regulile clasei

Regulile clasei, de la mit la realitate

Am pășit în școală ca elev acum mulți ani și nu-mi amintesc să fi fost nevoie să-mi pună cineva pe perete poze cu reguli ca să le țin minte. „Intratul” la școală era asociat, în acele timpuri, încă din familie, cu un instructaj la sânge despre ce înseamnă să fii elev. La rândul meu, ca profesor, am făcut același lucru cu copiii mei. Poți să crăpi, dar nu răspunzi obraznic unui profesor – a fost una dintre ele, pe lângă multe altele.

După o lungă pauză, revenirea în învățământ a avut… provocările ei. Copiii sunt foarte capabili să facă reguli, dar nu neapărat să le și urmeze. Seria trecută am scris regulile împreună, le-am afișat pe perete, am făcut apel la ele de câte ori am putut. Seria aceasta, deși mi-am făcut multe – dar multe! – planuri privitoare la reguli am reușit doar performanța de a le discuta cu ei. Însă aștept, sper nu în zadar, acea zi-zen în care să apuc să finalizez planul meu privitor la afișarea regulilor.

regulile clasei

Așadar, după vreo două săptămâni de școală, când și proaspeții elevi (nu numai eu) au realizat că nu se poate „trăi” în haos la școală, am început să discutăm ce putem face să ne înțelegem, să ajungem la un modus vivendi confortabil pentru toată lumea. Deși mici – poate totuși reminiscențele de la grădiniță erau încă prezente, le-au pus în evidență pe următoarele – și le-a transcris exact în ordinea dată de ei, chiar dacă în forma afirmativă le-am transformat eu. Știu, e mai ușor să spui că nu e voie… și e greu să le formulezi mereu așa, când ei de fapt înțeleg rapid cealaltă formă.

  1. O ascultăm pe doamna.

  2. Păstrăm liniștea în timpul orelor.

  3. Stăm cuminți în rând.

  4. Ne jucăm frumos.

  5. Mergi încet pe hol.

  6. Vorbim politicos.

  7. Vorbim pe rând.

  8. Ridicăm mâna dacă vrem să spunem ceva.

Ușor de zis, greu de făcut

Dacă am un defect, e că sunt perfecționistă. Una din profele din facultate, cu care am avut eu destule personale de împărțit, dar care cel puțin mi-a spus câteva lucruri sincere și la obiect, exact asta a subliniat. Că mă voi duce la catedră și mă voi da de ceasul morții să reușesc cu toți. Așa ceva nu există, trebuie să îmi recunosc limitele, cu unii nu voi putea. Eu încă mă lupt să nu aibă dreptate, deși două colege (care mă cunosc doar din toamna aceasta) mi-au spus, aproape cu aceleași cuvinte, exact același lucru.

Liniștea la oră e ceva relativ. Am învățat să ignor acolo unde legea te obligă să ignori, însă e greu să nu poți face și tu un „joc mut” ori să citești o poveste folosind voci modificate, pentru a imita animalele, de exemplu. E greu și pentru că, dacă trei sferturi înțeleg semnul inventat pentru liniște, alții nu-l „văd” nici dacă îl faci în fața lor. Nu știu încă ce n-am încercat… dar păstrez o speranță că există o idee la care eu nu am ajuns, trebuie doar să sap mai bine după ea!

Mersul în rând parcă-parcă are o speranță. Exersez dimineața și la prânz în zilele în care termină cu mine, să asculte comenzile indiferent care sunt stimulii din afară, căci, dacă voi ieși cu ei în coloană din curtea școlii trebuie să reziste tentației de a abandona și căsca gura pe te-miri-unde. Stau ca vulturul cu ochii pe ei și în capul coloanei, dar să văd și „coada”. Și nu, nu e glumă, dar asistând o colegă ce-i scotea la prânz am putut să văd cum o mămică deja era panicată că al ei lipsea. Eram departe, am scanat repede curtea, știam că a coborât, mai ceva ca Păsărilă-Lăți-Lungilă și l-am zărit ascuns după balustrada de ciment compact a celeilalte intrări. Noroc că tocmai ridicase capul să se „asigure”, probabil, că a scăpat. Dar eu nu vreau acasă! Nici nu vreau să mă gândesc ce era dacă îi veneau alte idei – ascuns prin școală, după școală, strecurat pe sub gard sau cine mai știe!

