Cu si despre postasi

Am promis aşadar că revin. Nu ştiu de ce, dar subiectul Poşta Română pare să nu aibă sfârşit. De fapt, fiecare experienţă căpătată la contactul cu această instituţie este unică. Şi nu încetează să mă minuneze, cât de mare e grădina şi câţi sar gardul.

Azi despre poştaşi. În viitor habar n-am despre ce va fi, dar presimt că nu va fi plictisitor.

Ei, este minunată această funcţie. Şi importantă, dacă ai fi cioclu sigur nu te-ar aştepta toate babele la uşă, cu sufletul la gură, gata să ţi-l dea.

Până acum şase ani şi jumătate, contactul era indirect. Ei înghesuiau plicul în cutie, deşi era vădit ca rupi ceva înăuntru. Pun pariu că nu rămânea nerecompensat dacă lua liftul să spună… Ştiţi, nu vreau să fac praf conţinutul, cred că e mai bine să vi-l dau personal. Ok, Ok, fără roşii, e vina mea, trebuia să-mi pun cutie 30x40cm.

Recomandată… toată lumea ştie că pentru scrisorile de tipul acesta trebuie să semnezi de primire. Ciudat, le găseam tot în cutia poştală. Şi mai ciudat că… eram acasă! Deci, efort minim. Ignori, ce naiba, ca doar nu a plătit în plus o avere, şi dacă tot voia semnătură, putea să o pună şi cu confirmare de primire. Dar de ce nu urca să bată la uşă?

Alocaţia. Această veşnică recompensă din partea statului, că ţi-ai făcut datoria faţă de patrie şi ai adus pe lume un nou subiect de jupuit. Şi, alocaţia vine prin Poştă. Dar… deşi eram acasă, găsesc avizul în uşă. Inutil să mă întreb, ce era mai uşor, să sune sau să scrie avizul? Sau era vreun sadic, care considera că femeile cu copii mici oricum ies din casă, mare lucru un drum până la poştă cu căruciorul. Aglomeraţie, căldură, muuulţi alţi copii. Dar ai o ocazie de socializare cu celelalte mame din cartier. Şi, dacă în 99% din cazuri statul român are talentul de a lua numai hotărâri greşite, pentru una trebuie să-i mulţumesc. Alocaţiile se pot vira pe card. Din fericire după câteva luni de "socializare" am scăpat. Sper să se poată menţine, şi să nu mă trezesc de la anul că primesc carneţelul de cecuri de la şcoală.

Anul trecut, asociaţia de locatari a strâns fonduri pentru schimbarea cutiilor poştale. Cele vechi, verticale, neîncăpătoare pentru plicuri DL, standard pentru carţi poştale (deh, pe vremea răposatului, numai cele PAR AVION erau DL…), au fost înlocuite de unele mai mari. În locul uşilor strâmbe, fără încuietori, sau guri căscate în perete, fără uşi, avem acum cutii noi, pe care poţi citi cu uşurinţă numărul apartamentului, şi care stau frumos încuiate. Cutiile vechi, ciudat, erau jumătate la parter, jumătate la etajul 1. Cele noi au fost montate toate la parter. Logic… daca stai la erajul 9, vezi cutia când urci. Nu urci pe jos un etaj, verifici cutia, şi cobori la parter să iei liftul. (Liftul este programat să nu oprească la etajul 1, doamne fereste să ai vreun handicap şi nevoie de el. Nu că am avea rampă la intrarea în bloc, dar avem o scăriţă cu trepte mici, pentru bătrâni.)

Revenind, găsesc sâmbătă seară aviz de colet în cutiile de la etajul 1. Nu de alta, dar nu mergea liftul, coboram pe scări, şi se zărea ceva în vechea mea cutie. Vechi de-o săptămână. Să înnebunesc. Pe lângă taxa de magazinaj, care nu e o avere, dar de ce s-o plătesc dacă nu e vina mea?!, îmi era teamă să nu fi returnat coletul. Ieri, cu noaptea în cap, am intrat în proprietatea coletului.

