Pauza de prânz a întâlnirii cu Alfie Kohn din București se apropie încet de final. Am încercat, atât cât a fost omenește posibil, să redau pe scurt ideile care au dat substanță primei sesiuni – Parentingul necondiționat, și pe care le puteți urmări aici. A doua parte, Argument împotriva competiției, este pentru mine mult mai interesantă, mai ales în calitate de părinte, profesor, viitor învățător.

Ne vedem la 14.30!

A început.

• S-a făcut un studiu de către un psiholog, pentru a analiza copiii care, la o petrecere aniversară, au realizat colaje. Cele două grupuri au primit ca indicații: Fă-l oricum, distrează-te! și Vezi că la final dăm premiu pentru cel mai reușit colaj. Copiii care au intrat în competiție au fost considerate inferioare de un juriu calificat implicat în cercetare, față de cele realizate liber, fără motivație competițională.
• Același test a fost realizat ulterior cu oameni de afaceri, fără a se lua în calcul nivelul de creativitate, cu aceleași rezultate, dacă li se spunea că sunt în competiție. Întrebarea este de ce aceste rezultate, unde este cauza? Nu se caută un răspuns „corect” la această întrebare, ci să meditezi asupra acestora.
• Participanții sunt încurajați să lucreze în pereche, cu o persoană total necunoscută, și să găsească un răspuns la această întrebare.
• Ce înseamnă competiție? Să fii în competiție cu ceilalți? Psihologie, sociologie, biologie, economie, antropologie, științele toate nu pot oferi un răspuns complet, de aceea ajungi la concluzia că lucrurile așa trebuie să fie, competiția există. E corect să pornești o activitate solicitând un învins și un învingător? Poți realiza un lucru 1) singur, 2) împreună cu ceilalți, succesul fiind comun, 3) în competiție, câștig doar dacă tu pierzi.
• Mulți suntem crescuți crezând competiția benefică, într-o lume în care „dog eat dog” este acceptabil, sau, există o a doua variantă, în care competiția la nivel moderat este acceptabilă. Alfie consideră că niciuna nu este acceptabilă, nu contează cât o faci și cum o faci, este nociv să-ți condiționezi succesul de insuccesul altuia.
• Nu există niciun mod de a considera competiția constructivă, la niciun nivel.
• Tenis: nu contează doar să dai tot ce ai mai bun, ci să-l determini pe celălalt să greșească.
• Structura bazată pe competiție, în educație mai ales, este mult mai importantă din punct de vedere al efectelor.  Sunt afectate bazele unui sistem care nu este capabil să lucreze pentru un beneficiu comun.
• Exemplu: prânzul la mese lungi, la școală, sau la mese mici, rotunde. A doua variantă întărește legăturile dintre copii.
• Structura imprimă comportamentul: la o masă rotundă de 8 nu este favorabilă lucrului în perechi.
• Trișatul la școală este determinată de modul în care este analizat. Dacă este judecat după cât de bine se descurcă, va trișa. Când există competiție, va trișa. Școala ce răspunde nevoilor elevilor de învățare nu are probleme cu trișatul. Elevii nu sunt interesați să „păcălească” pe nimeni, pentru că s-ar păcăli singuri.
• Nu trebuie să lăudăm copiii pentru reușită, ci pentru efort.
• Problema nu este atitudinea elevilor, ci conținuturile pe care aceștia nu le pot influența. Cum putem face ca acestea să răspundă nevoilor lor? Sistemul școlar în sine trebuie reformat.
• Temele pentru acasă: nu câte să fie, nici cum să le realizeze copiii este întrebarea, ci de ce trebuie să facă copiii teme acasă?
• Întrebare: Dacă ești împotriva competiției, înseamnă că tu ești cel care pierde? Nu ești cel invidios pe cel care câștigă? Nu-l putem întreba pe cel care câștigă, căci nu știe cum te simți ca învins.
• Alfie a făcut un studiu asupra sistemului educațional românesc, și ne citește descrierea unei secvențe din școala americană. Un copil care greșește la tablă permite altuia, din „pădurea de mâini” ridicate, să se afirme. Un tablou care la noi este încă de actualitate.
• Competiția acasă, între frați, sau jocul, sunt definite drept competiție. Distracția nu ar trebui să aibă de-a face cu competiția. Jocurile nu trebuie să aibă de-a face cu a câștiga și a pierde.
• Televiziunea încurajează competițiile, care în ultimul timp au devenit stupide, de dragul premiului.
• „Vreau toți să cooperați!” – profesorul către elevi – înseamnă de fapt supunerea față de cerințele sale.
• Profesorul: „Ieri am vorbit despre WW-II” – Elevii: nu, ieri dumneavoastră ați vorbit, noi am ascultat.
• Competiția este parte a naturii umane. Chiar dacă este adevărat, faptul că alte specii intră în competiție, nu înseamnă că și omul trebuie să o facă. Avem o cultură care ne permite să avem mai multe alegeri despre ceea ce alegem să facem. Doi – ar trebui să redefinim natura umană.
• Migrația – formă de a evita competiția. Nu e destulă hrană, pleci.
• Gazdă-parazit = cooperare între specii.
• Sunt o mulțime de exemple în care diferite specii evită competiția, și omul o poate face.
• Darwin: o specie care se adaptează mai bine la mediu este cea cu șanse mai mari de supraviețuire.
• „Natura” este de mult timp o justificare a comportamentelor umane, ca apoi să fie acuzată și făcută răspunzătoare pentru derapaje. Același lucru se întâmplă și în ceea ce privește educația copiilor.
• Națiunile cele mai puțin competitive nu sunt cele mai dezvoltate, ci cele mai aproape de „primitivism”. Atunci cum rămâne cu „natura umană”, care determină competiția?
• Suntem în competiție pentru că am fost crescuți așa, nu pentru că ne-am născut așa.
• Normele culturale sunt greu de schimbat, dar nu imposibil. Altruist sau egoist, țin de natura umană, depinde care e încurajat.
• Efectele competiției – trei întrebări: ce gândesc oamenii despre ei înșiși, ce gândesc unii despre ceilalți, care sunt realizările unei societăți în competiție, față de una care nu este.