Despre mersul pe hol nu mai scriu. Am scris deja.

Vorbitul politicos e pe drumul cel bun, există speranță, îl adaug mereu pe „te rog” în propoziție, poate se prinde și de ei, pe principiul „bate șaua să priceapă iapa”.

Vorbim pe rând e departe, poate după „ridicăm mâna”. Deocamdată ridică și încep să vorbească simultan, sau întâi încep să vorbească și apoi ridică mâna. Teoria aceea în care spuneau să pui întâi întrebarea (ca să se gândească toți), apoi să numești elevul care răspunde – nu funcționează. Ai întrebat, ți-au și răspuns pe loc unii care vor ei musai să se afirme. Sunt perfect de acord cu mine că nu e frumos ce fac, dar îi privesc pe ceilalți cu un aer de superioritate, na Dorele, ți-am luat fața, tu ești fraier că respecți regulile

Așa că am schimbat placa, întâi numesc și apoi întreb, cine mai știe ridică mâna, dacă nu răspunde respectivul, are altcineva șansa. Normal că răspund peste el, vorbesc neîntrebați, haos total… „Te cheamă pe tine Gigel Georgescu? Nu? Atunci de ce răspunzi?”
Mai am și versiunea b, în care dă răspunsul corect vorbind neîntrebat, numesc pe altcineva care a ridicat mâna, răspunde și acesta, și îl laud pe cel din urmă. Proteste – normal – că nu e corect, „eu am zis primul”… da, dar nu ai respectat regula.

Nu știu nici când sau dacă o să scap de „Doamnaaaa! Eu! Eu!” simultan cu ridicat mâna.

Pe lângă acestea, mor încet de inimă când încep să alerge printre bănci. Nu-i văd decât cu capetele sparte, oasele rupte, Doamne-ferește cu cine mai știe ce! Bullyingul promite și el… i-ai căciula și fugi cu ea, dacă plânge alergând după tine e perfect. Servește-te din creioanele lui, chiar dacă protestează. Distruge-i lipiciul – că doar nu-i trebuie. Mâzgălește-i fișa, să se ducă plângând la doamna. Râzi de el și aplaudă dacă a greșit ceva, dacă și-a răsturnat borcanul cu creioane, dacă s-a împiedicat, dacă ți se pare ție că cine știe cum sună numele lui ori creația lui nu e la înaltele tale standarde de reușită. Pune-i piedică și fă pe nevinovatul, dărâmă-i ghiozdanul, fă-i trolerul mașină de curse, stropește-l cu apă la baie, eventual în ochi și cu puțin săpun… Și astea sunt doar cele pe care le știu, la care singurul mod în care pot interveni e să… dau din gură la școală, ei să mă privească candid și în următoarea pauză să o ia de la capăt ca și cum n-ar fi fost.

Discutam despre dreptul de proprietate și că nu atingi ce nu-i al tău. Ți-ai găsit. 10 minute a durat minunea și în pauză îl văd cum voia să ia din cuier un obiect de vestimentație lăudat anterior de posesor, cu rânjetul pe buze că păgubitul deja alerga să intervină. Am intervenit eu prima. Apoi, le-am interzis să atingă orice lucru care e la mine pe catedră. Mă întorc deunăzi în clasă – ei credeau că am plecat, aveau altă oră – „clopoțeau” de zor cu talanga mea, era și bătaie care să apuce mai repede. Ștampilele folosite ca recompense… e… au umblat, le-au găsit și și-au pus singuri pe mână zâmbitori, să aibă cu ce se lăuda. I-au pârât alții (probabil se ofticau că n-au și ei) și le-am dat săpun să se ducă să se spele…

Dacă mă plictisesc? Nu apuc. Dacă mai am voce? Nu mă sunați… mai bine scrieți, degete am încă zece bucăți.