Dar…. iată că pe la 2 bate la uşă. Poştaşul. Aveam o recomandată :D. Semnez… şi nu mă abţin, îi spun de aviz. Aaa, păi săptămâna trecută am fost în concediu, un coleg mi-a ţinut locul… El ştia vechile cutii.

Ooo doamne… Dar oare pe unde o fi intrat în bloc?! Şi cu ce logică a urcat un etaj, să-mi lase avizul într-o cutie care nici uşă nu mai are?! Nu l-a şocat nici un pic… la intrare cutii noi-nouţe, sus, cutii fără uşi…?

Normal. E România. E Poşta Română. Lucrurile merg înainte şi aşa…

Datorie crestineasca, placere pagana

Printre multele alte lucruri pe care le am luna aceasta de făcut, este şi unul trecut în îndatoririle bunului creştin. Acum, nu că sunt eu prea dusă la biserică, sau că mai mult mă salut cu Dumnezeu decât stăm de vorbă, îmi voi petrece ziua îndrăgostiţilor de pe calendarul american cu Ana. Deşi dacă stau să mă gândesc, e mai mult ataşament păgân şi sentimente sincere decât partea creştinească, dar o să-mi facă o plăcere deosebită.

În schimb, în seara asta am dat de un link… şi sper din tot sufletul că şi Anei îi va fi pe plac evenimentul.

Iar la sfârşit, după ce m-am ţinut de burtă, să nu mor de râs, m-am gândit că nu mi-ar prinde rău nişte sfaturi. Dar nu din categoria liste pentru botez, ci… "ce-aş fi avut nevoie şi n-am avut cu mine la biserică". Ca mamă, sau ca naşă…

Sa ma laud, sau nu?

Nu sunt o fire lăudăroasă, dar, din când în când, îmi face plăcere să spun… Ia uite… ! Ca o paranteză, am constatat că nu ştiu să primesc cum trebuie laudele de la prieteni. Se ştiu ei… 😉

Aşadat, în ton cu una din categoriile de aici, mi-am dat silinţa, şi azi am primit premiul. Află ce fel de părinte eşti, de Janet Levine

Şi azi am luat-o de la poştă… După episodul precedent din epopeea "Aventuri cu Poşta Română", azi am elucidat altul, dar nu mă opresc acum asupra lui.

Dar, cartea am primit-o în ziua în care am aplicat cea mai dură pedeapsă de până acum. M-am apucat să răsfoiesc cartea, şi mă abţin s-o aprofundez până după examene. Dar, tot am facut testul… ce fel de părinte sunt. Apărător. Rămâne să aflu dacă protector, împăciuitor sau moralizator. Şi la finalul lecturii, revin cu impresii.

Limba engleza, optional

Am o problemă… şi  nu ştiu dacă o pot şi trata.
Opţionalele de la grădiniţă.

Ok, recunosc importanţa activităţilor opţionale la orice vârstă, şi mai ales importanţa de a învăţa de mic o limbă străină. Aşadar, nu mi se pare nimic în plus în programă, prin faptul că se introduc cursuri opţionale.

Dar, ca de obicei, la capitolul formă stăm bine, însă… când vine vorba de conţinut îţi vine să-ţi faci bagajele şi să pleci. Peste graniţă.

În primul rând mă scoate din minţi modul în care se fac opţionalele la grădi. De exemplu, la grupele mici şi mijlocii, programa prevede un opţional. Adică din cinci zile, în două au, pe lângă activităţile curente, şi jumătate de oră de opţional. La grupele mari şi pregătitoare, sunt prevăzute două opţionale, adica 4 zile din 5 au jumătate de oră « opţională ».

 Toate bune şi frumoase, oferta este generoasă. Dans, muzică, engleză, pictură, calculator.

Acum să revin la nervii mei. Un copil, la grupa mijlocie, înscris la patru opţionale. Oare s-a gandit cineva care este programul copilului?

