Halmyris poarta pietonala

Cetatea Halmyris – Murighiol

Sunt departe de a spune că am vizitat cetățile din Dobrogea, însă de la an la an lista mea crește încet. Anul acesta s-a adăugat Halmyris, și le-a surclasat imediat pe toate celelalte. Nu este cea mai mare, nici cea mai bine păstrată, însă este cea care mi-a plăcut cel mai mult, fiind îngrijită și bine semnalizată. Nu cred că am văzut zonă din cetate care să nu aibă panoul ei cu explicații, chiar și fotografii detaliate acolo unde accesul nu era permis. Ba chiar sunt și zone acoperite, pentru a le feri de ploaie, cum sunt termele și bazilica.

A fost prima dată când nu am orbecăit prin cetate. Ba chiar am avut ocazia de a admira săpături recente, foarte ordonate – am înțeles că un grup de studenți străini tocmai își încheiase stagiul aici. Din investiții – cetatea aparține de muzeul din Tulcea – se va ridica aici și un mic muzeu (deocamdată se turna fundația, dar anul viitor ar trebui să fie gata.)

Cetatea Halmyrs era ultimul punct fortificat al limes-ului dunărean. De aici începea salba de cetăți pe care romanii au întreținut-o din epoca de aur a imperiului până când au cedat în fața invaziilor barbare. Am intrat în cetate prin poarta de vest, deschisă accesului carelor cu cai, dar și pedestră. De la acces simplu, poarta a evoluat, ajungând ca la momentul final să aibă și o curte interioară de acces. Nu mai era deja sigur să deschizi oricui porțile, se impuneau noi măsuri de siguranță.

Halmyris poarta de vest

La poarta de vest a cetății

Am explorat în continuare barăcile, păstrate parțial, au fost folosite continuu până în secolul VI, când cetatea a fost puternic afectată de un cutremur. Între barăci și basilică, aflată în imediata vecinătate, se afla o stradă, care pe la mijlocul secolului VI a fost blocată cu dolia – vase de depozitare de mari dimensiuni.

Halmyris - dolia

Vase de depozitare de mari dimensiuni (dolia)

Basilica datează încă din epoca lui Constantin cel Mare și a Conciliului de la Niceea, și a fost destinată încă de la început să devină un edificiu creștin. A fost extinsă în mai multe etape, spre sfârșitul existenței sale (secolul VI d.Ch) fiind centrul episcopal al provinciei Scythia. Basilica adăpostește și o criptă martirică, construit se pare odată cu aceasta. Sunt două încăperi, la care se coboară pe o scară din 8 trepte. Din păcate accesul publicului nu este permis, probabil pentru a păstra cât mai bine frescele de aici: una cu motive vegetale în prima încăpere, o a doua – mult mai bine păstrată – în camera mortuară. Cripta adăpostea doi martiri, unul fiind Astion, cum menționează inscripția, textele hagiografice relatând despre tortura și supliciul final de la Halmyris, la 8 iulie 290 d.Ch. (împreună cu Epictet). O colecție foarte frumoasă de fotografii, inclusiv fresca păstrată, sunt disponibile aici.

Halmyris basilica creștină

Basilica, acum acoperită. În mijloc – cripta martirică, acoperită cu trestie.

Zidul de nord – apărat de Dunăre, era prevăzut cu turn de apărare, și tot în această zonă erau construite barăci pentru soldații aflați aici. A fost descoperit un altar închinat lui Hercules, dar și amenajări inginerești pentru a împiedica umezeala să se infiltreze în zidurile de calcar. Poarta, destinată accesului pietonal, a fost modificată, lărgită, întărită în timpul lui Aurelian, pentru a fi la final de secol VI complet blocată, deoarece accesul spre Dunăre era dificil.

Halmyris poarta pietonala

Poarta de nord

Termele au fost construite spre sfârșitul secolului IV, în formă de L, cu fundația formată din hypocaust (un sistem ingenios de încălzire prin podea), în spatele turnului nr. 1. Existau trei încăperi – caldarium, trepidarium, frigidarium, iar legătura cu bazinele de apă se făcea prin țevi de lut și plumb. Sălile erau probabil placate cu marmură, iar descoperirile monetare din edificiu atestă folosirea acestora până spre sfârșitul secolului VI.