Întrebări:

• Copiii tind să intre în competiție în momentul în care vor să demonstreze de ce sunt în stare, dar nu o fac cu scopul de a învinge pe cineva, la vârste mici.
• Chiar crescuți „necompetitivi”, părintele nu poate controla toți factorii de mediu ce-l influențează, poate reacționa la un astfel de studiu.
• E greu să construiești o comunitate în care competiția să nu intre, să o ții izolată de lumea bazată de competiție.
• Părinții pot crea o lume bazată pe jocuri prin cooperare, pentru a descuraja efectele nocive ale competiției. Și pot milita pentru acest lucru la nivelul comunității sau chiar mai mult, implicându-se în popularizarea ideii. (exemplu: o carte din 1970: ~Cartea jocurilor prin cooperare, Canada. ) – copiii beneficiau de avantajele jocului în aer liber, fără să fie nevoie de „eu împotriva lui”.
• „Scaunele muzicale” – un joc care crează frustrare, nu este distractiv. O nouă versiune: copiii să se înghesuie pe cât mai puține scaune, și toți se joacă până la final.
• Cum facem față unei lumi competitive, crescând un copil necompetitiv? Îi facem mai mult rău crescândul competitiv, decât necompetitiv.
• Sunt indivizi care au nevoie de competiție, o nevoie impusă de personalitate, dată de insecuritate și neîncredere în forțele proprii. Au nevoie de confirmarea acestora. Practic spun că nu se pot simți bine cu ei înșiși decât dacă alții se simt mizerabil.
• Dependența de competiție este similară celei de droguri. Ai nevoie din ce în ce mai mult, dar îți oferă satisfacții din ce în ce mai mici.
• Competiția este pentru unii copiii soluția de a deține acel „ceva” pentru care pot câștiga mai multă dragoste din partea părinților.
• Cei care sunt hiper-competitivi și integrați în școli competitive tind să devină narcisiști.
• Competiția mai ridică o întrebare: cât rău ești dispus să provoci ca să-ți îndeplinești nevoile?

