Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Peștera Urșilor – Parcul Național Apuseni

Una dintre cele mai frumoase peșteri de la noi din țară, de care am auzit când eram mică, este Peștera Urșilor. Muntenia este destul de departe de Apuseni, și drumul meu a ajuns acolo rar. Prima dată am ratat, din pricina vremii, să ajung la peșteră. Anul acesta însă, și cu copiii, am zis că trebuie, musai, să o vedem.

Experiențe cu peșteri „comerciale” avem destule – a Muierii, Ialomicioara, a Cetății de la Râșnov… așa că, și aici, nu am setat așteptări prea înalte, de teamă să nu mă indispun cu dezamăgiri. Așadar am făcut față ușor aglomerării din parcare, prețului de 5 lei (se pare că e prețul zonei, pentru „turiști”, că doar au bani în vacanță de cheltuit), așteptării pentru a intra în peșteră… inclusiv prețului pentru adulți (20 lei) și copii (10 lei), deși speram să am reducere ca student… Am plătit și taxa foto – 15 lei, de parcă prețul nu era destul de piperat… Se intră în grupuri relativ mari, și două cel puțin se suprapun în peșteră, dar se așteaptă la intersecție și se dă prioritate primului grup spre ieșire.

Peștera este într-adevăr minunată. Numele de „perla” Parcului Național Apuseni, așa cum apare pe site-ul oficial, este meritat cu prisosință. Este, până acum, poate cea mai frumoasă pe care am văzut-o. Relieful specific, cu formațiuni din abundență, de toate tipurile și dimensiunile, îți ia ochii în fiecare din cele patru săli. Am remarcat faptul că este foarte curată și îngrijită, că, pe lângă ghid, există și personal auxiliar care stă cu ochii pe turiști (preventiv, ca la noi…).

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Dacă se numește „Peștera Urșilor”, turistul trebuie să vadă, încă de la început, oase. Peste 170 de urși au fost blocați în peșteră în urmă cu 10.000 de ani de o alunecare de teren, probabil când hibernau. Ce a urmat… e exercițiu de imaginație.

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

La capătul galeriilor vizitabile, un schelet, recuperat din galeriile inferioare, neaccesibile publicului, a fost reconstituit. Specia, care nu mai există azi, atingea 3m lungime. (Știe cineva de ce unii aruncă aici monezi!?)

Dar, la fel ca peste tot, turistul e… turist. Cum să nu iei tu cu degetul o picătură de pe perete/stalagmită? Să nu „simți” tu cum distrugi calcarul încă nedepus… Ajung la concluzia că ar trebui ca, în loc de pasarele, să avem tuneluri de sticlă, ca pe sub apă, să nu mai putem atinge și distruge! Povestea ghidului a fost una foarte antrenantă pentru vizitatori, deși încep să am îndoieli asupra vitezei de formare a stalactitelor… parcă un centimetru cub la 20 de ani e cam mult…

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Revenind la momentul vizitei în ansamblul său, intrarea e mărginită de tarabe. La vânzare, dihănii de toate dimensiunile, intitulate „urși”, „căprioare”, „veverițe”. Încă din parcare ne-a întâmpinat o fetiță, dacă nu vrem să cumpăram un „ursuleț”. Să fac ce cu el? Să-l folosesc pe post de sperietoare? Sau să-l las să se umple de praf…? Pe lângă ciudățeniile astea (pe care nu înțeleg de ce le-ar cumpăra cineva – dar înțeleg de ce e important să educăm gustul estetic!) găsești toate chinezăriile posibile și imposibile… așa că, dacă știți că aveți copil ce sare repede la „minuni colorate”, stabiliți regulile de dinainte de a coborî din mașină. Dacă tarabele nu m-au deranjat atât de tare, că nu prea ai cum să le mai scoți din peisaj, atitudinea ghidului care vindea repede și el, la ieșire, magneți mici la 5 lei cu poze din peșteră… mi s-a părut prea mult.

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Ultima sală – Galeria Lumânărilor. În mijloc, sus în tavan, o formațiune de culoare arămie, de care ghidul a legat povestea ultimului urs din peșteră, care a încercat să iasă prin tavan și a rămas blocat.