  • Dimineata, de la 8.30 la 9, masa.
  • De la 9 la 9.30 activitate organizatorică. Sunt pregătiţi pentru opţional.
  • 9.30-10, primul optional.
  • 10-10.30 se reîntorc de la opţional, se alcătuieşte grupa pentru următorul opţional, mai au timp de 2 guri de apă.
  • 10.30-11, al doilea opţional.
  • 11-12: copiii revin de la opţional, se apucă de ceva activitate la clasă.
  • 12… se pregătesc pentru masă.

Programul de mai sus este improvizat, luând în calcul durata opţionalelor, şi un timp mediu de organizare pentru 30 de copii (în cazul în care nu sunt mai mulţi).
Dar, în linii mari, patru zile pe săptămâna, acesta este. În cazul în care una din zile nu se înjumătăţeşte, să fie şi a cincea zi ocupată. Poate am exageat eu cu timing-ul, dar corectaţi-mă daca greşesc. Şi extins la o grădiniţă mare, cu 8…10 sau chiar 13 grupe…

Acum, nu mă opresc la muzică, desen… sau ce poţi învaţa un copil despre calculator la 4 ani (scheme logice sau joacă?), ci la engleză. Am văzut în şcoală cât de greu era să stăpâneşti 30 de copii. Nu ştiu cum se descurcă o profesoară (sper!) cu 30 de copii mici, pe care nu-i cunoaşte. Şi mai ales când sunt şi grupe combinate (daa… fir-ar, că se practică!) Şi, mai ales, ce reuşeşte să-i înveţe în 30 de minute.

O limbă străină se învaţă în grupe mici… dacă vrei într-adevăr să faci ceva. Nicidecum în turmă.

Dar nu pot să nu mă întreb… dacă nu ar fi mai practic ca, în loc de vânzoleala de mai sus, copiii să stea frumuşel împreună cu educatoarea. Să numere, să cânte… să modeleze sau să deseneze. Sau să se joace Dechide urechea bine. Nu ar fi oare mai câştigaţi? Sau părinţii să aleagă pe principiul unanimităţii, toată lumea face engleză şi dans. Şi profesoara vine la clasă, nu se plimbă copiii, educatoarea este şi ea în sală, pentru impresionarea neastâmpăraţilor.

Am auzit şi scuza cu… Aşa au ales părinţii. Dar oare li s-a spus părinţilor care e programa? Ce anume trebuie să facă copilul la grupă? Sau direcţiunea se uită întâi la comisionul încasat din opţionale, şi apoi la binele copiilor?

Şi, în încheiere, voiam să prezint un alt mod de a face engleză. Tot opţional, tot jumătate de oră. Dar cu manual.

Limba engleză pentru grupa pregătitoare, Editura Aramis. A fost alegerea profesoarei. Pentru că am cerut să schimbăm metoda. Să încercăm altceva. Şi pun pariu că-i este şi ei mai uşor, şi copiilor, şi nouă. Când am cumpărat-o am tras-o şi la xerox. Aşa o are şi acasă, şi o folosesc şi eu, să văd ce-au mai învăţat. Şi sunt maxim 20 de copii în grupă, lucrează la ei în sală, iar cărticelele şi le iau de fiecare dată din raft… Iar planşele de colorat le rezolvă cu doamnele educatoare.

Limba engleza pentru grupa pregatitoare, editura Aramis

Pentru că se poate face şi altfel. Iar la sfârşitul anului, când te intrebi pe ce ai dat 200ron, să vezi că ştie ceva mai mult decât să numere…

Biblioteca Năzdrăvanilor

Limba engleza pentru gradinita Limba engleza pentru clasa I Limba engleza - Sally & Mike. Manual clasa a II-a

elefant.ro librarie.net

Scriitori cu Sufletul

După cum deja ştiu toţi cei care comentează pe-aici, moderez comentariile. Şi zilele trecute l-am găsit pe acesta:

Doina Popescu
January 25th, 2010 at 23:11

Buna,
Am vizitat bloguletul vostru, mi-a placut si l-am premiat. Intrati pe http://doinapopescu.wordpress.com ca sa va ridicati premiul.

