu mai bine că un caiet e suficient…

Pentru că posibilitățile de a confecționa litere nu sunt infinite și sunt mai mult sau mai puțin „perene”, am căutat ca măcar acolo unde se poate să mai ies din tipare, eventual cu ce am la îndemână. Am de la începutul anului, de când ne-am făcut boluri pentru creioane, bandă izolieră, diverse culori, suficiente role să ajung cu joaca măcar la jumătatea alfabetului. Literele care sunt alcătuite din linii drepte se pretează cel mai bine, fie cu creioanele aflate la îndemână, fie cu… bandă. Pentru litera A ne-am jucat pe parchet. Benzile nu se lipesc tare, se curăță ușor și arată fain rezultatul. Au fost încântați de activitate, făceau „multe”, schimbau și culorile. Ca să nu rămână doar în memorie, am folosit, în caiete, pe același model de confecționare, benzi de quilling.

litere clasa pregatitoare banda izoliera

Când am trecut la E, am încercat să complic lucrurile și să fac primii pași spre activitățile de măsurare, care sigur îmi vor da mari bătăi de cap. Linia verticală trebuia tăiată cu aceeași lungime cu a degetului lor arătător. Care e arătătorul?? Acela pe care îl folosești să arăți cu degetul! (Am constatat cu această ocazie că unii au mânuțele atât de mici… of, vedea-i-aș mari!) Liniile orizontale să aibă jumătate din lungimea celei verticale. Le-am arătat cum să taie una la fel, să o îndoaie și să o mai taie o dată. Unii au preferat să o lipească îndoită…

Spre tristețea lor, pe E nu l-am mai făcut pe parchet. L-au făcut pe bănci și regula era ca pentru linia verticală să folosească un creion ca etalon, iar când eu vin să „văd”, să-mi arate și creionul cu care au măsurat. Mai bine de jumătate s-au descurcat minunat, ceea ce e foarte încurajator! Ba îmi arăta unul dintre copii că și pentru cele orizontale a folosit lipiciul să măsoare.

Pare așa lung alfabetul privit de la primele litere!

Voi din ce le mai confecționați?

După punct, treci mereu de la capăt

Un amic aflat în vizită la noi îmi spune într-o discuție… hai că mai e puțin, 25 de zile de școală! 25?? M-am panicat… atât de puțin!! Întâi m-am gândit la catalog, că trebuie să verific, să aibă toată lumea calificative, apoi… mi-am dat seama: doar 25 de zile în care mai intru în clasă dimineața la „ai mei”. 25 de zile în care le spun la revedere. 25 de pauze în care îi trimit să se spele pe mâini… Și m-am oprit, că urmau sigur 25 de lacrimi.

După punct, treci mereu de la capăt. Eu n-am pus încă punct, dar am început alineatul cu viitoarea mea clasă. V-am mai povestit cum am încercat să îi cunosc, încet, pe cei din cartier, la atelierul de Crăciun, sau în cadrul „Porților deschise”. Am promis atunci că, după ce se încheie înscrierile, organizez o întâlnire cu toată clasa. Am amânat-o nițel, din motive personale, am sperat să avem parte de o zi frumoasă să ieșim afară (n-a fost să fie, e frig de toamnă târzie, nu de început de mai!), dar sâmbătă dimineață la 9 trecute fix eram în clasă. Avantajul unei școli mici, cu o singură clasă: toți cei înscriși sunt ai mei.

martisor matei

Când te informezi despre preferințele viitoarei învățătoare și știi exact, dar exact! care sunt, nimerești la sigur!

De aproape două luni de când am proiectat întâlnirea m-am tot gândit ce să fac. Atâtea idei au venit, au poposit pe hârtie, ca să fie tăiate și în cele din urmă nici cele care au rămas „finale” n-au supraviețuit chiar toate, căci a trebuit să mă adaptez grupului pe care nu-l cunoșteam. Pentru început, m-am felicitat că am organizat întâlnirile dinainte; în cercul de scăunele mi-am așezat la stânga și la dreapta doi cavaleri pe care îi cunoșteam și lângă care mă simțeam și eu „în siguranță”. Dar la mine în clasă e mai bine decât în jurul mesei rotunde, unde erau 12… eu am 19 cavaleri, gata să sară de gâtul oricărui balaur pentru cele 5 prințese ale lor, patru mici și una mai mare.