Ah, și o chestie care m-a șocat… pe lângă dulcețuri de toate tipurile, siropuri făcute în casă și cine mai știe ce era prin borcanele de pe tarabe, se vindea și slană. Știți, slana aia ardelenească, de-ai frânge o ceapă în mână și-ai mânca până leșini… dar pusă în pungă, cam la soare, pe caniculă, cu o culoare galben-dubioasă… e ceva ce n-am priceput eu?! Sau era pur și simplu o bombă alimentară, pentru cine o cumpăra…? Sau cine ar cumpăra așa ceva?!

* Acest articol urmează și îndemnul ghidului, acela că, dacă ne-a plăcut, să recomandăm și altora să viziteze peștera. Merită, pe cuvânt, să faceți un mic ocol să o vedeți!

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Peștera Ghețarul de la Scărișoara

Cel mai greu este când, în vacanță, imaginea idilică pe care o aveai despre o zonă se… spulberă de parcă n-ar fi fost. Cam așa a fost vara aceasta și cu Ghețarul de la Scărișoara.

Acum aproape 20 de ani am fost într-o expediție prin Munții Apuseni. I-am luat „la picior”, cum se spune… era acea perioadă în care pensiunile erau încă inexistente, în care lumea noastră era doborâtă de inflație, în care turismul de weekend aproape că nu exista. Atunci am ajuns prima dată la Scărișoara, după ce am coborât din autobuz jos la șosea, în Gârda. Nu-mi aminteam de niciun drum civilizat care să ducă sus în sat… M-a plouat, drumul până sus nu a fost ușor, și am ajuns în sat unde am dormit prima dată în fâneață, la o doamnă care s-a înduioșat de apa ajunsă până la piele…

Ghețarul de atunci era accesibil tot după program. Am fost acolo fix la deschidere. Țin minte și acum scările de lemn putregăioase, pe care am coborât cu teamă… Am reținut, atunci, explicația. Ghețarul nu se topește, pentru că grota funcționează ca o ladă frigorifică. Aerul rece rămâne jos. Ce se încălzește – de la Soare – se ridică.

Surpriza (deloc plăcută) a vizitei de anul acesta a început de jos… de când am făcut stânga în Gârda să pornim spre Scărișoara: drum asfaltat. Mașini, multe mașini. În ciuda faptului că e o singură bandă un pic mai lată, se circulă cu viteză. Diferența de nivel pe drum e amețitoare, dar peisajul este superb. Mă simt ca în montagne-rousse, dar senzația de la urcare va fi mult depășită de cea de la coborâre!

Drumul către Scărișoara

Din categoria „șoc și groază” face parte momentul parcării: plin-ochi peste tot! Veneam de la Peștera Urșilor, unde, fiind mai „la câmpie”, mă așteptam la avalanșă de vizitatori. Aici – nu. Aici speram să regăsesc liniștea care mă impresionase odinioară. Venisem pentru copii… așa că n-am lăsat să curgă niciun pic de tristețe. Am dat cei 5 lei la parcare (pentru care nu am văzut bon, bine-nțeles), și am început să urcăm spre peșteră…

Suiam pieptiș prin pădure, și mă uitam din ce în ce mai șocată la lungul șir de tarabe ce îmbrăcau poteca. Localnice ce frigeau scovergi cu te-miri-ce (cu gem de afine și brânză sărată au fost alegerile noastre în Apuseni) și bișnițari cu chinezării oribile înfățișând animale afectate clar de poluare și cu mutații genetice, căci numai a urși și căprioare nu semănau.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Și… am ajuns la ghețar. Gardul de lemn de odinioară era schimbat, acum era un gard mare și înalt. Poartă de acces rotativă. Casa închisă. Se vând 100 de bilete cât este deja un grup în peșteră. Prețul: 10 lei adulți, 7 lei copiii, elevii și studenții. Apoi, după ce intră grupul norocos că a achiziționat biletele, se vinde un alt set… grupurile se succed la circa 45 de minute. Ai de așteptat dacă ratezi intrarea. Am ajuns fix când se închisese taraba pentru cei care erau deja acolo, așa că am văzut cum iese o serie, intră alta, ne-am luat și noi bilete, și ne-am pus pe așteptat.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Avenul 1 – accesul în peșteră, pe scări. Prima parte, scări metalice. A doua, mult mai scurtă, cu scări de lemn.

Am trecut de poartă, și am văzut că degeaba am descris scările de lemn, ele nu mai existau. Scări metalice, bine prinse în pereți, coborau acum lejer la ghețar. Cu fiecare metru spre adânc începeai să îngheți. Sus era cod portocaliu de caniculă. Jos – aproape zero grade. Și a urmat… altă dezamăgire. Ce-mi aminteam eu din vizitarea peșterii…?

