Canionul 7 scari

Am preferat să încep acest articol cu regulamentul de vizitare al canionului, şi sper că aţi citit cu atenţie. Uneori regulile sunt făcute pentru a fi respectate. Recunosc că le-am citit cu atenţie acasă, acolo am căscat doar urechile la ce ne-a spus cabanierul… şi nu m-am oprit lângă panou decât să fac fotografia. Dar ce am învăţaţ de-a lungul timpului: muntele este foarte bun prieten cu bocancii. Uneori cu adidaşii de calitate, cu aderenţe pe talpă. Nu va merge cu teneşi, expadrile, pantofiori şi săndăluţe…

Dar să încep povestea. Habar n-aveam de 7 scări la începutul verii. Teoretic auzisem numele, dar fără „canion” în faţă. ştiam că e undeva pe lângă Predeal, că e traseu scurt, gen cascada Urlătoarea de la Buşteni şi că merge trecut pe listă. Asta până am văzut câteva poze… şi m-am hotărât să plec. Copiilor le e dor de trasee, dar cum o investiţie în 3 perechi zdravene de bocanci încă nu a fost făcută, am amânat traseele periculoase. 7 scări mi s-a părut ok pentru echipamentul nostru.

Ne-am printat hartă, ne-am luat busola – ca să fim „cât mai în regulă”, am programat gps-ul… şi, surpriză. Dincolo de Predeal însemna dincolo de serpentine… De condus până pe valea Prahovei am mai condus eu, dar singură până la Braşov – nu. Am zis că n-o sa mor, mi-am luat inima în dinţi şi am coborât. La urma urmei, viteză minimă e doar pe autostradă, nu şi pe DN. În Dâmbul Morii, unde trebuia să fac dreapta pe un pod, era cât pe-aci să ratez intrarea… noroc că indicatorul, deşi mic, mi-a sărit în ochi. Am mers şi am parcat chiar lângă barieră, şi am început să urcăm. 45 de minute sunau încurajator, deşi am lungit drumul cu copiii, că doar nu ne alerga nimeni. Mai amuzant era indicatorul de sus, 50-60min. Concluzia: se coboară mai greu decât se urcă 🙂 . Drumul până la canion e curat, deşi tot mai vezi o cutie de bere sau un pet abandonat. Mesajele de genul „dacă ai adus un PET plin până aici, îl poţi duce gol înapoi” nu ating pe toată lumea, dovadă că muntele şi frumuseţile ce ne înconjoară nu solicită doar echipament şi atenţie, ci şi bun-simţ, 7 ani de-acasă, civilizaţie…

În canion am intrat după ce am achitat cei 10 lei şi am pus bine în ruxac camera mea. Am scos apoi camera copiilor, am zis că de asta nu mi se rupe sufletul dacă o scap, lovesc… doar buzunarul suferă niţel. Nu ne-am udat aşa rău cum auzisem, dar Iris s-a văitat de frig. Cred că erau totuşi vreo 10 grade. Scările metalice sunt abrupte, reci, umede, treptele au pe alocuri şi noroi care alunecă, aşa că e nevoie de foarte mare atenţie. În niciun caz nu e loc de joacă, şi mă bucur că am copii mari şi înţelegători, altfel nu ştiu cum urcam, căci din cauza zgomotului nu poţi nici măcar să-i strigi să se ţină bine. Constat că urcatul în pod, la bunica, căţăratul în copac după fructe, sunt activităţi ce trebuie exersate mai des, pentru deprinderea unor abilităţi de a urca şi coborî scări în siguranţă.