Reguli pentru adulți

Însă regulile clasei nu sunt doar pentru copii, mai e o față nevăzută a acestora, pentru părinți. M-am gândit mult, ani de zile, până am luat decizia de a trage o linie clară între școală și celelalte și a stabili proceduri. Asta am învățat cum trebuie la management educațional. Dacă vrei ca ceva să meargă, fă o procedură și ține-te de ea.

Indiferent cât de ciudată, inabordabilă, încrezută și cu fițe par, nu răspund la telefon. Nu am răspuns când a sunat la 11 noaptea (de trei ori chiar!), nici la 21:30, nici dimineața și nici la altă oră. Răspund la mesaje, dacă e cazul, sun înapoi dacă chiar trebuie. Însă rămân la ceea ce mi-am stabilit. Problemele de la școală se discută la școală, față în față și nu la telefon, de-asta s-au inventat orele de consiliere. Respect îndrumările (de altfel de bun-simț) ale conducerii să nu lungim momentul preluării și predării copiilor cu discuții inutile, rar rămân de vorbă când chiar e nevoie.

Comunic cât pot de clar și la obiect pe grupul de părinți – nu, nu e pe whatsapp – ce e nevoie, încerc să îi țin la curent cu ce mai facem.

Știu că a respecta regulile e greu și pentru adulți, de la a aduce copilul la fix, la achiziția corectă a listei de rechizite, la a nu intra în școală dacă nu ai treabă, doar ca să-i scoți cărțile, caietele din ghiozdan și să-i desfaci penarul pe bancă… de la a nu suna la doamna să întrebi tema ori să discuți ultima bârfă din cartier.

Greu cu regulile astea… militărie… comunism curat, nu?

regulile grupei afis

Regulile clasei – afiș

E simplu să rezolvi problema listei de reguli când copiii știu să scrie și să citească. În anii anteriori, prima lecție de educație civică era dedicată acestora. Le negociam împreună cu ei, le scriam pe caiet, apoi scanam pagina dintr-un caiet mai ordonat, o măream și o prindeam pe perete.

Acum, cu cei mici, e un pic mai dificil până învață să citească. Chiar dacă eu sunt cea care are până la urmă ultimul cuvânt de spus în privința regulilor clasei, nu vreau să sar peste „aparența” democrație în care ei sunt cei care inițiază proiectul. Sunt convinsă că e mult mai ușor să respecți o regulă pe care tu ai dedus-o, pe baza experienței proprii și știi că e necesară.

Prima variantă e să cauți pe net imagini. Se găsesc o mulțime, timp și nervi să ai să le sortezi. Dar parcă nu aș vrea să le printez să le pun pe perete, aș vrea să muncească și ei.

Așa a apărut ideea să îi las pe ei să le „deseneze”. Încă nu am renunțat de tot la ea, aș vrea măcar să încerc să văd ce iese, chiar dacă trebuie să scriu eu descrierile dedesubt, ca să nu uit ce reprezintă. Oricum ar fi, cât de rău poate să iasă? Stabilim regulile, cine ce desenează și evaluăm rezultatul.

A doua idee a fost să caut regulile ca planșe de colorat, să lucreze în perechi și să le aducă la o formă vizuală decentă. M-am apucat să scotocesc pe net. Am găsit, nu pot să spun că nu, dar nu toate variantele. Dar mai au o problemă: nu e același stil de ilustrație. Am eu un pitic cu ordinea și armonia și mă termină dacă e sorcovă de stiluri. Încă mă gândesc dacă le fac pe comandă și plătesc ilustrația, căci nu e chiar ieftin să cumperi vreo zece planșe complicate.