Dacă nu credeți că ne distrugem planeta… vizitați Scărișoara. Un ghețar fosil, din ultima glaciațiune, în vârstă de 10.500 de ani, se topește văzând cu ochii. Ghidul spunea că nici formațiunile de acum 7 ani nu mai sunt ce erau! Iar eu voiam să le văd pe cele de acum …. 20! Traseul de vizitare s-a scurtat. Nu se mai coboară de la primul nivel. Te învârți un pic în prima sală, Sala Mare, privești cu jind în a doua, Biserica, și ieși, din nou, la suprafață. Restul circuitului este acum închis, fiind izolate Rezervația Mică și Rezervația Mare.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala Mare – vedere de la baza scărilor a pasarelei circulare de acces.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala Mare – vedere din spate, către avenul de acces.

Pentru că tot am ajuns la ghid… sus, la intrare, a strâns roată în jurul lui grupul care avea bilete, și a recitat binișor câteva informații pe care le puteai citi și pe panoul informativ de la intrare. Era cam îmbujorat la față, și nu cred că era numai de la căldură. Jos – căci în cele din urmă a coborât cu noi, a părăsit pasarela de lemn și a coborât pe ghețar, lăudându-se copiilor că nu are cum să pățească ceva, căci sunt până la 35m de gheață sub el. Așa încurajăm vizitatorii să nu atingă, să nu intre în contact cu formațiunile din peșteră 🙁 . Apoi… am remarcat cu tristețe – Iris chiar cu furie – cum „turiștii” mângâiau bucățile de gheață la care aveau acces. Pe lângă pasarelă, șervețele și ambalaje de plastic, aruncate. Să mă mai întreb de ce?

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala mare – lacul format deasupra ghețarului din apa de ploaie scursă aici. Reflexia avenului de acces.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Stalagmite de gheață formate în sala Bisericii.

La ceas de seară, când am coborât pe șoseaua ca-n palmă de la Scărișoara, eram întunecată la față. Nu merităm țara asta, nu merităm să avem drumuri de acces… nu ar trebui să lăudăm frumusețile, căci nu știm să le păstrăm! Ne purtăm ca lăcustele, aterizăm și distrugem, și după noi, potopul! Nu ne mai pasă…

Informații utile:
  • Deși e afișat un orar teoretic de vizitare, nu am remarcat să se țină cont. Nu se intră până nu iese și ultimul din grupul care a vizitat. Dacă ai nenorocul să fie unul mai puțin antrenat la urcat pe scări, durează. Teoretic, programul este 10:00-18:00. Practic, după noi – care am intrat la 17:05, mai intra un grup. Cum vă e norocul… doar că nu-l încercați prea tare, că s-ar putea să nu țină.
  • O încercare de imagine panoramică la intrarea în Sala Mare.
  • Accesul în peșteră se află la o altitudine de 1165m, la marginea platoului carstic Scărișoara. Peștera are o lungime de 720m și o adâncime de 105m. Avenul de acces are 60m diametru și 48m adâncime (coborârea pe scări). Blocul de gheață, aflat pe podeaua primei săli, se prelungește în Biserică, Rezervația Mare și Rezervația Mică. Media de temperatură este -2°C, oscilând între -14°C și 5°C.
  • Peștera este declarată monument al naturii din 1938 și adăpostește cel mai mare ghețar fosil din Europa.

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Peștera lui Ionele – Parcul Național Apuseni

Am hotărât să încheiem vacanța în Apuseni cu un maraton de peșteri: Peștera Urșilor, Peștera – Ghețarul de la Scărișoara și Peștera lui Ionele. Deși lăsată ultima pe listă, Peștera lui Ionele se anunța cea mai interesantă, deoarece era locuită de o colonie permanentă de lilieci. Recomandarea de a pune de fapt peștera pe listă a venit chiar cu acest mesaj. O să-i vedem agățați de tavan, nu trebuie să facem gălăgie și, mai ales, să nu punem lanterna pe ei, ca să-i vedem mai bine…

Maratonul nostru era însă cât pe-aci să scoată peștera de pe listă, căci la 18:00 se închidea, iar noi la 18:01 abia parcam. Am urcat totuși la peșteră, și am avut noroc: ghidul decisese să mai țină puțin deschis, că… veneau turiști!