(Pauză)

Ultima parte a evenimentului de azi:

• Competiția este înrădăcinată în insecuritate.
• Efectele competiției asupra relațiilor dintre indivizi: crează invidia față de învingători, insatisfacție între învinși, suspiciuni între toți, căci pot fi viitorii adversari.
• Copiii forțați să intre în competiție tind să devină puțin deschiși la comunicare cu ceilalți, nu au încredere în ceilalți, sunt mai puțini capabili sau doritori să empatizeze, să vadă lumea și prin ochii altora; vor răspunde mult mai greu nevoilor celorlalți de ajutor sau de stare de bine.
• Competiția îi determină pe copii să îi privească pe ceilalți ca adversari, nu ca prieteni.
• Știind cât de competitiv e părintele unui copil, poți afla cât de egoist este acesta.
• Competiția îi învață pe copii că ceilalți sunt obstacole în calea propriului succes, nu potențiali parteneri în reușită.
• Alegeri + comunitate = democrație, și se învață din clasele mici.
• Nu putem lăsa copiii să „facă ceva” fără a transforma totul într-o competiție. Într-o cursă, toți pierd, chiar dacă nu același lucru. La nivelul echilibrului psihologic și al stimei de sine, daunele sunt imense pentru fiecare.
• Dacă promovăm competiția în sport, nu e un motiv să o introducem și în educație. Distrugerile nu trebuie continuate.
• Noțiunea de sportivitate este artificială, nu încearcă decât să reducă daunele făcute de competiție, judecând individul, nu sistemul.
• Chomsky: competition ‘builds up extremely anti-social aspects of human psychology’.
• Competitiv este folosit ca sinonim pentru capabil, excelent. Este o greșeală.
• Cei care reușesc sunt cei care acceptă provocările, dar nu competiția. Sunt interesați să reușească, să rezolve sarcina, ceea ce le oferă adevărata satisfacție.
• Dacă scopul este cantitativ, este mai puțin motivant și descurajant în același timp.
• Nu se schimbă nimic dacă o idee nu este încadrată în structura mentală a fiecăruia, apoi să încercă să modifici lucrurile din jurul tău.
• All of us are smarter than any of us.
• Când ești în competiție, nu colaborezi. Chiar dacă e permis, nu o faci. Uneori chiar se consideră că trișezi.
• Presiunea asupra profesorilor prin plata pentru „performanță” – similară cu recompensa, iar efectele le-am dezbătut deja (Este citat un studiu al profesorilor de la Universitatea din Iași, de acum 2 ani) . Grav este că presiunea asupra profesorilor se răsfrânge asupra elevilor.
• A lucra în grup este similar cu a avea mai multe „creiere”. Când intri în competiție, ai mai puțin de „un creier”.
• Pedepsele și recompensele nu afectează doar echilibrul psihologic al individului, ci calitatea procesului prin care aceștia trec.
• Motivația este cea care trebuie să regleze acest proces al competiției. Să găsești acele „motivații” care să pună în mișcare în sensul pozitiv procesul.
•  Contează tipul de motivație al unui copil: intrinsecă (mai puternică) sau extrinsecă (pentru laudă sau premiu). Din păcate, al doilea tip îl anihilează pe primul, sunt… „invers proporționale”. Cu cât recompensezi mai mult, cu atât pierd interesul de a face acel lucru.
• Oamenii foarte buni la „ceva” sunt cei care chiar iubesc ceea ce fac.
• Cea mai nocivă motivație extrinsecă este victoria într-o competiție. Este mai rea decât notele, laudele și recompensele din sistemul școlar.
• Chiar dacă îi plăcea să facă acel lucru, în absența competiției, copilul nu mai obține aceleași satisfacții.
• Fact: cercetările arată că competiția este neproductivă.
• Există versiuni de jocuri prin cooperare care să înlocuiască clasicele monopoly, scrabble. Un joc înseamnă să depășești obstacolele, dar nicăieri nu spune că obstacolele trebuie să fie ceilalți jucători. Îți pot fi aliați.
• Failure is not the same thing as loosing. Better Get Use To It. – nu trebuie să te obișnuiești cu lucrurile „rele” ca să le faci față mai târziu.
• Copiii fac față mai bine provocărilor vieții dacă sunt crescuți într-un mediu necondiționat.
• Ar trebui să-i învățăm despre competiție, nu competiția în sine. Ca exemplu – îi înveți despre religiile lumii, nu o religie a lumii.
• Chiar dacă intră în competiție, odată la câteva luni este mai mult decât suficient, nu trebuie să trăiască asta în fiecare zi.
• Dacă gândesc critic asupra competiției, sunt capabili, mai târziu, să producă schimbare în sistem.
• Dacă acceptăm competiția ca stare de fapt, nu facem decât să proiectăm problema în viitor și nu schimbăm nimic. Schimbarea începe prin a refuza participarea.