A treia idee am scos-o de la naftalină. Când era Iris la grădiniță și doamna ei se agita cu materialele prin clasă, am ajutat-o cu unele dintre ele. Atunci am realizat împreună afișul pentru regulile grupei folosind fotografii cu copiii. Într-o după-amiază, cu cei care rămâneau până târziu după ora 5, ne-am apucat să face puțină regie și să ilustrăm regulile pe care voiam să le urmeze. Ulterior știu că protagoniștii erau în delir, ceilalți puțin geloși în timp ce li se explica frumos fiecare imagine.

regulile grupei afis

Aproape că îmi doresc să fac același lucru cu copiii mei, dar cumva să apară toți, să avem regulile acceptate astfel de întreaga clasă, să-i implic cât se poate de mult în regizarea scenelor și să avem un tablou original, util poate în toți cei cinci ani care urmează.

Oricum ar fi, rubrica aceasta rămâne o provocare a începutului de an! Voi cum ați rezolvat-o?

ortograme

Panouri și afișe în clasă

Decorarea clasei este subiectul „de sezon” în această săptămână și toată lumea se agită să îi aștepte pe copii într-o atmosferă cât mai plăcută. Am încercat să-mi amintesc cum arăta clasa mea acum câteva zeci de ani, însă nu am putut. Știu că aveam două table mari, una în față, una pe lateral, iar loc de alte materiale nu mai era. Chiar nu îmi amintesc dacă aveam ceva pe pereți.

În clasa a IV-a am învățat în laboratorul de biologie. Ne plăcea la nebunie, că stăteam în „U”, aveam chiuvete – la pictură erau ideale, acvariu cu broască țestoasă (nu întrebați cu ce o hrăneam!), nelipsitul schelet la care strecuram țigări confecționate între maxilare, mulaje cu organele interne, toate la locul lor (îl atingeam „din greșeală”, să fim nevoiți să le aranjăm), țesuturile vegetale și animale, vitrine cu cranii de la toate lighioanele pe care directorul școlii le găsea, le fierbea, le descărna și apoi le afișa la școală. În clasa a cincea eram în capul culoarului, la scări – o sală goală. Diriga era de biologie, dar genul nepasionat de meserie, de la care am rămas fix cu această impresie, de zero absolut. Am învățat într-a șasea și a șaptea în cabinetul de chimie, așa că știam simbolurile – doar ne uitam toată ziua la ele. În spate era un poster mare cu reguli de protecția muncii, de unde și acum „văd” că nu se miros și nu se gustă substanțele.

Dar ceea ce îmi aduc perfect aminte e momentul în care ne-am mutat în cabinetul de română, în clasa a VIII-a. Aveam pe peretele cu ușa panouri mari: „Vocabular”, „Morfologie”, „Sintaxa propoziției”, „Sintaxa frazei”. Aproape că aș paria că, dacă mă duc în vizită, sunt tot acolo. Orice căscat ochii pe pereți se sfârșea, vrei-nu vrei, pe unul din panouri. Erau simple, cu fundal diferit, scrise clar și la obiect, scheme din care să pricepi imediat despre ce este vorba.

I-am văzut pe părinții mei ani la rând confecționând materialele didactice de care aveau nevoie pe pereți. Luau carton duplex, făceau contururile în creion. Tata scria foarte frumos, el era responsabilul cu literele. Ca o paranteză, își picta catalogul cu litere perfecte, de tipar, scrise cu rotring și șablon. Ceda și la rugămințile mamei, să îl scrie și pe-al ei. Revenind la postere și afișe, după schițele în creion urma trasarea cu tuș negru și colorat, cu toc și penițe mai subțiri sau mai groase. Era o adevărată artă! Titlu clar, schemă, desen… Munca nu se termina aici, se acopereau cu sticlă și se fixau pe pereți, pentru că și atunci elevii aruncau cu de toate prin clasă – sticla se ștergea repede.