Ne-am așezat tot în jurul unei mese rotunde, chiar dacă imaginare, toți pe scăunele, părinții fiind în bănci în jurul nostru. Copiii aveau emoții… eu aveam emoții… atât cât apucam să arunc ochii în sală, aveau și părinții emoții. Mi-am amintit apoi încurajările uneia dintre profesoarele mele: nu uita, acolo tu ești regizorul și doar tu știi ce trebuie să se întâmple. Așa cum pe scenă uiți de lumina reflectoarelor, intri în rol, așa m-am străduit și eu să fac ceea ce știu mai bine. Ne-am amuzat, am aflat câte ceva despre fiecare, aproape am învățat jumătate dintre copii și am făcut lista preferințelor la activități: să pictăm, să desenăm, să ieșim afară să ne jucăm, iar scrisul și matematica… un pic, așa, mai la final.

Amintirea mea de azi, pe lângă cele câteva poze și postere realizate de copii. Le spusesem de data trecută că un desen de la ei e cel mai frumos cadou.

Amintirea mea de azi, pe lângă cele câteva poze și posterele realizate de copii. Le spusesem de data trecută că un desen de la ei e cel mai frumos cadou.

Printre jocuri – sticluța cu otravă (mai am de luat lecții), leapșa, orice cu rachete și dinozauri, dar și Granny, pe care mi l-au explicat acum ceva vreme ai mei și mi-am rezervat dreptul de veto să îl tai de pe listă. Toată lumea iubește mașinile, e musai să avem jucării și mă gândesc foarte serios dacă să luam un covoraș din acela cu străduțe, să avem unde plimba atâtea vehicule. Și, într-un colț, câteva păpuși cu hăinuțe roz. Ce noroc pe mine cu pasiunea pentru Formula 1, nu mă simt pe dinafară!

Aș fi vrut să am mai mult timp să răspund întrebărilor părinților, dar se vor rezolva toate. Cum va arăta clasa, cum ne îmbrăcăm, care e programul, au teme – fiecare răspuns contribuie la acea stare de bine pe care ne-o dorim fiecare. Am încercat să mediez și o predare a ștafetei, și aici mă refer la asociația de părinți ai școlii, cu care am colaborat minunat și am reușit, din acei puțini 2% redirecționați să mai facem câte una-alta: un dozator de apă, biblioteci pentru clasele primare, poate reușeam și mai mult dacă se implicau mai mulți părinți. În plus, pentru acel nefericit „fond al clasei” am avut în sfârșit un cadru legal.

Bineînțeles că nu puteam să mă plictisesc. Le-am dat coli mari de hârtie să deseneze. I-am văzut cum s-au împărțit repede pe grupuri – unii se cunosc de la grădiniță sau din parc, hamsterii sunt punct de atracție și neapărat trebuie niște reguli clare, căci două vietăți la 20+ de copii sunt prea puține, tabla parcă e magică, fiecare vrea „un burete” și musai cretă să deseneze… Am șters și lacrimi, normal că din pricina hamsterilor, că nu avea loc în grămadă, dar și pentru că „mi-a zis bebeluș”, căci e mic de înălțime. Asta ca să nu mă plictisesc din prima zi!

Trăgând linie, cred că urmează cinci ani frumoși. Așa cum mă încuraja un părinte la final, doamnă, eu cred că va fi bine! Pentru mine, faptul că copiii au venit la sfârșit să mă ia în brațe, ba să-mi dea și un pupic, e confirmarea. Am trecut testul cel mai important.

PS: A sosit într-o mică pauză și întrebarea la care mă așteptam: ce e Talente de Năzdrăvani

PPS: Dacă scap de „doamnaaa” și rămân doar „Cristina” ar fi minunat!

