Săptămâna trecută am ajuns într-un drum scurt pe Valea Prahovei. Scurt şi obositor. Irisuca a fost în cantonament la Buşteni, iar eu i-am promis c-o "recuperez". Data viitoare o aştept la gară, căci mi-a fost mie mai dor de ea decât ei de mine… Acum ce să zic, mă aşteptam şi eu la o scenă siropoasă, în care să alerge cu braţele deschise spre mine. Ei ţi-ai găsit… l-a pupat pe fra-su, l-a luat de gât, şi nu mai ştia cum să-i arate mai repede hotelul, jocurile, jucăriile…

Acum vreo două luni făcusem planul ca, după ce o luăm pe Iris, să urcăm la Vf. Omu. Dar… ploile ne-au cam dat traseele peste cap, şi am amânat urcarea. Am privit cu jind crucea de pe Caraiman, acolo sus am fi vrut noi să urcăm… Iris în schimb îmi spune foarte serioasă că acolo sus e periculos, că, uite, cineva a murit, i-au făcut o cruce. I-am povestit pe scurt cum e cu crucea şi eroii, dar şi că pe munte e periculos când nu eşti echipat, nu urmezi marcajul şi bravezi inutil. Şi vom ajunge acolo sus, dar nu azi….

Dar pentru că tot eram acolo, şi prin pădure nu se putea umbla, am hotărât să urcăm cu maşina în Sinaia, la cota 1400. Urma să hotărâm acolo dacă mergem la cota 2000 sau nu. Drumul până sus este bun, exceptând porţiunea de la cabana Brazi, prăbuşită acum vreo 8-9 ani, şi care nu este decât parţial consolidată, dar nu refăcută. Am trecut şi pe sub telegondolă, cam goală acum, vara.

Am parcat, sub un semn "Atenţie! Zonă frecventată de urşi". Am luat cu grijă mâncarea şi ne-am dus spre telecabină. Tocmai sosise una… Copiii au început să ţopăie de nerăbdare, că ei vor cu telecabina. Ar fi fost prima dată pe munte. Am rumegat un pic, Şi am decis să urcăm. Dus-întors, pentru adulţi, preţ: 28 ron. Copiii de la 5 ani, la jumătate de preţ. Din telecabină nu se vedea vârful, doar primul stâlp, dar nu mai aveau răbdare. Nu le-a fost frică deloc, ba chiar se gândeau ce frumos ar fi să existe un topogan din varful muntelui, până jos.

Sus am ajuns lihniţi de foame. Termometrul indica 12 grade, era atât de plăcut! Le-am ţinut o scurtă lecţie de geografie… pe care mi-o aminteam din clasa a cincea. Pe măsură ce altitudinea creşte, temperatura scade. Aşadar, dacă pleci vara la munte, şi urci, să ai geaca în bagaj. Sus e posibil să găseşti zăpadă. Am scos gecile şi am pus la îndemână pelerinele de ploaie, căci de pe platou se apropia un nor. Şi am trecut la masă, căci eram lihniţi.

Cu burtica plină, şi pelerinele puse, am bântuit pe platou. Andrei a inventariat traseele, şi dacă era după el, plecam deja spre Piatra Arsă. Altă dată. Au fost foarte dezamăgiţi că nu plecăm pe poteci. Şi eu am oftat, dar a doua zi nu era de concediu…

Norul zărit mai devreme a sosit fix la desert, şi-am împărţit cu el plăcinta de mere. Apoi l-am înfruntat. Copiii erau în extaz, să stăm într-un nor şi să ne plouă. După ce-am îngheţat binişor, am coborât. Ne aşteptau nişte prieteni mai jos, spre Sinaia, şi am pornit la pas, spre maşină. La cererea piticilor, le-am făcut o poză cu muntele Ciucaş, aflat undeva, departe, în zare. N-au uitat traseul de anul trecut.

Reconfigurarea traseului ne-a dus la Poiana Stâna Regală. Drumul forestier se desprindea din şosea, pentru 4km. Dar groaznic… am înţeles că de la ploi s-a distrus, dar nu m-a mirat. În România e o minune să dai de un drum fără gropi. Cu multă răbdare, şi pe alocuri aducându-ne aminte de povestea celor două capre, am ajuns la destinaţie. Pe traseu coborau câţiva biciclişti amatori de senzaţii tari. Plini de noroi şi cu viteză mare, puţin i-a lipsit primului să nu ne sară pe capotă. Pe ceilalţi am apucat să-i avertizăm. Dar poiana Stâna Regală merita efortul. Peisajul este superb, iar terasa restaurantului era plină.

Ba chiar am găsit şi semnalizare turistică, însă un soare păcătos îmi tot orbea camera, şi n-am reuşit să potrivesc panorama.

La terasa Stâna Regală, bazin cu păstrăvi, spre amuzamentul copiilor. Un afiş mare preciza "24 ron porţia". Cum adică să-i mâncăm???

Am pornit la pas prin pădure spre un punct de belvedere amenajat cu telescop. Şi securizat, din fericire. Am mers cu ceva teamă, căci ceva mai devreme fusese văzut un urs… iar câinii ciobăneşti lătrau continuu.

Un nor se apropia ameninţător, şi ne-am grăbit să ne întoarcem. Deja în poiană începuse să plouă, iar în zare ploaia cernea ameninţător. Oare cum era sus pe platou? Ce ne-am fi dorit să fim acolo sus…

Ne-am îmbarcat şi am coborât la câmpie. Drumul… ca de obicei, aglomerat spre capitală… Iar nouă ne-a rămas amintirea unei zile frumoase.