Halmyris thermae

Thermae

Săpăturile proaspete din zona porții de vest nu erau încă semnalizate. Poate sunt locuințe… dar aceasta vom afla ulterior. Însă, privind zona, curățată de vegetație, mi-am imaginat cum ar arăta cetatea, toată, în această formă. Acum, privind fotografiile, am făcut involuntar comparația cu situl de la Sarmizegetusa, unde totul era curat, iarba tunsă, ba chiar și bazele coloanelor erau măturate de praf. Cred însă că visez prea frumos…

Halmyris sapaturi

Săpături recente la Halmyris

Ne-am îndreptat spre ieșire tot pe la poarta de vest, mergând pe lângă zidul de incintă. Am admirat cu această ocazie turnul 12, care apăra colțul de NV al fortificației. Avea 14m lungime, 10m înălțime, iar zidul are grosimea de 2m. Central se pare că a existat un pilon ce susținea structura din lemn prin care se ajungea pe platforma superioară, fiind vizibile în zidărie punctele de sprijin ale acestora. Se pare că a avut utilizare mixtă, civilă și militară, până la sfârșitul secolului VI.

Halmyris_turn12

Nu știu cât de curând vă vor purta pașii prin acest colț de țară, însă nu ratați cetatea de la Halmyris.

Prețul biletelor era modic, cred 4 lei/adulții, și 2 lei/elevi, studenți. Când va fi gata muzeul, sunt sigură că locația va deveni din ce în ce mai atractivă.

Cetatea Poenari

Cetatea Poenari

Am trecut pe lângă cetatea Poenari de două ori, dar curaj să urcăm nu ne-am făcut prea ușor. Anul acesta însă, cum vacanța avea doar două zile și prea departe nu puteam ajunge, am pus pe lista de „a doua zi” vizită la cetate. Am înnoptat la pensiunea Belvedere, la doar cinci kilometri de cetate, la un preț pe care nu-l speram pentru o rezervare făcută din mașină… adică 80lei/noapte, fără să fie deloc rabat de la calitatea serviciilor oferite! Nu ne-am riscat seara la cetate, deși a fost senin și frumos, am zis că ne trezim odihniți dimineață și în mod sigur Busu ne vinde gogoși cu ploaia pe tot cuprinsul țării. Numai că de dimineață ploua ușor și mărunt. Am lungit-o cu micul dejun, poate-poate stă… dar nu și nu, continua în același ritm.

Pe la 11 ne-am făcut curaj și am început să urcăm. Ploua mărunt, printre frunze, și urcam la pas cele peste 1400 de trepte care duc până la cetate. Am pornit voioși, deși cred că până pe la primul semn indicator (400 și nu mai știu cât), îmi cam scăzuse entuziasmul. Mă bucuram totuși că nu m-a depășit nimeni, majoritatea mergeam în același ritm, ba chiar am reușit să trec eu mai departe de vreo doi turiști! Nu m-am comparat însă cu Andrei, care a țopăit ca o căpriță și a ajuns cred cu 20 min înaintea noastră sus. Iris a mers în ritm cu mine, și era în sfârșit fericită că atinge un nor!

De vreo câteva zile îmi tot spunea că nu a văzut și ea niciodată cum arată norii de sus. Sper să-i pot arăta odată o pătură de nori, așa cum am văzut-o eu la cota 2000 demult, însă acum era ceață, și nori scărmănați și rari. Dar, aproape de vârf, am fost în sfârșit în „nor”, și s-a chinuit să-l simtă și să-l atingă.

Cetatea Poenari

Odată sus, ne-am achitat conștiincioși taxa de vizitare – 2 lei copii, 5 lei adulții. (Programul de vizitare este 9:00-18:00.) Am pășit spre cetate. Probabil, dacă nu ar fi fost ceață, râpele laterale ne-ar fi dat ceva fiori… însă fără acestea, am avut parte de un spectacol unic, demn de filmele de groază… Habar n-aveam de manechinele rămase acolo de la festivalul național „Vlad Țepeș” (detalii aici), trase în țeapă și vopsite în consecință, și nici de spânzurătoarea care se legăna în vânt… ce senzație când am început să le ghicim în ceață!! Poza am făcut-o mai apoi, când ne-am liniștit.