Acum na, sunt şi eu ca bufniţa… "copilul" meu e cel mai frumos din pădure. Dar când ţi-o spun şi alţii, parcă sentimentul este altul. Şi… când vine de la cineva cu totul străin (hai să nu fiu rea, am schimbat câteva replici prin comentarii), parcă nu mă mai simt bufniţă… ei, nu mă simt egretă, dar măcat acolo un sticlete mic sper că-mi daţi voie :D.

Aşadar, dacă am înţeles cum trebuie, trebuie să aleg, la rândul meu, alte cinci bloguri… şi regulile.

Mai departe vă prezint cele cinci îndatoriri ale premianţilor:

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.

2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.

3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care explica ce este cu premiul.

4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr.Linky List, astfel incat sa existe o evidenta a fiecarui ins premiat. (cine reuseste aici sa-mi dea un semn 🙁 )

5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Şi… Am stat ceva pe gânduri, iar premiile de Scriitor cu Sufletul (aşa îmi pare că sună mai bine) merg la:

Mihaela, călător de profesie, Lumea Mare a Roxanei, Masa Pustie, Lynne Lynx, Cerise

I-aş fi dat şi Adia’s Blog, dar avea deja unul.

Criterii… m-am gândit la primele cinci pe care de regulă le citesc când nu am altceva de făcut. Şi care să se încadreze cât de cât temei. Altfel… ar fi multe…

Posta Romana. Si e suficient.

Vineri, cu tot zelul şi dorinţa, am plecat spre poştă. Ambalasem frumos cadoul Silviei, premiul pentru concursul de popularitate. Sigilat, folie alimentară, să mă asigur că nu se umezeşte, nu păţeşte nimic. Deh, cu poşta română nu ştii niciodată.

Ajung la un oficiu, nu cel de lângă casă, căci acolo mă ştiu doamnele. Două ghişee, coadă, înghesuială. Întreb la primul… unde trebuie să stau pentru colete. La următorul. Normal, sincer, nu cred ca a nimerit vreodată cineva exact ghişeul de care avea nevoie. Totdeauna la colega îţi rezolvi problemele… Nu sunt deloc nervoasă. Mă înarmasem cu suficientă răbdare. La coletarie, coadă, am nimerit fix zi de depunere a declaraţiilor fiscale. Trebuie scrisoare deschisă, cu foaie de inventar internă, externă, parafe, 3 feluri de evidenţe. Întreb politicos, pentru colete externe, ce formular trebuie să completez. Păi unde trimiteţi… că diferă. Nici nu mă aşteptam să fie altfel. Doamna dispare. Reapare în scurt timp, cu două coli trase la xerox. Şi… indicaţii: scrieţi cu grijă, să nu greşiţi. Că altele nu avem, şi pe-astea le-am tras acum la xerox! Şi aveţi grijă cum potriviţi indigoul, să iasă bine şi pe a doua!

Moment în care pe cei de la rând i-a pufnit râsul. Pentru că eu nu m-am putut abţine, şi întreb stupefiată… Indigo?! "Da domnişoară, nu ştiţi ce-i acela?"

N-am înţeles un lucru. A tras la xerox două coli. Şi a şifonat una de indigo. Plus că m-a făcut pe mine să mă chinul ca naiba, să potrivesc pe o masă strâmbă folia de indigo. Nu era oare mai uşor… să-mi dea un chestionar, apoi, completat, să-l xeroxeze?! Sau schema lor era pe acelaşi sistem după care aceeaşi instituţie "de tradiţie" îşi ţine evidenţa dublă, şi în dosare, şi în calculator?!

