Acum vreo doi ani am avut ca „sarcină“ de început de toamnă să readuc cu picioarele pe pământ un proaspăt elev de clasa a II-a. Nu era vorba de online pe-atunci, ca să zici că există motive întemeiate pentru intervenție. Chiar dacă consider că sunt prea mici ca să aibă nevoie de ajutor suplimentar, că părinții ar trebui să se descurce totuși la acest nivel elementar al achizițiilor de bază… ei bine, socoteala de-acasă nu se potrivește deloc cu cea din târg!
În clasa a doua, copiii sunt ca puii care învață să zboare. Dacă nu ai depus suficient efort în clasa întâi, acum se va vedea cel mai bine, vei pica cu grație la prima „încercare de zbor“.
De ce nu mai au „timp“ părinții?
În primul rând – și aici mă gândesc la orașele mari, traficul diabolic și programul de lucru sunt devoratoare de timp. Rămâne prea puțin de petrecut cu familia, dacă nu cumva în drum spre casă mai treci și „prin piață“. Ajungi așadar acasă la ore târzii și, când ăla micu’ îți spune cu nonșalanță că s-a jucat toată ziulica, nu mai știi de ce să te apuci mai întâi. Se adaugă însă, uneori, și programul încărcat al copilului cu alte cursuri și workshopuri, care afectează (deși nu ar trebui) timpul dedicat educației formale.
Dar nimic din toate acestea nu ar fi de nereparat, dacă nu s-ar adăuga curente moderne de parenting în care copiii sunt lăsați să fie „spirite libere“, cum îmi spunea recent un amic. Dacă sunt crescuți astfel, normal că atunci când impui o regulă (Gigeluș, nu te ridici de la masă până nu e gata pagina asta!) ai de-a face cu un mic rebel, o tragedie în desfășurare și totul eșuează.
Mai sunt și situațiile în care, deși părintele e conștient că efortul e spre binele copilului, când copilul nu dorește, părintele nu are energia să se impună.
Muncesc și în prezent cu un astfel de puști care știe ce vrea și are o explicație pentru orice. De exemplu, tragem tare la așezarea în pagină. Unde e alineatul? „E invizibil!“ Dincolo de umorul situației, realizez că sunt lucruri care, învățate greșit la această vârstă, cu greu sau deloc se mai pot corecta.
Care sunt provocările începutului de clasa a II-a?
În primul rând, scrisul. Oare mai știe toate literele? Pe cele de tipar probabil că da, însă cele de mână – ori legăturile dintre acestea – este foarte posibil să le mai fi uitat. Dacă și-a petrecut vacanța ca un adevărat spirit liber și nu a deschis o carte, nu a pus mâna pe un stilou, reintrarea în ritm se face cu mare dificultate.
Nici cititul nu e de ici, de colo. E vârsta la care cititul cu voce tare este încă necesar, nu poți lăsa copilul neverificat zilnic.
Îmi amintesc de bunicul (venea grăbit pe la noi și mereu cu treabă) și am înțeles târziu de ce era mereu curios ce scrie în ziar, dar nu avea niciodată ochelarii la el. Așa, de la înălțimea celor câteva clase primare pe care le făcuse și el în mijlocul Bărăganului, știa că trebuie să ne pună să citim cu voce tare.
Abilitățile de calcul matematic ar trebui și ele să fie la un nivel suficient. Mai numărăm și pe degete, însă cel puțin până la 20 ar cam trebui să fie bătută poteca pentru adunare și scădere. Și, deși mulți nu vor să audă, viteza de calcul crește numai dacă exercițiul este intens. La matematică e ca la sport. Nu ai cum să știi să faci dacă nu te antrenezi constant, dacă nu îți fixezi niște automatisme de calcul și nu structurezi niște algoritmi de rezolvare. Nu ai cum să știi să faci probleme până nu te iei la trântă cu niște culegeri.
Încotro…?
Încerc să fiu spectator la ceea ce se întâmplă, dar privesc cu mare tristețe. Ne îndreptăm spre a scoate din școală o mare masă de oameni de un nivel mediu spre jos, fără ambiții de reușită, căci blamăm competiția și judecăm pe cei care își doresc mai mult.
Ce atâtea pretenții? Ce dacă nu știe să citească la început de clasa a II-a? O să învețe el! Nu îl vreau olimpic!
Normal, nu îl vrei olimpic, dar vrei să ia 7-8 la evaluarea națională din clasa a opta, căci și atunci vei spune că nu vrei la liceu de top, dar nici să ajungă copilul la marginea orașului. Ei bine, nu ai cum să ajungi atunci la nivelul 7 dacă nu te menții tot ciclul de învățământ la nivel superior. Adică… până prin clasa a treia – a patra, pe la „9-10“, apoi în gimnaziu pe la „8-9“ și vei putea avea un 7-8 la evaluarea națională pentru admiterea la liceu.
Dar… când te mulțumești cu puțin din primii ani de școală, când lași deja goluri la baza zidului învățării, n-ai cum să construiești 9 ani pe o fundație proastă. Nu știu dacă vă place Harap-Alb, însă tătâne-su îi spune la început de drum: de te-a învățat cineva, bine ți-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut.
Oameni să îți dea sfaturi și să îți spună că greșești se găsesc. Dar ține de tine dacă ai înțelepciunea necesară să le urmezi sfatul.