Cetatea Poenari

Cetatea este impresionant de bine păstrată. Am cutreierat-o la pas, căci, în loc să admirăm peisajul, pe care l-am zărit vag printre nori, am calculat cam cât loc aveau oamenii efectiv în cetate. Am vorbit despre cisternă, despre cum se aduna apa de ploaie, căci nu aveau fântână, așa cum am văzut la Râșnov și cum vom vedea, curând probabil, la Bran.

Există un proiect de construire a unui funicular spectaculos, care să urce turiștii la cetate, pe o pantă de aproape 90 de grade. Se construiește unul și la Râșnov, care se pare că va fi inaugurat în luna iunie. Tot din întrebările puse sus, am aflat că paznicul are nevoie de 15′ ca să „deschidă casa”, chiar 10 dacă se grăbește. Noi am avut nevoie de o oră și jumătate pentru a urca și a coborî. Nu ne-am ales cu nicio răceală, deși am ajuns la mașină uzi leoarcă. În schimb eu am o frumusețe de febră musculară… aviz amatorilor care au ieșit din hibernare și n-au făcut nicio mișcare… Ca o paranteză, nu este un efort simplu, pe traseu ne-am întâlnit cu un turist foarte palid, și care nu se simțea bine deloc. L-am putut ajuta cu puțină apă, și am regretat că nu aveam ciocolată la noi.

Cetatea Poenari Cetatea Poenari Cetatea Poenari

Cetatea Poenari

Are „doar” 15 cm…

Cetatea Poenari

 

 

Histria. Muzeu. Cetate. Culoarul de acces spre turnul mare al zidului de incinta

Vizita la cetatea si muzeul de istorie de la Histria

Mersul la mare a fost până acum cel puţin distractiv, de dragul copiilor. Erau mici, muzeele le treceam cu greu pe lista, nu aveau suficiente ancore în timp ca să înţeleagă, şi nici răbdare pentru a vizita. Aşa că am ales ţinte uşoare şi accesibile, cum a fost Adamclisi. În ceea ce priveşte cetăţile, se pare că nu au o înclinaţie deosebită, şi pentru ei „zidurile” sunt toate la fel.

Anul acesta, dacă tot am renunţat la sudul litoralului ca să vedem şi cum e nordul, şi trecând destul de aproape de Histria, am considerat că e momentul să mai adăugăm pe listă una din comorile noastre. Aşa că am setat gps-ul şi am pornit la drum. Neaşteptat, monumentul era semnalizat destul de bine, la toate intersecţiile, iar cu o hartă şi ceva atenţie se poate ajunge uşor. Nu vă aşteptaţi însă la asfalt, căci intraţi pe drumuri judeţene şi comunale, aşa că multă atenţie. Pregătiţi-vă cu apă şi pălării de soare, Dobrogea nu este deloc blândă vara, iar vântul adie şi nu prea.

Am parcat. Parcare generoasă, deşi părea că lumea era mai mult venită la cherhanaua de acolo decât să viziteze muzeul şi cetatea. Cum la buget se aprinsese deja beculeţul roşu, n-am intrat să văd scorurile, aşa că nu vă pot spune la ce preţ vă puteţi răcori. Muzeul e acelaşi tip de clădire ca la Adamclisi, construită special cu această destinaţie. În imaginaţia mea deja simţeam că mă răcoresc în timp ce plăteam biletele – 14 lei adulţi, 7 lei copii. Program de vizitare – vara: 8:00 – 20:00, iarna: 9:00 – 17:00 (închis luni şi marţi). Am întrebat dacă nu au o hartă a cetăţii, ceva ce să ne ajute, căci aveam un feeling cum că e musai nevoie de o astfel de unealtă. Pentru 7 lei am primit un ghid al muzeului şi cetăţii, stufos şi complet nepractic, dar tot a fost mai bine decât deloc.