Îmi amintesc că la mama nici nu se discuta să aibă ore la o clasă și respectivii să nu prezinte creația lui Mendeleev pe perete. Erau norocoși cei cu părinți mai talentați sau mai practici, care îl desenau. Și mai norocoși erau cei care moșteneau tabelul de la altă clasă terminală. Sunt lucruri fără de care… nu se poate.

… și azi …

Ce se întâmplă acum prin clasele noastre este ceva la care nimeni nu se gândea odinioară. Cu o apăsare de buton clasa devine o mini-junglă cu toate exemplarele de floră și faună, înghesuite și obositoare la ochi, mai mult încărcate decât utile. Pagină lângă pagină, de nu mai poți vedea ce culoare are zugrăveala. Mă gândesc dacă ne mai punem acea întrebare de bază, ce ai cu adevărat nevoie să se afle pe pereți, la ce vrei să se oprească privirea copilului cât mai des, în așa fel încât să le rețină involuntar? Care sunt regulile ce trebuie respectate de un astfel de material? Prima ar fi să se poată citi din orice colț al clasei, căci niciun elev nu își va petrece pauza venind lângă ele, ci le va privi în timpul orei. Apoi, să fie clare, să sintetizeze informația, să evidențieze cuvintele-cheie; să îmbine armonios culorile, ținând cont că trebuie educat și gustul pentru frumos.

Azi tehnologia aproape că ne lasă pe toți să ne facem de cap în ceea ce privește materialele la clasă. Normal că le poți confecționa singur, și pentru aceasta vă recomand articolul Emei despre regulile unui poster. Ce pot să mai adaug e să studiați un pic cum puteți imprima din Adobe pdf pe opțiunea de „poster”, adică să măriți imaginile și să le compuneți apoi. Evitați astfel printurile de mari dimensiuni, care nu sunt ieftine deloc. Dacă aveți viziunea unui panou pe o anumită temă, dar care are 70×100 cm, iar imprimanta de la școală e A4, nu vă împiedică nimeni să printați elementele separat și apoi să le tăiați/organizați.

A fost varianta pentru care am optat și eu. Nu aș fi printat postere mari, pentru simplul motiv că salariul meu este al meu și nu este bugetul școlii, iar părinții au și ei destule de cumpărat, nu le irosesc resursele inutil.  Încă există pensule pentru pictat, markere pentru conturat litere… Am încercat să urmez câteva sfaturi pe care le-am primit și eu, cum ar fi acela de a nu pune pe perete mai mult decât este nevoie, și aici exemplul cel mai bun este legat de planșele cu litere. Dacă tu faci la pregătitoare literele de tipar, nu pui acele planșe care au și literele de mână. Dacă vrei să învețe litere și cifre, atât arată-i, cât mai clar cu putință, nu împopoțonate și ascunse să nu le mai recunoști. Și pui literele așa cum le va vedea cel puțin doi ani în manuale și materiale adecvate vârstei, nu cu fonturi „jucăușe”, răsucite, personificate sau cine știe cum chinuite.

ortograme

Panourile mele sunt din polistiren, prind pe ele orice cu bolduri. Marginile – din hârtie creponată. În prima zi unele chiar erau goale, cum încă este și cel cu ortograme. L-am completat încet, când apăreau în lecție sau le găseam prin caiete, scrise greșit. Le făceam repede la calculator (motiv pentru care uneori fonturile nu sunt identice), le coloram cu marker și le prindeam întâi la avizier, la rubrica „Ortograma zilei”. După ce zăceau acolo măcar o săptămână (sau până apărea alta), le mutam pe perete. Am păstrat spațiu și pentru cele ce urmează în acest an. De decorat – nu am decorat panourile, deși era tentant, având perforatoare cu flori mari, să mă dezlănțui și să le transform în grădini. Mi s-a părut suficient atât, atrăgeau atenția și îți arătau esențialul. La arte am printat în oraș, color, două pagini cu toate petele de culoare. Le-am decupat apoi și le-am așezat cum aveam nevoie.