Întrebări:

• Există un mod de a „vaccina” copilul împotriva competiției? 
  Da, dacă transmitem copiilor mesajul corect, și nu aprobăm competiția. Activitățile cu ei nu trebuie să fie competitive, ci colaborative. Se poate face în fiecare zi.
• Cum faci sahul să nu fie competitiv?
• Cauți acele modalități prin care daunele din competiție sunt minime.

(final)

Eveniment organizat de: Totul despre Mame

Cărțile lui Alfie Kohn la Books Express, Elefant.

În ciuda multiplelor variante de party care au apărut azi la orizont, în natură sau nu, voi merge să-l ascult pe Alfie Kohn vorbind despre introducerea a două valori în educația copiilor: curajul și responsabilitatea.

Chiar dacă nu sunt, ca mulți alții, un părinte „ca la carte”, și viața de zi cu zi îmi provoacă derapaje pe care le regret, nu mă aventurez să spun că-i împărtășesc întru totul părerile. Așadar, dacă veți avea răbdare să dați azi refresh acestui articol, veți putea urmări, atât cât va fi omenește posibil, evenimentul care va începe la ora 10. Iar dacă ideile discutate vă vor trezi interesul, cărțile sale sunt traduse, și despre acestea voi vorbi cu altă ocazie.

Ne „vedem” la ora 10:00!

A început. Cu îngăduința voastră, culeg idei:

• Părintele bun este cel care pune la îndoială tradiția și își dorește să fie mai mult decât este în prezent.
• „Părinte” nu înseamnă să te impui, să stabilești regulile, ci să cauți soluții împreună cu copilul.
• De meditat: Care sunt obiectivele pe termen lung pe care ți le-ai stabilit, ca părinte, și cum îți propui să le atingi? Cum ți-ai dori să fie copilul tău?
• Dacă ai descrie copilul tău cu un singur cuvânt, care ar fi acela? Free, balanced, happy, confident, healty, independent, kind, compassion, hungry for knowledge – mult prea multe pretenții pentru un singur om. Dacă ești sincer, vrei să aibă bani. Dacă întrebi un profesor, va vorbi despre om, nu despre elev, indiferent care sunt obiectivele imediate ale procesului de învățare. E nevoie de echilibru între obiective și practică, iar ceea ce facem/spunem copilului acum trebuie să aibă perspective pe termen lung, nu să vizăm rezultatul imediat. De aceea nu se pot da soluții pentru problema X.
• Cum determin copilul să facă exact ceea ce îi cer eu? Sunt importante nevoile lui sau nevoile mele? Care e strategia potrivită: pedepse, numite „frumos” consecințe?
• Trebuie să treci peste comportament. Ceea ce face un copil nu este numai ceea ce vezi/auzi că face copilul. Comportamentul este suprafața. Trebuie să vezi în profunzime, ceea ce determină acest comportament. Dacă te concentrezi pe comportament, pierzi din vedere copilul în ansamblu.
• Dacă îi spui copilului să-și ceară scuze când nu simte asta, îl înveți să mintă. Trebuie să-l înveți întâi să fie empatic, scuzele să vină din partea sa, natural.
• Recompensa pentru un comportament „agreat” de părinte înseamnă dresaj. Dacă te gândești la viitor, nu mai pui atât de mult accent pe comportamentul prezent.
• Dacă scopul este controlul absolut al copilului, nu contează că îl atingi prin violență sau educație fals-democratică. Este la fel de dăunător copilului.
• Copiii care iau toată mâna când le dai un deget sunt cei care sunt supra-controlați, care nu au primit niciodată mai mult de un deget. Nici a fi „copilul perfect”, supus absolut, care nu pune la îndoială dorințele părinților, nu este varianta pe care să ne-o dorim. Se va dezvolta un „eu” secret, complet diferit, și mult mai periculos, care va ieși la iveală și se va supune altor autorități, nu părinților.
• Copiii „perfecți” sunt cei care pun sub semnul întrebării autoritatea părintelui, judecând-o din punct de vedere al principiilor de viață, nu al dorințelor adultului. Trebuie să gândească singur dacă e bine sau nu să aplice o decizie. Disciplina tradițională e tiranie la nivelul copilăriei.Un copil care e învățat să spună NU, știe să discearnă, să spună NU drogurilor, tentațiilor adolescenței, abuzurilor. Un copil capabil să ia decizii ca adult este un copil care învață să ia decizii de mic, nu se supună acestora. Copiii trebuie încurajați să nu se supună orbește, ci să gândească și să se implice în procesul de decizie.
• Un părinte permisiv este la fel de periculos ca cel autoritar. La fel, daune permanente se produc și când un părinte este într-o extremă, al doilea în cealaltă, ori când părintele este inconstant în abordare.
• Părinții sunt mult mai agresivi în public, pentru a nu fi judecați ca „permisivi”, sau incapabili de a impune controlul. Trebuie să demonstreze că „ei” știu ceea ce trebuie făcut, și umilește copilul în public pentru a-și demonstra „capacitatea de educație”.
• Părinții trebuie să reziste intervențiilor educaționale din afară, bunici ori alte rude, care emit judecăți de valoare și emit soluții cu implementare imediate. („Te manipulează, impune limite!”)