 

Şocul l-am avut în muzeu. După ce că leşinam deja de cald afară, când am intrat aici era saună. Clădirea, mai mult sticlă decât zidărie, nu avea niciun pic de izolaţie sau ventilaţie. Litrul de apă luat „să fie” s-a dovedit repede necesar pentru supravieţuite. Apa curgea la propriu de pe noi, ghidul cumpărat a devenit evantai, copiii nerăbdători, iar eu făceam eforturi disperate să rezist. Dacă cumva vă trece prin minte, aşa cum mi-a trecut şi mie, că într-un muzeu temperatura trebuie să fie constantă, căci aşa scrie la legile conservării, ei bine… aici nu e. Piesele din muzeu sunt inscripţii, ceramică, rar metal, os sau sticlă, aşa că probabil s-a decis că aşa cum au rezistat 2000 de ani, nu au nevoie de tratament preferenţial. Dacă Histria ar fi avut probabil locuire continuă, şi nu şi-ar fi încetat existenţa înainte de mileniul I d.Ch., poate s-ar fi descoperit şi alte piese… mai pretenţioase.

 

Din epoca grecească a aşezării nu aş putea spune că m-au impresionat exponatele. Mă aşteptam la mai multă ceramică pictată, dar ne-am mulţumit cu câteva cioburi(cum le spun copiii), e drept, foarte frumoase. Foarte multe inscripţii, şi, aşa cum constat cu foarte mare regret, habar nu avem să le prezentăm. Trei rânduri, un nume, probabil pentru arheologi, şi eventual o datare. E greu, mai ales acolo unde e o inscripţie, să o transcrii/traduci, să priceapă şi vizitatorul neiniţiat despre ce este vorba. Doar a dat 14 lei pe bilet, ar trebui să se simtă măcar binevenit. Aşadar, vă recomand să aveţi la voi un telefon cu net, să puteţi căuta în dex cuvintele. Pentru restul, fotografii şi documentare acasă!

Am ieşit din muzeu şi ne-am tras sufletul la umbra câtorva corcoduşi. Deşi ardea aerul afară, tot era mai bine ca înăuntru. Am răsfoit ghidul, căci timp de citit în detaliu n-aveam, am căutat o hartă, pusă cu susul în jos (în cele in urmă am dibuit şi unde era busola indicatoare!) şi cu ajutorul celor câtorva fotografii am pornit la pas prin cetate. Mai cu un ochi pe pagină, mai cu altul pe unde calc, am reuşit să ne „plimbăm” imaginar prin piaţa mare, să ne gândim de ce au venit milesienii aici, ce vindeau, ce cumpărau, şi în final – de ce a decăzut cetatea: transformarea golfului în lagună şi apoi lac. 1300 de ani de istorie, vitregiţi de valuri de migratori, împăraţi „pe care lumea nu putea să-i mai încapă”, şi care şi-au lăsat semnele asupra aşezării. Ceea ce se vede acum este ultima incintă a oraşului, deja epocă bizantină. Din epoca greacă doar în partea de nord au fost descoperite urme ale zonei sacre. Săpăturile au început la Histria acum 100 de ani, în 1914, iniţiate de Vasile Pârvan, şi continuă şi astăzi, aşa cum am văzut deja zone trasate, dar fără arhelogi ori studenţi practicanţi la lucru.

 

Atât cât ne-au ţinut picioarele şi ne-a ajutat ghidul am străbătut cetatea la pas. Am ajuns până la promontoriul stâncos, am admirat lacul, şi ne-am întors, gândindu-ne cât de utile ar fi fost aici panouri explicative pentru fiecare arie delimitată. În afară de cel de la intrare nu am văzut altele. Am încercat să glumesc, că poate măcar nişte cifre pentru un (audio-)ghid, pe care aş fi dat bucuroasă banii, sau măcar nişte biete coduri QR puse pe o bară… ceva ce să dea ameţitului de vizitator o idee despre locul în care se află, şi nu să pribegească precum o oaie rătăcită prin cetate.