Ce e drept, l-am completat bine. N-am înţeles de ce se panica atât, că doar la fiecare rubrică era trilingv. Poate pentru că româna era a treia variantă…

Pe scurt, coletul n-a plecat. Împachetarea era corespunzătoare, însă stilul de ambalaj făcea să nu poată fi încadrat la corespondenţă, ci la colete atipice, ceva de genul… cu o taxă "europeană". Aşa că am primit câteva indicaţii practice, cum să ambalez cele 350g, şi să revin. Varianta a doua era de 4 ori mai ieftină…

Am plecat acasă… ştergând urmele de indigo de pe degete… şi mă gândeam că suntem în 2010. Tehnica ar trebui să ne simplifice viaţa… şi noi scriem la indigo…

trecut prezent viitor

Lectia de istorie

Încerc ceva ce este împotriva firii mele. Să dăruiesc din ceea ce am, dar golind conţinutul de pasiune. Mi se pare că sunt extrem de crudă, şi că răpesc ceva ce nu am dreptul să ţin doar pentru mine.

Azi… azi este 24 ianuarie. Am încercat să-i pregătesc pe copii… Voi ştiţi ce este 24 ianuarie? Daaaa…

Ei, măi să fie! Ia uite că mi-o luară alţii înainte! E ziua lui Bunu! Ce pot să zic?! Răspuns corect.
Dar nu asta voiam de la ei… încercam aşadar să explic la nivel de grădiniţă ce înseamnă pentru noi 24 ianuarie. Pentru noi, ca români. Atâţia câţi mai simţim, acolo, undeva, în străfundul inimii, că se miscă ceva atunci când tricolorul e pe catarg, şi se aude imnul ţării noastre…

Spuneam că vreau să transmit conţinut… pentru că mi-este foarte teamă să nu transmit pasiune. Istoria te vrăjeşte, te atrage şi te supune. Este foarte greu, aproape imposibil s-o părăseşti. Iar dacă reuşeşti, undeva, «acolo», rămâne chemarea… Eu am hotărât demult s-o părăsesc. Raţiunea a învins pasiunea, şi nu mă mândresc cu asta. De aceea îmi este teamă să vorbesc, pentru că glasul te trădează… ochii transmit lumini ce riscă să vrăjească. Şi… sunt crudă. Nu vreau să transmit pasiunea pentru istorie. Nu vreau cu nici un chip să-mi văd copii făcând o alegere raţională. Se spune că  n-ai cum să regreţi ceva ce n-ai avut.

Dar nu pot să-i rup de ceea ce suntem de fapt. Suntem un popor cu o istorie. Nu suntem apăruţi din neant, în secolul naţiunilor. Despre noi scria Herodot (chiar dacă nu de bine 🙂 , ceea ce pare a fi o confirmare a proverbului “Lupu schimbă părul, dar năravul ba”).

Aşadar, pentru a-i explica copilului cum am ajuns noi, românii, la 1859, să locuim în 3 ţări mai mici, am trecut rapid prin toată istoria neamului. De la Burebista la Decebal, de la Mircea la Ştefan şi Mihai Viteazul, am sărit peste fanarioţi şi am ajuns la 1859.

Şi i-am povestit apoi pe scurt cum românii l-au ales ca domn, în Moldova şi Ţara Românească, pe Alexandru Ioan Cuza. Cele două ţări s-au unit, şi au format România. Şi-am constatat că şi copilul meu îmi moşteneşte defectul… vrea să «vadă» trecutul. Ştiu că e pasionat de geografie, că atlasele sunt cărţile lui preferate. Şi totuşi, am ascuns bine atlasul istoric… nu voiam să i-l dau… Dar pasul a fost făcut.

Şi cât era mami de mare România asta Mică?

Am deschis atlasul… Şi sper că n-am deschis cutia Pandorei.

Aaaa… uite, nici nu era până la Mare! Şi lipsea mult din ea… Acum nu e aşa!