Mami, eu nu mai pot…

Avantajul sărbătorilor e că iei la rând agenda telefonului și începi să vorbești cu rudele și prietenii. Și când ai în familie doi pitici la clasa pregătitoare, parcă e mereu ceva de discutat… Înainte de toate, îmi aduc aminte acum 3 ani când trecea pragul școlii alt membru al familiei cu niște lacrimi enorme de crocodil rostogolindu-se pe obraji… „Îți dai seama, mami… încep școala!! Și nu se mai termină, 13 ani de-acum înainte!” Așa că am avut timp să-i pregătesc și pe cei care urmează, să-i încurajez, să le spun că în clasa pregătitoare va fi distractiv, doar o joacă.

Primul meu mini-succes a fost să spună că sunt la „pregătitoare”, și nu clasa zero. Că ei nu sunt „zero”, ei se „pregătesc”. Apoi n-am făcut decât să le povestesc ceea ce la rândul meu am aflat la „școala de oameni mari”, cum un alt pici mi-a spus când i-am explicat unde mă duc.

Așadar, am avut ocazia să discut în anii aceștia cu profesori care au susținut, la momentul reformei, necesitatea acestei clase și trecerea ei la școală, dar și ei, când văd la ce dezastru s-a ajuns, se iau cu mâinile de cap și nu știu cum s-o dreagă. Ne-au repetat, și Doamne!, de câte ori ne-au spus unele lucruri… Degeaba. Deși convinse de adevărurile acelea, ajunse la catedră, colegele mele s-au lăsat răpuse de insistențe și sistem și au început să calce pe lângă drum.

Nu se dau teme la clasa pregătitoare

Ți-ai găsit! Încep părinții: că „se plictisește copilul acasă”, sau că plătesc degeaba after-ul și n-are copilul ocupație acolo, sau că „au fost așa încântați când le-am dat temă”.

Unul dintre profesori ne-a explicat, pentru cine a avut urechi să priceapă, că noi distrugem entuziasmul copiilor față de școală. Îi obosim înainte de vreme și atunci când chiar au nevoie de mobilizare, spre sfârșitul ciclului primar și început de gimnaziu, ei sunt deja terminați, copleșiți de teme, de programul epuizant de cursuri și activități, de responsabilități. Asta la vârsta la care joaca ar trebui să fie îndeletnicirea principală.

Dacă dau semnale? Daaa, dau mititeii, ca declarația la aproape 7 ani a unuia din cei doi „cobai” ai mei de anul acesta:

Mamă, eu nu mai pot. Mă duc la școală – lecții, vin acasă – lecții!

Doar clasa pregătitoare! Am scris mare, pentru toată lumea, pentru că un strigăt mai puternic de ajutor că facem ceva greșit nu cred că am auzit. Ce sfat să-i dau? Să lase copilul în pace? „Rămâne în urmă!” În urmă la ce…? Că programa… e alta…

Scrierea literelor versus desenarea și pictarea lor

Bun, aici e și mai și. Normal că fiecare dintre părinții implicați în acest mini-studiu al meu îmi povestește „performanțele”. Adică suntem în toiul primăverii, mai avem două luni de școală, copiii scriu după dictare cu litere de tipar. Vai, dar scrie încet și tremurat… Normal, că scrierea se învață în clasa I, pe liniatură specială. Ca să nu mai zic… de ce înveți să scrii cu litere de tipar? Formezi o deprindere ca să ai apoi ce să demontezi la clasa I? Și mă mai mir că eu mă lupt la clasa a III-a luată anul acesta cu majusculele, că nu le știu corect pe cele de mână și le scriu pe cele de tipar, sau fac un fel de struțo-cămilă între ele.

Dați „play” și fiți atenți la ceea ce întreabă doamna și ce răspund Andrei și Ioana… (Puteți viziona tot filmul, e „delicios”!)

Unde a ajuns teoria cu „recunoașterea literelor”? Habar n-am, dar e clar că îi facem direct academicieni la CP!