Cu ce au rămas copiii voi vedea mai spre toamnă. Eu am continuat acasă cu lectura ghidului, şi am completat cumva imaginile pe care mintea mea le-a înregistrat. Mă gândeam la muzeu, cum se face că nici măcar o monedă nu este expusă, deşi rolul de centru comercial al aşezării este recunoscut pe toată durata existenţei sale. Mai mult, Histria este primul oraş de pe actualul teritoriu al României care a emis monedă proprie, în jurul anului 480/475 î.Ch., monede de argint cu simbolul oraşului – vulturul pe delfin spre stânga.

Nu ştiu dacă piesele care ar fi întregit istoria aşezării se află la muzeul din Constanţa, de care aparţine şi cel de la Histria, sau la muzeul din Bucureşti. La cel din Constanţa am fost demult, nu mai reţin detalii, şi o nouă vizită nu este programată prea curând. Cel din Bucureşti este – expoziţia permanentă – închis, până se vor găsi bani… Aşadar, învăţăm deocamdată clasic, din cărţi şi fotografii. Am venit mai mult decât dezamăgită de la unul dintre cele mai documentate şi analizate sit-uri arhelogice de la noi. Concluzia e aceeaşi: nu ştim să arătăm şi să valorificăm ceea ce avem.

V-aş da un link către un site oficial al muzeului, dacă l-aş fi găsit. Pe site-ul Muzeului de Istorie şi Arheologie Constanţa există în meniu un link pentru „Muzee din teritoriu”, unde ar trebui să fie cel puţin Histria, Callatis şi Adamclisi, însă acel link nu este funcţional. Poate… cine ştie, într-un viitor în care vom pune mai multă pasiune şi atenţie la detalii. Câteva informaţii generale le-am găsit pe site-ul Consiliului Judeţean Constanţa.

Complexul muzeal de la Adamclisi: monumentul triumfal, muzeul si cetatea Tropaeum Traiani

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal

Dacă există totuşi câteva imagini pe care orice român al trebui să le recunoască, atunci cea a monumentului de la Adamclisi este una dintre ele. Dacă nu ar fi fost poziţionat spre centrul Dobrogei, probabil nu s-ar fi păstrat atât de bine.Avem noroc… de ce? Câte popoare antice au parte de o istorie în imagini? Avem columna lui Traian, şi, bonus, monumentul triumfal de la Adamclisi.

În ultimii ani am mers la mare peste Dobrogea. Am învăţat drumul şi ne place. Am aşteptat să mai crească copiii să putem vizita monumentul… eu l-am văzut în facultate. Anul acesta am oprit. Şi am început să le povestesc, cu pasiune, că monumentul a fost ridicat ca ofrandă adusă zeului Marte…"şi planeta e tot a lui?" Mda… le-am povestit cum, la început, romanii îmbrăcau în armură un trunchi de copac, iar la baza lui puneau armele şi scuturile învinşilor. Apoi, încercând să-l mulţumească şi mai mult pe zeu, au păstrat ideea şi au construit trofeul din piatră. Statuia din vârf reprezintă vechiul trunchi, iar acoperişul în formă de solzi imită scuturile depuse ca ofrandă.

Am ajuns apoi la Apollodor din Damasc, celebrul arhitect antic, la podul de la Drobeta şi Columna de la Roma. Şi am încercat să identificăm scenele pe metope. Am mers la muzeu. Pentru că ceea ce am văzut în parc nu este decât parţial autentic. În afară de baza în trepte, care s-a păstrat, restul este refăcut după piesele recuperate din zonele învecinate. Elementele autentice pot fi admirate în sala mare a muzeului, construit special pentru a le adăposti. S-a recuperat marea majoritate a metopelor (49 din 54), şi cele mai multe din blocurile de piatră. În secolul trecut fuseseră folosite de localnici la construcţia cişmelelor.