Eu n-am putut… să răsfoiesc cu el atlasul. Dar am povestit pe scurt mari bătălii, schimbări de graniţe…

Acum mă gândesc doar la Bucureşti. Dealul Mitropoliei. 24 ianuarie 1859. După discursul minunat al lui Kogălniceanu, şi inspiraţia politică a câtorva oameni, era nevoie de o a doua alegere a lui Cuza. Era şansa pe care noi, ca naţiune, nu aveam voie s-o ratăm.
Totdeauna ni s-a spus că “dubla alegere a realizat Unirea”. Am apreciat mereu voinţa politică de atunci. Şi totuşi, deputaţii muntenii nu au votat de bună voie. La Iaşi s-a putut găsi o cale de compromis. La Bucureşti nu. La Bucureşti au fost siliţi să-l aleagă. La Bucureşti reprezentanţii poporului au fost obligaţi de mulţime să aleagă ceea ce era corect pentru destinul unei naţiuni.

De ce oare citim istorie, dacă nu învăţăm nimic din ea? « Să dea Dumnezeu să meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine! », a spus Cuza înainte de-a pleca în exil.

Ce monstruoasă coaliţie ar trebui stârpită acum, pentru ca cei care ne conduc să se gândească mai mult la viitorul acestei ţări… ? Cine ar trebui, cu demnitate, să lase totul în seama celor care se pot gândi la ceilalţi, şi abia apoi la ei? Şi unde sunt aceştia…? Pentru că întotdeauna trebuie să existe speranţa că se poate mai bine.

Să putem să cântăm iar, cu mândrie, Hai să dăm mână cu mână, şi să schimbăm ţara asta în ceea ce ne dorim pentru copiii noştri…

Şi… cine ştie, poate să schimbăm capitala. Poate Bucureştiul nu e o capitala de bun augur…

Tot politice (II): Miorita si Flacara violet

Ei, se pare că românii au ceva. Dacă am putea să şi facem bani pe seama izvorului nesecat de umor, n-am mai fi o naţiune în sapă de lemn. Şi… cum minunea asta de flacără violet ne umple ecranele tv, acum primim si replica populară pe mail.

Tot nu înţeleg, de ce autorii nu le semnează?! Şi le lasă aşa, să circule anonime? Păi nu-i păcat, în mileniul în care te găseşte electronic pe orice meridian, să laşi aşa comori nerevendicate.

Aşadar, Mioriţa. Violetă de această dată. 


MIORITA-VIOLET (varianta audio aici)

Pe-un picior de plai,
La Izvor, pe Splai,
Iată vin la vale
Pentru confruntare,
Două siluete
Mândre, violete.

Unul e Traian,
Baciul constăntean
Mergand pe furiş,
Şi privind cruciş.
Cu engleza "unsă",
Si şuviţa tunsă.

Iar celălalt e,
Lider PSD.
Familist convins,
Prostănac distins,
Care bea şampanii
Când il bat duşmanii.

Se strânse Băselu’
Şi cu tot cartelu’
Şi se tot vorbiră
Şi se sfatuiră
Pe l-apus de soare
Fix la confruntare
In seara senină
Şi cu lună plină,
Să-i pună lui Geoană,
Sare drept pe rană.
Şi să-i dea incet
Flăcări violet.

Şi cum se gândiră
Indată porniră.
După doar o tură
Pe Geoană-l făcură
Una-cu-pamântu’,
Că s-a dus la Vântu..
Şi cu tot cu Crinu’
El pierdu scrutinu’.

Imbătat cu suc,
Victor Hrebenciuc
Vine si declară
Că atunci, joi seară
S-au aprins încet
Flăcări violet,
Luminând în şoapte
Un mandat de-o noapte

De această dată,
Foarte revoltată,
Mihaela Geoană
Ca o primă-doamnă
Declară că ştie
Că a fost magie
Acuzând frenetic
De-atac energetic.

Căci soţul iubit
Atunci i-a şoptit:
"Au, dragostea mea,
M-a pişcat ceva".

Şi o tară-ntreagă
Nu poa’ sa-nţeleagă,
Care vrăjitoare
Ar putea fi-n stare
Să facă magie
La preşedinţie.