O altă problemă e că „nu citește cursiv” și e mare tragedie că „silabisește”. Întreb și eu, să mă aflu în treabă, dacă cuvintele de două silabe le citește bine. Aaa, daa, cu cele lungi e problema! OMG, păi în clasa I facem concurs de dicție? Nu e normal ca la 6 ani câmpul vizual la citire să fie mai îngust, și durează, e multă muncă până ajungi să „vezi” tot cuvântul… Și fiecare copil o face în ritmul lui… dacă al lui X citește cursiv, nu înseamnă că trebuie să o facă și al tău exact în același moment!

Aveți idee ce muncă grea e să convingi omul că are un copil „normal”, când el vede că nu face față „cerințelor” de la școală??

Îmi aduc aminte ce tragedie a fost pentru Iris când a mers de la grupa pregătitoare la clasa I, pentru că nu știa să citească. Cunoștea toate literele, le desena, le găsea în diferite forme, dar nu putea să le lege. A plâns în prima zi de școală când doamna a întrebat copiii ce scrie pe tablă, niște mânuțe s-au ridicat repede, iar mândra mea cu două codițe m-a săgetat cu niște priviri ucigătoare: vezi, ți-am spus eu că trebuie să știu să citesc! N-a mai auzit nimic din ce-a urmat, că cine nu știe va învăța… era târziu pentru ea, deja făcea scenariul crucificării mele. Și totuși, m-am ținut tare. N-am forțat copilul. Fiecare literă învățată, fiecare cuvânt citit în Abecedar, era pentru ea un succes și o maximă încântare. Sorbea zilele de școală, nu se plictisea și își marca fiecare mică victorie. La sfârșitul clasei I citea cursiv. Adică exact atunci când ar fi trebuit să o facă.

Timpul mi-a arătat că nu am greșit. Dorința ei de a citi, de a intra în lumea aceea care i-a ținut ușa închisă în nas, continuă să uimească. Pe la ședința cu părinții, fără să se știe a cui mamă sunt, se vorbea de „Iris, fetița aia forțată să citească, că e în fiecare pauză mereu cu o carte în brațe”. Am râs… le-am explicat că n-o forțează nimeni, doar că uneori subiectul e atât de captivant că nu doarme noaptea sau citește în pauze, de curiozitate, să vadă cum se termină. Îmi spunea cu mândrie că, în tentativele dirigintei de a potoli copiii prea agitați în pauze, le-a zis că nu le-ar strica să ia și ei o carte, „așa, ca Iris”.

Contradicții

Știți deja că la capitolul „logică” ăștia mici ne pot desființa imediat. Așa că următorul exemplu sper să vă dea un pic de gândit…

Mami, doamna e ca a doua noastră mamă?

Și atunci de ce nu se joacă cu noi? Mergem la școală și facem 4 ore lecții!

Dacă se lipesc de noi ca ventuzele la școală… da… poate mai ceva decât la grădiniță! Am colecție de inimioare și declarații de dragoste, și dimineața trebuie să mă țin bine pe picioare când îmi sar în brațe. Dar când ajung să gândească… poate… ar trebui să ne punem noi niște întrebări!

Mi-am amintit de vineri, ultima zi de școală. Era soare afară. Aveam diverse de pus în ordine pentru ora următoare. Era 10:50. Doamna, mergeți cu noi afară să ne jucăm? Nu au voie singuri în curtea școlii, iar „joaca” lor din pauză e pe culoar. Am lăsat totul baltă, i-am aliniat, am încuiat clasa și am ieșit. Alergau în toate direcțiile, ca iezii scăpați din cușcă. Am improvizat repede un joc învățat împreună, apoi i-am lăsat cu a lor „sticluță cu otravă” încă 5 minute și am intrat în clasă. Pentru ei… acele 10 minute au făcut cât toată ziua la școală. Dar la clasa pregătitoare… sunt atâtea ocazii de joacă! De ce să ajungă un copil să spună că are 4 ore de lecții?

Îmi tot spun că mai urmează să candideze doi pitici din familie la CP… și chiar aș vrea ca unele lucruri să arate un pic mai bine!