Utilitatea lor pe perete este relativă. Am avut probe de evaluare cu exerciții ce implicau ortogramele. Unii au copiat aproape identic exemplele, schimbând doar substantivele proprii. Alții nu au scris nimic. Le-am explicat și atunci că nu e atât de grav să nu știi, deși era treaba ta să înveți la timp, grav e să nu faci nimic să ieși din această situație. Ai o problemă, trebuie să cauți și să găsești o soluție. Gândești un pic… folosești ce ai la îndemână și dibuiești răspunsul.

La sfârșitul anului trecut, am primit ca feedback de la câțiva elevi să „schimbăm panourile”. Îi aștept săptămâna viitoare să-mi explice viziunea lor asupra acestora. Poate ei consideră altceva fiind mai util… oricum, aici rămâne de văzut ce mai am de modificat prin clasă.

 

tabla inmultirii afis mare

Tabla înmulțirii – afiș pentru clasă

tabla inmultirii afis marePrintre materialele obligatorii pe care le aveam de pregătit pentru clasa mea se afla și tabla înmulțirii. Dacă încerci să găsești pe net, sunt o mulțime, cu fel de fel de decorațiuni, care se pot imprima pe A4… ocupă cel puțin 10 pagini, și cele mai multe sunt complet inutile pentru copii, căci sunt scrise atât de mic, încât nu pot fi citite din bancă.

Întrebarea era… de ce să le mai pun pe perete, dacă tot nu pot să le folosească?! Așadar am căutat o soluție pentru a avea în primul rând scrisul mare. Am văzut variantele așezate în pătrat printr-unul din manuale, și mi-am amintit de un fel de abac pe care îl aveam când eram mică. Trebuia să trag de niște benzi de plastic, astfel încât să „eliberez” punctul de intersecție. Dacă aveam 6×7, trăgeam de 6 cât să eliberez 4 buline, de 7 cât să eliberez 3 buline, și devenea vizibil rezultatul, în spate: 42.

Așadar m-am apucat de desenat și, pe lângă spațiul destul de mare lăsat între produsele scrise, am schițat și niște benzi cu transparență, care să ghideze ochiul pe linie și pe coloană (în imagine se văd mai puțin, dar la lumina zilei sunt mult mai clare). În plus, varianta aceasta de citire a informațiilor exersează capacitatea copiilor de a urmări datele în tabele. Dacă ți se pare obositor… n-ai decât să o înveți!

Am printat-o pe coli A4 – 16 la număr, la super-preț: 0.6 lei pagina full-color. Pentru îmbinare, aveți pe fiecare pagină imprimată un cod – exemplu: (2,3) – rândul 2, coloana 3, după care le așezați. Decupați apoi marginile albe care nu sunt necesare – atenție, nu toate! Decupați muchia de sus și muchia de stânga a fiecărei pagini, sau jos și dreapta, vedeți cel mai bine când le așezați cam cum puteți obține o suprafață optimă de îmbinare. Paginile au setată și o margine de suprapunere. Cum toate sunt colorate și au pătrățele, îmbinarea se face destul de ușor.

Dimensiunea finală este de aproape 80×110 cm. Eu i-am fixat și două stinghiuțe pe spate. Spor la imprimat!

PS. La teste o dau jos… spre dezamăgirea copiilor. Momentan este pusă pe peretele din fața clasei, căci am primit „observații” de la „necăjiții” care nu o știau, dar stăteau cu spatele la ea… că nu e „corect”, ei trebuie să se întoarcă!!


Susține acest site cu o donație!