Am avut noroc să mergem în timpul săptămânii, să fim aproape singuri prin canion, să nu ne împingă nimeni de la spate şi să savurăm peisajul. Este grozavă senzaţia şi la ieşire, în pădure. Ne-ar fi tentat un alt traseu de coborâre, dar după ce am vorbit cu cabanierul şi ne-am uitat la ceas, am renunţat, ne-am întors pe acelaşi drum. Totuşi, abia ce văzusem SMURD-ul urcând după un turist „atent”, care şi-a rupt piciorul în canion, parcă nu voiam să vedem şi Salvamont-ul căutând o mamă cu doi copii noaptea prin pădure…

Am coborât din munte odată cu înserarea. Cazare ştiam în Buşteni, dar obosită cum eram am zis că nu urc nici moartă serpentinele înapoi. Copiii au jelit tot traseul din cauza tirolienelor instalate prin pădure – şi nefuncţionale deocamdată, şi au venit cu ideea să mergem la Aventura Parc. Nu avea sens să urc în Buşteni, să cobor iar. A doua zi voiam să-i duc la Peleş… Ne bate un gând să rămânem în Dâmbul Morii. Aici pensiunile erau, dar un pic cam piperate pentru gustul meu, şi a rămas să decidem după ce mâncăm. Căutăm un biet magazin, ceva, pentru o pâine, până ne lămureşte un localnic că nu găsim decât în Braşov, la doi paşi, adică 5 km mai încolo. M-am suit în maşină, ne-am oprit la Carrefour, am mâncat pe săturate, şi-am improvizat repede o cazare. Dimineaţa la 9 ne-am înfiinţat în poartă la Aventura Parc, şi am aşteptat nerăbdători nu să deschidă, ci să afle copiii pe ce trasee vor avea voie. Faţă de vizita trecută am constatat creşterea numărului de trasee, scoaterea mănuşilor închiriate şi posibilitatea achiziţionării unora personale. Iris, tolerată pe galben data trecută, a avut voie pe verde, iar Andrei a primit cu un zâmbet până la urechi brăţara albastră. Copiii acum sunt „marcaţi” la intrare, nu cumva să „uite” pe ce trasee pot intra.

După 3 ore de stat prin copaci, am pornit cătinel spre Sinaia. Am urcat serpentinele, şi m-am calmat, dacă am condus pe Dealu Negru şi până la Cluj, n-o să mă sperii de astea… Am ajuns chiar în timp util la Peleş, şi i-am lăsat pe copii să intre singuri. Eu una sunt sătulă de castel, am profitat să văd expozia de tablouri dedicată Pictorilor copişti, şi apoi m-am relaxat pe terasă până au ieşit. Seara am pornit încet spre Bucureşti. Era joi şi se circula.

Dacia Plant si-o zi de povesti(t)

Vinerea trecută, pe o vreme cu un soare pe care nu-l vedeai de norii plumburii, am echipat copiii cu noaptea-n cap şi-am plecat spre Braşov, pentru a răspunde invitaţiei pe care Mămica Urbană ne-a făcut-o în numele Dacia Plant. Ne-a însoţit (şi ne-a suportat cu zâmbetul pe buze) Cristian Sutu de la Foto Union.

De ce ne-am dus?! Păi, în primul rând, pentru că Irisucăi i-a plăcut evenimentul precedent din Bucureşti, când cei de la Dacia Plant au avut un program special pentru săptămâna Şcoala Altfel. A fost atât de încântată de plante şi proprietăţile lor, că a acceptat imediat varianta cu excursia. Andrei nu a dat pe dinafară, dar când a auzit că e rost de chiulit de la şcoală vineri, i-a revenit entuziasmul. De plecat am plecat cu Olandezii, iar copiii au fost încântaţi să-şi refacă gaşca. Cum a fost cu copiii pe drum nu mai povestesc, citiţi la Ina şi Cristina.

Regrete:

a plouat, şi am tăiat de pe listă vizita programată la plantaţii. Am văzut un pic de tot pe fereastra, dar nu se pune.
am ajuns târziu (şoferul s-a gândit probabil că la deal merge mai greu, şi recuperează la întoarcere), şi am ratat vizita în fabrică. Aici încă nu-mi e clar, căci se pare că pentru unii a fost timp. Chiar am regretat, năzdrăvanii mei au fost super-încântaţi de ideea de a vedea o fabrică de ”medicamente”, şi abia aşteptau.