Băsescu declară
Ca să ştie-o ţară:
"Vinovat mă fac
De acel atac.
Avea Boc la el
Patru Duracell
Şi m-a sfătuit
Ca să le inghit
C-o să-mi dea vigoare,
Pentru confruntare.
Dar era prea mult,
C-am mâncat iaurt.
Şi vrând sa le-ascund
Le-am băgat in fund.
(Şi-acum d-asta par
Şi eu găozar).
Şi-ntr-un plin avânt,
Am scăpat un vânt
Plin de energii,
De la baterii
Ce-a purtat incet
Flăcări violet,
Ce-atarnau cu greu
Prin-prejurul meu.

Si cand a simţit
Geoană s-a oprit,
A oprit cuvântu’
Că îi place …"Vantu’..".

Din acel moment
N-a mai fost atent
Doar puţin surprins
Fiindcă l-am invins.
Tre’ să spun cinstit
N-aş fi reuşit
Fără-al meu secret:
…..Flăcări violet!"

Edit: Blogul autorului

 

Din aceeaşi categorie….

Le facem oare… un bine?

Orice bun părinte are un singur scop în viaţă, de când şi-a adus pe lume copilul. Tot ceea ce face este pentru copil. Nu contează la ce nivel ajunge sacrificiul de sine, până la ce oră zaci pe birou la muncă, nu te gândeşti decât să-i fie bine copilului. Că te dai de ceasul morţii să-l înveţi să ţină creionul în mână, să-l pronunţe pe R sau să-l trimiţi la o şcoală privată, care să-i acorde o altă şansă în viaţă.

Fiecare atât cât poate. Şi cât reuşeşte. Dar fiecare îşi iubeşte copilul în felul lui, şi reacţionează în consecinţă. Te chinui, pui un ban de-o parte, să poţi să-l ajuţi să-şi ridice o casă, sau să nu mai treacă prin tot ce-ai trecut tu, de unul singur.

Şi totuşi… până unde?

De ce pun întrebarea asta? Simplu. Merg spre grădi dimineaţa. În drum avem şi o şcoală. Dacă suntem mai matinale, ne întâlnim şi cu şcolarii. Cu foarte rare excepţii, majoritatea copiilor sunt însoţiţi. Ceea ce nu mi se pare exagerat, dată fiind lumea nebună în care am ajuns să trăim.

Dar… există un „Dar“…

De ce, dom’ne, părinţii sau bunicii trebuie să care ghiozdanul odraslei?! Uite asta nu o să înţeleg. Fii-mea de mică îşi duce rucsăcelul. Are în el sticluţa cu apă. Nu o dărâmă, dar este A EI, şi este responsabilitatea ei să şi-o transporte. Şi face asta de la 3 ani, căci de-aia are ghiozdănel.

Dar azi priveam o bunică, cam pe la 1.50, ce înota prin zăpadă ducând pe umăr sarsanaua odraslei ce deja o depăşea cu un cap, iar după constituţie putea juca şi rugby. Dar nu-şi putea căra singur rucsacul cu spider man, care probabil costase şi-o căruţă de bani după cum arăta.

Aşa că mi-am pus întrebarea… până unde le facem copiilor noştri viaţa mai uşoară? Până la a-i scuti de orice responsabilitate?

Încerc să găsesc un punct de echilibru. Nu trebuie să-i dau cu linguriţa, dacă de la un an jumătate mănâncă singur. Să facă singur ceea ce este în stare. Ok, poate nu e destul de mare să se îmbrace singur, dar să se dezbrace poate. Poate nu ştie să încheie nasturii, dar e în stare să tragă bluza pe el…

„Mami, mă speli?” Nu. Încearcă întâi singur şi vin să văd dacă ai reuşit.
„Mami, mă ştergi la fund?” Nu. Încearcă singură! „Prinţesele nu pun mâna pe kk!“ Eeeeeiiii, nu mai spune… uite că nu ştiam că născusem în purpură!

Secretul… încă îl caut. Dar cred că primul pas este să te opreşti, tu, ca adult, să-i usurezi viaţa mai mult decât este necesar.

