De când s-a instaurat carantina, am ieșit în prima săptămână de două ori până la atelier, să iau diverse materiale necesare pentru lecții, apoi doar până în parcare în fața scării să dau o mână de ajutor la cărat cumpărăturile. Copiii s-au plimbat doar de pe un balcon pe altul, să varieze imaginea pe care o vedeau de la fereastra camerei lor. Am realizat, cărând cumpărăturile, că masca e pentru mine ceva ce creează nu disconfort, ci piedică în respirat, pentru că mă opream deseori să trag mai mult aer… simțeam că leșin și vedeam steluțe. Și era o mască textilă, nu cea de cauciuc, cu filtre exterioare, cu care am fost dotată pentru ieșiri mai în siguranță în oraș sau la muncă, de va fi cazul.
În timpul sesiunilor video cu clasa mea, mi-am dat seama, privind ecranul, că nici ei, nici eu, nu avem deprinderea de a nu ne mai atinge fața. Parcă atunci când îți propui să nu o faci te gâdilă o geană pe obraz mai abitir ca niciodată. Așa că, cel puțin în cazul meu, problema există. Masca îmi va aduce oarecum aminte să nu pun mâna, însă după atâta stat pe gânduri m-am hotărât să îmi iau vizieră.
Convingător a fost un filmuleț – de la chinezi, de unde altundeva? – cu copiii mici, înșirați frumos la un dispenser cu dezinfectant și care aveau toți viziere, dar nu măști. Așadar, cumva, să nu îți pui mâna pe față este o soluție. Urmează să mă duc la școală, trebuie să fac ordine în clasă, cutiile cu rechizite ale copiilor trebuie pregătite de vacanță, caietele trebuie împărțite din teancurile de pe catedră, decorul strâns… Multă muncă. Chiar dacă voi fi singură acolo și probabil n-a intrat nimeni de săptămâni, tot trebuie să fac ceva să nu pun mâna pe față, dar să și pot respira decent.
Încă mă uit de care să iau, rabatabilă sau nu, dacă să investesc pe termen lung, căci probabil și la toamnă vom avea aceleași măsuri de siguranță… Și uite-așa răsfoind de colo-colo pe emag (am un easybox chiar lângă mine, am tot cerut livrarea așa), am descoperit această vizieră cu… căști:
M-am gândit, amuzată, că aș putea să îmi iau două, una de relaxare, pentru pauză, cu protecție pentru gălăgia uneori peste orice limită, și o alta mai simplă, pentru lecții. Oricum îmi e clar că, și dacă ne întoarcem, nu vom putea sta cu măști, dar copiii ar putea avea, cu vizieră, acea atenționare de a nu mai băga mâinile în nas, în gură, sau a-și mângâia fața. Cât am stat cu ei la școală am avut noroc că nu ne-am îmbolnăvit de cine știe ce, căci se tăvăleau pe parchet, băgau apoi mâinile, unii chiar până la cot, fără să îmi dea atenție când le făceam observație, cu aceeași preocupare pentru ceea ce făceau ca pisica bunicii când stă pe prispă să se curețe la soare.
Lăsând gluma la o parte, sunt conștientă că nu vom putea să ne păzim 100%, „abstinența“ nu e posibilă în acest caz, va trebui să continuăm să trăim. Poate că vom simți sau conștientiza mai mult cum e să trăiești în țări unde malaria și altele sunt la tot pasul, o greșeală, neatenție sau puțin ghinion te pot expune imediat. Suntem siliți, dacă vrem să supraviețuim, să ieșim din bula de siguranță la „vânătoare de viață“.
Dacă ați ieșit în această perioadă și ați folosit viziere, aveți o recomandare, de care să nu iei că se rupe repede, sau ce ați observat, mulțumesc anticipat!