• Nu poți determina un copil să doarmă la comandă, să înceteze plânsul. Să mănânce la comandă, ce și cum solicită părintele, duce la transformarea procesului de hrănire într-unul neplăcut, iar copilul ajunge să ignore propriile senzații de foame ori plăcere. Obezitatea se naște din supracontrol,  nu din alimentație necontrolată.
• Utilizarea pedepsei – prima formă de control pe care o impune părintele. Pedeapsa face în mod deliberat copilul nefericit, cu un scop bine definit, dar cu speranța că va produce un efect dezirabil și o schimbare de comportament. Dacă pedeapsa e destul de severă, va avea un singur rezultat: supunere temporară, dar cu un cost imens. Copiii care sunt pedepsiți, devin agresivi și mincinoși mai repede decât ceilalți, imediat cum se depărtează de autoritatea părintească. Cu cât părinții sunt mai severi, cu atât copiii devin mai violenți în afara casei, mai ales la școală. Pedeapsa înrăutățește situația.
• Pedeapsa fizică este cea mai grea, și îi determină să devină agresivi, dar în același timp depresivi. Pe termen lung, vor ajunge la rândul lor să-și abuzeze copiii.
• Pedeapsa emoțională nu ajută nici ea pe termen lung. Persoana care îi face nefericiți deliberat își va păstra eticheta pentru totdeauna. Îi creează o stare de insecuritate, și copilul se depărtează de ea.
• Pedeapsa îi determină pe copiii să devină egocentriști, egoiști și mult mai puțin empatici.
• „Ce vor ei să fac? ce mi se întâmplă dacă nu fac?” – se întreabă un copil care trăiește într-un mediu în care pedeapsa este cea care determină comportamentul.
• Time-out = izolarea forțată a copilului, atunci când are mai multă nevoie de noi. Poate e mai bine decât să-l lovești, dar tot nu o transformă într-o soluție pozitivă.
• Ca să nu recurgem la pedeapsă, putem adopta alte soluții, care nu rănesc și nu determină supunere temporară. Ai nevoie de talent, curaj, pentru a găsi alte soluții.
• Suntem atât de disperați să considerăm că ceea ce părinții noștri ne-au făcut a fost din dragoste și pentru binele nostru, încât nu poți să faci altceva, pentru că ți-ai contesta propriul sistem de valori. Pentru aceasta e nevoie de curaj, să spui că „împăratul este gol”, și să ai suficiente informații pentru a schimba direcția.
• Este ușor să crești un copil obedient. Nu te solicită suplimentar, accepți calea mai ușoară. (na: Se aplică perfect profesorilor autoritari! E mai ușor să stai în fața unei clase supuse.)
• Alternativa la „pedeapsă” nu este „recompensa”. Este de fapt același lucru, la fel de dăunătoare, pentru că recompensa trebuie să crească pentru a produce același comportament, este ca dependența de droguri. Ne concentrăm tot pe comportament. Copiii nu se gândesc la ce tip de om devin, ci cum să obțină beneficii imediate.
• Concluzie de studiu: Copiii recompensați frecvent sunt mai puțini generoși și empatici cu ceilalți, chiar și când recompensa este sub formă de laudă (Bravo, te-ai descurcat foarte bine!) Recompensa stă în calea excelenței, subminează performanța în învățare.
• Sistemele școlare care vor să promoveze gândirea critică nu evaluează și nu recompensează. Notele distrug interesul și excelența copiilor, și sunt mai rele decât recompensa (dar despre aceasta în sesiunea de după-amiază!)
• Recompensele nu sunt opuse pedepsele/consecințele, sunt același lucru dăunător. Ele subminează procesul pe termen lung, și conduc la eșecul copilului în procesul său de formare.
• A renunța la violență fizică și a recurge la dresaj pentru a obține obediență nu este o soluție.