Voinicel in lumea cea mare

De curând a fost nevoie să răspund la o întrebare.. De care carte din copilăria voastră vă este dor? Am răscolit amintiri… care anume, căci îmi e dor de toate. Îmi e dor de colţişorul în care mă închideam şi nu-mi mai păsa de nimic, şi sorbeam cu nesaţ aventura dintre coperţi. Şi acum, când citesc, regret acel timp când puteam să ignor totul în jur, câteva zile la rând, citind. Şi totuşi nu am pierdut nimic din pasiunea copilului care a plâns alături de Remy, sau l-a îngropat în bocete pe ultimul mohican.

Dar, nu ştiu de ce, în acel moment mi-a fost dor de alta… „Voinicel în lumea cea mare”, de Irina Teodorescu, şi ilustrată de Viorel Pîrligras. Am încercat, timid, să văd dacă autoarea mai este încă în viaţă. Am găsit multe Irine, dar se pare ca nu pe ea.

Voinicel în lumea cea mare, de Irina Teodorescu, ilustrata de Viorel Pirligras

Am găsit în schimb cartea, în răftuleţul meu din bibliotecă, alături de Cheiţa de Aur, Aventurile lui Buratino, Făt Frumos certat cu gluma, Cei trei Grăsani… şi multe altele.
Şi… nu ştiu de ce, m-am apucat s-o recitesc. Îmi aminteam de acel prinţ care, în căutarea binelui, a pornit în lume. Îmi aduceam aminte şi de furnici, şi de grăsani, şi de faptul că a reuşit în încercarea lui de a deveni un om mai bun, atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi.
Aşadar, am recitit… habar nu am a câta oară ar fi, paginile acum îngălbenite de vreme.

Voinicel, fiul crudului Negru împărat, a plecat în lume în căutarea dreptăţii, a milei, a armoniei, lucruri pe care nu avea cum să le înveţe de la războinicul său părinte.
L-am însoţit din nou pe Voinicel în şcoala vieţii, totodată un ritual de iniţiere, de maturizare. Am învăţat În Ţara furnicilor că munca nu aduce fericirea, că un echilibru trebuie găsit, şi că de multe ori grija excesivă şi inflexibilitatea îi pot răni pe cei din jur. În ţara lui Buzdugan-Împărat am văzut cum băieţelul de la început se transformă, între buzdugane şi săbii, în bărbat, capabil să apere şi să se apere. În Ţara Lupilor am avut de-a face cu aparenţele înşelătoare, cu minciuna şi complotul.

Voinicel în lumea cea mare, de Irina Teodorescu, ilustrata de Viorel Pirligras

Şi… ce ar fi o poveste fără ca prinţul să se îndrăgostească de o prinţesă? Zorina, Crăiasa Munţilor, i-a vrăjit inima lui Voinicel. Frumoasă, învăluită de mister, a devenit visul pe care tânărul voia să-l transforme în realitate.
Numai că el nu-şi împlinise destinul, a plecat mai departe în căutarea acestuia. În Ţara lui Lăcomilă împărat a avut de-a face cu excesele alimentare. Viaţa are şi alte rosturi ale ei, mai frumoase…
Fericirea nu înseamnă a mânca fără măsură şi a crede în bucate mai mult decât în frumuseţea florilor şi gingăşia trestiilor…

S-a întâlnit apoi cu Vârtej împărat şi cruzimile sale. A văzut câtă suferinţă poate aduce celor din jur domnia fricii şi a terorii, pentru ca apoi să aibă ocazia să vadă Dreapta cârmuire a lui Bun Împărat. A descoperit în ţara acestuia ce înseamnă cinstea, omenia, dreptatea, compasiunea pentru cei din jur, şi ce atribute ar trebui să aibă un bun cârmuitor.

Povestea, ca orice poveste, are final fericit, Voinicel şi Zorina cârmuind cu înţelepciune ţara lui Negru împărat, după moartea acestuia.

Voinicel în lumea cea mare, de Irina Teodorescu, ilustrata de Viorel Pirligras

După ce am închis cartea, m-am gândit mult la momentul în care le voi vorbi de ea copiilor… sau… poate… aşa cum sper, să o descopere singuri şi să-mi vorbească ei despre ea.