Să ne mai întrebăm dacă școala românească ține ritmul cu viața reală? Și experții în întrebări retorice cred că leșină de râs când o aud pe aceasta… Dar… în programă este prezentă nesmintit, de la clasa întâi, cartea poștală, ca mijloc de comunicare.
Mie personal îmi place, o începem cu o călătorie în timp, pe când erau părinții noștri mici. Îi punem și pe bunici să caute prin cutiile cu amintiri, sigur au câteva primite de la „băi“. E o ocazie să aflăm și ce se mai vinde la magazinul acela cu firmă roșie unde, de obicei, se plătesc facturile.
Pentru această lecție am selectat din arhivele familiei juma’ de pungă de 1 leu (știți voi, cei mari, ce vreau să spun) cu cărți poștale mai neutre, din acelea cu mesaj simplu, Multe salutări din frumoasa stațiune… Nu de alta, dar am mai găsit din cele trimise de mine acasă din tabere, dar pe acelea le țin pentru capitolul „Așa nu!“. Una peste alta, e greu să le dai copiilor un motiv de a face ceva ce nu mai are niciun scop, exceptându-l pe acela că rămâne ceva palpabil în timp, nu doar o poză pe whatsapp pe care bunica o vede, dar o pierde când își scapă telefonul în apă. Dar anul acesta…. nu le-am putut risipi prin clasă.
Acum cartea poștală a mai „picat“ și când eram online, deci le-am arătat copiilor pe cameră și clasorul cu timbre (asta e cu bătaie lungă, pentru problemele de matematică), și cărțile poștale. Am vrut însă o experiență reală și împreună cu Ema și Anca – și ele cu clasa întâi la Târgu-Mureș și Zalău, am întrebat în clasele noastre cine dorește un schimb de cărți poștale și am pus la cale un schimb de adrese, astfel încât copiii din trei orașe să trimită și să primească acest cartonaș cu poze din oraș.
Ușor de zis, partea de organizare a mers strună. Dar…
A venit momentul achiziției de cărți poștale. Se pare că nici pe la Poștă nu le mai găsești, în schimb mă bucur că există centre turistice în oraș, acolo sigur ai parte de câteva. Le-am căutat și eu în București – există unul în pasaj la Universitate. Aș fi vrut să trimit ceva „istoric“, dar fix când am căutat eu, într-o luni, muzeele erau închise… La Muzeul Bucureștiului – Palatul Suțu aveau sigur niște imagini cu orașul de acum două secole.
S-au descurcat și copiii. Cel mai amuzant feedback aparține unei lucrătoare de la poștă care a recomandat cu căldură achiziția de plic pentru cartea poștală, cu argumentul că „altfel nu ajunge“. Reclama e sufletul comerțului, nu? Dacă tu, lucrător în această instituție, îmi spui să cumpăr un serviciu mai scump, pentru că cel ieftin nu are succes, ar trebui să te cred pe cuvânt, nu? Ce să mai comentez… Până nu va renunța toată lumea la facturile pe hârtie, instituția aceasta nu va muri în chinuri și nici nu cred că va renaște vreodată ca un phoenix, din propria cenușă.
Întoarcerea la școală
Călătoria triunghiulară a cărților poștale a fost simultană cu întoarcerea la școală a copiilor din clasele primare, așa că le-am văzut aproape pe toate. În fiecare zi mai sosea una, Doamnaaaa, am primit și eu!!, apoi încet-încet toată lumea le-a avut și s-a așternut liniștea.
Acum, la final de an, când am verificat portofoliile copiilor, am descoperit cu plăcere, puse la locul lor, cărțile poștale. Cel puțin am reușit să le ofer copiilor o experiență de viață și pentru aceasta nu pot decât să mă bucur. Am realizat anul acesta atât de puține din cele pe care mi le-aș fi dorit înainte de martie 2020, încât pentru fiecare reușită mă bucur de 10 ori.