(Pauză.)

• Trebuie să ne luăm copiii în serios, atunci când lucrăm cu ei, în interesul lor. Au propria personalitate, care se manifestă în cele mai diverse moduri. Chiar dacă plâng din motive prostești, și provoacă o stare de iritare părintelui, trebuie luați în serios, ca oameni/persoane, și tratați cu respect.
• Facem aceleași greșeli și spunem aceleași cuvinte pe care le-am auzit de la părinții noștri. Trebuie să fim capabili să discernem ce putem folosi din propria copilărie pentru a ne crește copiii. Nu totul, sau poate nimic nu este util. Repetă ceea ce ți-a plăcut la părinții tăi, și evită ceea ce te-a rănit.
• Este citat Haim Ginott, pentru modalitatea în care ar trebui să le vorbim copiilor.
• Dacă i-ai dat copilului camera „lui”, lasă-l să și-o păstreze la standardele lui, nu la ale tale. Poți să cauți soluții pentru modul în care poate contribui la treburile casei, dar nu să îi impui să-și modifice spațiul.
• Există vreun motiv pentru care să obligi un copil să mănânce un anumit lucru? Când un copil nu face ceea ce i se cere, problema nu e cu copilul, ci cu ceea ce i-am cerut să facă.
• Pune relația pe primul plan. Ceea ce contează nu e să avem dreptate, ci ca copilul să nu se teamă de tine, să poată stabili o relație.
• E de dorit să ai un copil care să facă față provocărilor vieții, și să întrețină o relație normală cu tine.
• Copiii rezolvă mai eficient problemele când au încrederea noastră, și știu că ne pot apela la nevoie.
• Să-și dorească să fie cu noi, atunci când pot alege.
• Cu cât vei folosi mai mult forța cu el, cu atât îi vei influența mai puțin viața și ți-l vei îndepărta.
• Evită să spui NU, reformulează, și copilul nu va percepe ca pedeapsă.
• Lasă-l să aleagă, să experimenteze, dacă nu sunt urmări imediate: dormit pe podea, aruncat cu perne etc. Spune NU doar atunci când trebuie, pe înțelesul lui. Dragule, aici masinile merg prea repede, dacă sari în stradă, te vor lovi. Te iubesc prea mult să las să ți se întâmple asta. Hai să cautăm alt loc.  Dacă lovești copilul, nu se va gândi la pericol, ci la faptul că a fost abuzat de părinte.
• Unii trăiesc pentru ei, făcând lucrurile pentru copil. O acoperire confortabilă pentru nevoia de afecțiune, ai nevoie ca copilul să aibă nevoie de tine.
• Dacă ai nevoie să ai casa curată și liniștită, mai bine crești pești, nu copii.
• Dacă copilul a spus ceva răutăcios ieri, nu întoarce azi împotriva lui. Treci peste. Înseamnă să dai dovadă de maturitate.
• Nu e suficient să-ți iubești copilul. Trebuie să-i iubești pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac. Nu trebuie să înțeleagă cumva că trebuie să „merite” iubirea ta. Trebuie să fie necondiționată de comportamentul lor.
• Dacă recompensezi un comportament, atunci îi scazi valoarea. Dacă vrei să urască cititul, dă-i un premiu pentru fiecare carte citită.
• Nu trebuie să corespunzi unui model pentru a fi „iubit”. Dar avem nevoie să fim iubiți, și, fără să vrem, ne comportăm astfel încât să obținem această confirmare, chiar dacă ceea ce faci îți provoacă suferință.
• A fi părinte înseamnă ca atunci când ai ajuns la capătul răbdării, să faci printr-o minune rost de mai multă răbdare.
• A-i oferi ceva ce își dorește poate fi un dar sau poate fi un mijloc de a-l controla. Nu poate fi amândouă, și trebuie să știi exact ceea ce este.
• Dragostea, încurajarea, nu trebuie să depindă de nimic. Contează doar cum percepe copilul acest lucru, nu ceea ce declari tu, părintele, despre „afecțiunea necondiționată” pe care o oferi. Afecțiunea nu se câștigă de copil.
• Indiferent ce vor face, nu trebuie să încetăm să-i iubim. Nu-i manipulezi afectiv.
• Nu folosi îmbrățișările ca recompense. Copiii au nevoie de ele oricum, pur și simplu trebuie să le oferi, nu să le condiționezi.
• Când simți că urmează să faci ceva regretabil, ia o pauză. În cazul copilului, el trebuie să decidă unde să meargă, cât să stea, și când să revină. Time-out în acest caz este util.
• Nu minimaliza controlul, ci oferă copilului ocazia de a spune și face mai mult cu viața lui. Lasă copilul să decidă, dacă nu există vreun motiv extrem de important pentru care nu ar avea voie să o facă. Dacă copilul nu are opțiunea de a te face să te simți inconfortabil cu decizia lui, nu este o decizie reală. Când este mic, îi poți oferi alegeri. Când crește, autonomia nu înseamnă selecție din opțiuni, ci să vină el cu propuneri de alternative și soluții.
• Copiii nu învață să ia decizii pentru că noi suntem incapabili să renunțăm la control.
• „Ce crezi tu că ar trebui să faci?”
• „Talk less, ask more” – dar a întreba trebuie să fie o întrebare reală, să ofere soluții.
• Laudele trebuie să fie reale, să nu ofere false impresii. Altfel aruncăm copilul într-o cursă după laude. Copilul așteaptă o reacție ancorată în realitate. Nu lăuda un desen de dragul laudei, găsește acel punct care reprezintă o noutate, un progres al copilului, și pe acela laudă-l.
• O criză nu se rezolvă în miezul crizei, ci în momentele de calm. Soluțiile trebuie să vină din toate părțile implicate, alese și agreate ulterior de toți. Oricât de „absurdă” ar părea o soluție, dacă merge și nu facă rău nimănui, este funcțională.

Întrebări:

• Cum ne asigurăm că copiii își însușesc valorile părinților (estetice: muzică, spre exemplu)? 
  Alfie (rezumat): Mai bine te întrebi de ce e important pentru tine ca propriul copil să-ți împărtășească valorile, să fie la fel ca părinții. Este riscant, pentru că copiii tind să fie exact invers. Trebuie să-i lași libertatea de a alege, indiferent dacă îți place sau nu. Trebuie să le accepți alegerile.
• Cum trebuie să procedezi când copilul plânge în momentul în care este lăsat la grădiniță?
  Alfie (rezumat): ține cont de nevoile copilului, nu de alte tale.
• E ok să-i spui copilului că-ți pare rău, să-ți ceri scuze?
  Alfie (rezumat): Da, dacă ești sincer, și chiar îți pare rău. Le arăți un comportament corect, și e nevoie de curaj să-i arăți că prețuiești autenticitatea relației, și nu ești obsedat de control.

(Pauză de prânz. Sfârșitul sesiunii I. Vezi sesiunea a IIa)

Eveniment organizat de: Totul despre mame

Cărțile lui Alfie Kohn la Books Express, Elefant.