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Impresionantă ca deschidere, peștera ne-a atras atenția de la început cu pârâul care izvorăște chiar din gura peșterii. Cred că e prima dată când văd și eu un astfel de izvor, din „nimic”. Pur și simplu, după un platou uscat, apa începe să izbucnească și să se zbată furioasă clocotind spre vale. Părea atât de natural și ireal în același timp… Odinioară, apa venea din peșteră, după ce săpa galeriile. Acum pârâul ce te însoțește la vale se naște aici, imediat după poartă.

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Gura peșterii, cu o înălțime de 15m. În dreapta scării de vizitare, valea secată a pârâului care a săpat această peșteră. În sezonul ploios, pârâul este alimentat de lacul din peșteră.

Peștera lui Ionele este situată pe versantul drept al Cheilor Ordăncușii, la altitudinea de 805m, cu o denivelare de 35m, este amenajată și luminată, și se vizitează un traseu foarte scurt. Din cei 324m, doar 131 m reprezintă traseul pe care pot merge turiștii, după ce parcurg cei 100m pe poteca ce urcă 30m de la parcarea de lângă șosea. Poate că nu am citit mereu cu atenție regulamentele de vizitare, însă aici am avut ceva timp… mi se pare ireal cum trebuie să repeți, mereu și mereu, că nu trebuie să atingi formațiunile din peșteră, că în subteran sunt interzise „fumatul, consumul de alimente sau efectuarea necesităților fiziologice”. Asta spune enorm de mult despre gradul nostru de cultură și civilizație… și pur și simplu nu mai ai nimic de adăugat 🙁 .

Știam că suntem deficitari la protejat natura, că regulile privind liniștea și fotografierea fără blitz a liliecilor erau necesare… probabil în cele din urmă animalele acestei planete ne vor tolera pe noi, așa cum suntem.

Traseul vizitabil acum se încheie pe o platformă unde, în sezonul ploios, se formează un lac temporar cu o adâncime de 12m. Peștera lui Ionele este încadrată în clasa C de protecție. Peșteră de interes local, este situată și în zona de conservare specială a Parcului Național Apuseni. Din 2008, galeriile finale, unde locuiește colonia de lilieci, au fost închise publicului. Motivele cred că le înțelegeți din cele de mai sus. La noi, cel mai bun mod de a proteja natura este să nu permiți deranjarea ei.

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Scara 1 – vedere de sus spre nivelul de acces al peșterii

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Lacul subteran, acum secat. Adâncimea: 12m. Se poate observa pe perete nivelul maxim de umplere, peste care începe să se scurgă și să alimenteze pârâul.

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Tavanul peșterii. Înalt, dar puțin spectaculos ca elemente caracteristice – stalactite.

Totuși, am văzut lilieci. Era deja seară, începeau să iasă să se hrănească. Zburau prin peșteră și lumina era suficientă să-i urmărim. Am văzut unul mergând pe perete, alții trecând razant pe lângă noi. Mi-aș fi dorit să-i văd și înghesuiți unul în altul… dar… să sperăm că anii de izolare vor duce la creșterea coloniei.

N-am înțeles, în schimb, de ce, dacă trebuie păstrată liniștea, scările metalice fac un zgomot înfiorător. Ne-am străduit să mergem în vârful picioarelor, însă nu eram singurii vizitatori, și zgomotul de fundal era prea deranjant…

Peștera este deschisă publicului între 10:00 și 18:00. Tariful – anul acesta cel puțin – este 10 lei pentru adulți și 7 lei pentru copii. Am văzut că era lipit prețul biletului peste o listă mai veche… așadar modificări se pot face oricând. Chiar dacă, pentru cât se vizitează, mi se pare cam mult, sper măcar că banii ajută și la conservarea micii minuni care supraviețuiește aici.

O imagine pe care n-am putut s-o includ în articol, realizată 3D în poarta peșterii, poate fi văzută aici, pe pagina de Facebook a blogului.

La final, câteva sfaturi: oriunde mergeți, nu lăsați nicio urmă a vizitei voastre! Începeți cu a nu lăsa șervețelele folosite în pădure, a nu rupe florile, a nu scrijeli copacii și stâncile, a nu atinge stalactitele și stalagmitele, a nu deranja viețuitoarele… hai să ne civilizăm un pic!