Amintiri de păstrat:

există o zi a porţilor deschise la fabrică, moment în care publicul poate beneficia de reduceri la produsele comercializate, acces special, sau poate testa produse.
am testat siropurile. Acceptabil mi s-a părut cel antistress, pe celelalte abia dacă am putut să le gust. Nu sunt adepta esenţelor tari, dar dacă te gândeşti că e pe post de leac, o lingură de câteva ori pe zi nu te ucide. Diluate cu apă parcă-parcă alunecau mai uşor.
am primit un pliculeţ cu lavandă, pe care nu l-aş mai scoate din geantă. Acum mulţi ani am primit un parfum de lavandă, şi citind un pic detaliile, am reţinut că avea efect relaxant. Săculeţul cu sare de baie, tot relaxantă, căci aşa şi-a ales Andrei, mi-a salvat viaţa pungile pe drumul de întoarcere. Dacă aţi citit recomandările de mai sus, ştiţi deja de ce.
conferinţa de presă a fost un moment util pentru mine. Momentul în care mai crezi că şi în România se întâmplă miracole, că oamenii care muncesc din greu la un moment dat îşi primesc răsplata, că valorile se cern şi în cele din urmă cei buni ajung în frunte. Aşa şi cu cei de la Dacia Plant. Urcă încet, cu 25% creştere anuală pe piaţa suplimentelor, dar urcă constant. Deocamdată au peste 250 de produse pe care le pot oferi publicului, din categoria suplimente, ceaiuri şi tincturi.
mi-a plăcut de Andrei la conferinţa de presă. Până s-a hotărât el să iasă, să meargă în zona destinată copiilor, a stat cuminte şi a desenat. Aveţi în galerie imaginile, originalele le-am lăsat la fabrică.
dintre toate variantele de prânz vegetarian cu care am fost aşteptaţi, pe mine m-a terminat dulceaţa. Dacă regret un obicei al ospitalităţii românilor, e cel cu cheseaua – musai dulceaţă de casă – şi paharul de apă rece. Ei bine, am testat dulceaţa de coacăz negru, de merişor şi de fructe de pădure (în imagine de la stânga la dreapta), dulceaţă realizată fără zahăr, dar dulceee… pentru că era îndulcită cu sirop de struguri. Varianta cu fructe de pădure ar fi fost minunată pentru o tură de clătite!
gama de produse ”Îngeraşul” este momentan implicată în studii clinice, în centrele universitare din Bucureşti şi Bacău, şi va fi prezentată medicilor la Congresul de pediatrie din toamnă de la Târgu-Mureş. Noi am testat siropul de tuse primit la evenimentul precedent, şi prima impresie e bună, dar nici nu am avut o tuse care să ne dea de furcă. Vom vedea (sper nu prea curând) dacă a fost un efect concret sau doar o întâmplare. Aşteptăm, ca părinţi, recomandări medicale bazate pe valoare, nu pe comisioane…
Iris a avut ceva de discutat cu Mugur Pop. Nu ştiu ce, a venit să mă întrebe dacă e tot domnul de la Bucureşti, şi a făcut stânga-mprejur şi şi-a urmărit scopul. Avea ea o nelămurire cu seminţele primite…

Cea mai apreciată amintire a copiilor este cadoul primit de la Dacia Plant: o vizită la Aqua Park. Nu ştiu dacă a fost o idee bună să le spunem copiilor, dar când i-am trezit pe ai mei de dimineaţă şi i-am pus să-şi caute costumele de baie n-au mai avut stare… Mulţumim pe această cale încă odată pentru surpriză.

Somn de voie si pista de decolare pentru Victor, la frana soferului.