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal

Monumentul, cilindric, are diametrul de 40m. A fost ridicat între anii 106-109 d.Ch., în cinstea victoriei romanilor împotriva lui Decebal şi a aliaţilor acestuia. Diversiunea Moesiană a fost respinsă de trupele romane, conduse de însuşi împăratul Traian, în urma unor lupte crâncene. Metopele ce redau imagini din timpul conflictului erau încadrate de frize şi separate de pilaştri ornamentali. În partea superioară se afla un attic prevăzut cu 27 de creneluri, pe care erau reprezentaţi prizonieri. Acoperişul conic era realizat din solzi de piatră, îmbinaţi, iar în centru se afla trofeul, la baza căruia erau statuile a trei prizonieri. De pe cornişă, apa de ploaie se scurgea prin gura leilor, adusă prin intermediul unor ţevi de plumb.

Trofeul, cu înâlţimea de 4,5m, era amplasat pe un pilon ce pornea de la bază. A fost construit simetric, cu două feţe, dar coiful i s-a pierdut, fiind restaurat după alte modele din imperiu.

Monumentul de la Adamclisi a fost restaurat în 1977, cu ocazia centenarului independenţei de stat a României. Regimul comunist avea o înclinaţie deosebită pentru "marcarea" datelor istorice ale românilor, doar trebuia să justifice descendenţa din daci şi romani a conducătorului iubit. Fără intenţii ştiinţifice, au restaurat unul dintre cele mai importante monumente arheologice ale antichităţii. Cu aceeaşi ocazie a fost inaugurat şi muzeul, pentru a găzdui piesele originale ale monumentului. În afară de acestea, piesele din muzeu sunt puţine. Opaiţe, urne funerare, ceva ceramică şi sticlărie descoperite în cetatea Tropaeum Traiani.

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal

Cetatea Tropaeum Traiani se afla la 1,4 km sud de monument, pe o colină mai joasă. Exista un drum care unea monumentul cu oraşul. Faţă de monument şi muzeu, unde preţul biletelor este de 7 lei pentru adulţi, şi 4 lei pentru copii, cetatea poate fi vizitată liber. La ieşire din Adamclisi către Ion Corvin, trebuie doar să fii atent să nu ratezi indicatorul şters de timp. Aşezarea a fost construită după victoria romanilor, şi a fost încă de la început ridicată la rangul de municipiu. A fost reconstruită din temelii la începutul secolului IV, de către Constantin cel Mare şi Licinius, în cadrul proiectului militar de întărire a limesului dunărean. Orasul respecta planul roman, având 4 porţi, dintre care cele două, monumentale, sunt vizibile şi astăzi la extremităţile drumului principal. Zidurile păstrate au grosimi între 2,6 şi 3,5m, iar incinta era prevăzută cu 22 de turnuri în formă de U.

Via principalis, ce unea cele două porţi, avea o lăţime de 14m (din care 7m reprezentau partea carosabilă), era mărginită de portice. Pe centru se afla sistemul de canalizare, conectat la o cisternă pentru strângerea apei. Au fost cercetate 4 bazilici în interiorul cetăţii. Începând cu secolul al VII-lea, cetatea începe să fie părăsită în urma atacurilor frecvente ale migratorilor.

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal
Poarta de vest

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal
Bazilica Forensis

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal
Poarta de est

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal
Poarta de vest, de pe via principalis

Complexul arheologic de la Adamclisi este completat de alte două elemente, mai puţin accesibile publicului. Unul este altarul , ridicat imediat după bătălia din anul 102. Avea formă pătrată, cu latura de aprox. 16m. Al doilea, tumulul, a fost construit imediat după altar, rotund, cu un diametru de 46m şi înălţimea de 7m. Căutătorii de comori l-au devastat în repetate rânduri. Fusese mormântul unui comandat roman, căzut pe câmpul de bătălie în anul 102.

Copiii nu au fost foarte impresionaţi. Iris m-a uimit la muzeu, era curioasă, voia să-i povestesc despre fiecare obiect. Andrei mai puţin, dar asculta. Şi am avut de furca cu ei, până au înţeles că nu atingem exponatele… Rămân la ideea că o picătură de istorie, în concediu, nu strică nimănui. Aşa că, dacă tot evitaţi aglomeraţia drumului către mare, opriţi şi la Adamclisi…