Nu mă uit de fel la ştiri, la tv. Mi se par prezentate mult prea "comercial", adoptând apocalipticul drept criteriu de expunere. Plus că vor mereu să te pălească parcă după ceafă cu câte vreo creştere. Şi normal, nu e a nivelului de trai…

Prefer ştirile scrise. Dacă realitatea e prea dură, laşi scrool-ul mai încet, mai respiri un pic, nu înghiţi totul de-odată.

Dar zilele trecute una dintre ştiri mi-a plăcut. Scoasă din contextul crizei, era ceva ce aşteptam demult. Capitala va fi obligată să se spele şi să-şi cureţe murdăria animalelor. Aaa, şi nu să se spele bucureştenii în general, sau cei care circulă prin mijloacele de transport în mod special. Ci Capitala, cu ai ei locuitori, să-şi spele trotuarele.

Toată lumea se vaită, că e praf, că iarna zăpada e neagră, că e oraşul poluat… ei… dar când vine vorba de făcut ceva concret, toată lumea se codeşte. E drept că sărăceşti din câteva găleţi de apă, aşa cum declara indignată o tanti la ştiri, găleţi care oricum se scurg într-o lună picătură cu picătură, căci s-a cam uzat garnitura de la baterie. Dar cum să le dai de la tine, de bună voie, tot pentru tine?! De-a dreptul strigător la cer. Şi zăpada deranjează pe toată lumea, dar orăşenii de la bloc, cei care sunt de generaţii bucureşteni, nu ar pune nici morţi mâna pe lopată. Cum dar să iasă ei la spălat trotuarul vara?

Sunt sigură că, dacă apa este scumpă, şi comoditatea se plăteşte. Criza a adus mulţi oameni la disperare, şi pentru câţiva bănuţi vor aduce şi apa de-acasă. Ceva mai mulţi, normal…

Dar mai mult decât aceasta, mi-a mers la inimă cea privind animalele de companie. În sfârşit, vecinul de oriunde, iubitor de animale, şi care le scoate ţanţoş dimineaţa la plimbare, va fi obligat să umble cu punguţa după el şi să adune rahatul animalului. Îmi pierdusem orice speranţă, chiar mă gândeam că mai repede vor învăţa câinii să strângă singuri decât străpânii lor să se aplece. N-am înţeles de ce, că doar turnuleţul cel moale nu e cu nimic diferit faţă de cel din casă, doar trebuie adunat şi pus la gunoi… Arată la fel, deci nu poate fi problema că nu este recunoscut.

Primăria ar trebui să deschidă un site. "Urcă aici filmuleţul cu vecinul şi patrupedul prins în flagrant. Demonstrează că nu s-a aplecat, şi a trecut indiferent mai departe, şi primeşti la adresa de înscriere comisionul din amenda aplicată." Pentru asta mi-ar trebui un obiectiv trăznet, şi aş rezolva problema de la balcon, cu toţi cei care nu au bunul simţ să meargă 5 metri în plus de la scara blocului…

Dar poate în sfârşit voi putea ieşi la plimbare si să nu mai stau cu un ochi pe jos şi unul pe sus. Şi nici să nu mai stresez copiii la fiecare pas, Ai grijă în ce calci!

Mă chinui de câteva zile să mulţumesc, aşa cum pot eu, edililor locali, că în sfârşit vor măcar să facă ceva pentru revenirea bunului simţ pe făgaş normal. Căci democraţia nu înseamnă să faci ce vrei, ci că ea se întinde până acolo unde întâlneşte "democraţia" altei persoane. Şi totuşi, bomboana de pe tortul acestui subiect mi-a oferit-o una dintre vecinele de la parter.

În faţa blocului avem un spaţiu verde, destul de generos, cum şi-ar dori să aibă multe blocuri din capitală. Primăria a pus gazon, l-a curăţat. În primăvară administraţia a văruit pomii, arătau minunat! Vecinii de la etaj, probabil ceva urangutani care nu au descoperit la ce foloseşte ghena de lângă lift, au decorat gazonul cu tot felul de sticle, hârtii, iar copacii arată precum pomii de crăciun, decoraţi cu cârpe multicolore, ba chiar şi lenjerie intimă. Pe lângă acestea, mucurile de tigară găsite pe pervaz, ba chiar în casă dacă laşi fereastra deschisă, par o nimica toată. Fumează omul la geam, la ce să rişte să scape scrumiera? Aruncă mucul, doar e biodegradabil…

Dar… dacă afară e cald, şi vântul adie plăcut, de ce să nu legi o sfoară între doi copaci şi să întinzi repede la uscat orice, dar care s-ar usca de două ori mai greu în casă? Şi primul copac de pe stânga are urmele unei astfel de legături solide. Vorba aceea, n-avem nimic de ascuns. Două cearceafuri, trei cămăşi, o pereche de gogoşari… acum nu erau toate pe culme, dar ne delectăm la fiecare întoarcere acasă cu ce mai spală vrednicele noastre vecine de la parter. Deh, ghinionul nostru, stăm la etaj…