Dnul Goe langa semnal. Prietenii stiu de ce.

Levănțică

Cosmina Oprea – Director general Dacia Plant din aprilie 2011

$Calin Ianta - Fondator si actionar, director inovare (daca am retinut bine, responsabilul cu dulceata de fructe de padure). Alaturi, Mugur Pop, \"Dacul\"$

Calin Ianta – Fondator si actionar, director inovare (daca am retinut bine, responsabilul cu dulceata de fructe de padure). Alaturi, Mugur Pop, „Dacul”

Desene de copii cuminți în timpul prezentării

Aranjamentele florale din fabrica, cu bujori si flori de camp. Minunate!

Dulceata de coacaz negru, merisor, fructe de padure

In curte, dansuri populare.

Victor, Andrei si Iris

PS. Dacă tot am fost priviţi, bloggerii, la grămadă, ca ”aia cu copii”, şi ni s-au aruncat priviri acide, putem să criticăm şi noi atitudinea unor adulţi din grup care, după vizita la fabrică şi-au luat jucăriile şi au plecat spre Bucureşti, căci nu aveau chef de bălăceală… în condiţiile în care desfăşurătorul a fost comunicat dinainte, şi se ştia unde se merge… Eu dau bilă albă copiilor, care au respectat, după puterile lor, tot programul.

Aventura prin copaci

Lunile de vară au avut pentru copii un regim special, aproape că nu mai rezistau în programul „vacanţă la bunici”. I-am adus acasă şi mi-am propus ca ultima zi de vacanţă să aibă parte de un tratament aparte, şi să le fac o surpriză de neuitat. Aşa că, deşi a fost cumplit de dificil, i-am pus în maşină şi am plecat spre Braşov fără să suflu un cuvinţel despre ceea ce urma să se întâmple.

Cum trebuia să fim la 10 acolo, să intrăm printre primii în parc (nu de alta, dar duminica după-amiază nu e nicio plăcere cu maşina pe Valea Prahovei), am ales să dormim o noapte la Buşteni, ocazie cu care i-am dus la Urlătoarea (dar despre aceasta voi povesti separat). Cert e că duminică dimineaţă, chiar la deschidere, parcam în faţa parcului. Aproape că nu-mi mai încăpeam în piele privindu-le feţele când şi-au dat seama ce urmează!! Andrei sorbea din ochi frânghiile, cablurile şi scările, şi cu greu i-am potolit să intrăm.

Norocul meu că Iris e înaltă pentru vârsta ei, şi a trecut uşor ca de 8 ani. Am putut astfel să o luăm cu noi pe trasee. Cu ea am făcut doar traseele galbene, iar Andrei a intrat şi pe cel verde de nivel mai uşor. În schimb tiroliana de peste lac a fost cireaşa de pe tort, dacă am fi putut să stăm doar acolo…

Iris s-a descurcat minunat. A fost un pic mai greu la început, cu mănuşile, să-şi prindă singură siguranţele, dar după 3-4 jocuri printre copaci s-a rezolvat. Andrei ne lăsa cu greu să vedem cât de bucuros era. El era înaintea noastră pe traseu, şi se abţinea cu greu să nu o ia prea repede în faţă.

Cele trei ore s-au scurs repede, dar nu cred că am fi rezistat mai mult. Eram terminaţi de oboseală, noroc că am ajuns de dimineaţă şi am prins o casetă la start, aveam apa încuiată şi de câte ori reveneam să schimbăm traseul mai goleam câteva sticluţe.

Copiii mai mici intrau pe traseul mov, cel la care siguranţa se prinde la start şi nu se desface până la finish. Merg fără însoţitor, dar e mai puţin spectaculos decât celelalte. Plus că nu ai voie la tiroliana de peste lac. Dacă nu aveţi idei de vacanţă, şi adrenalina nu vă dă dureri de cap, încercaţi. Copiii sigur nu vor regreta!