Furtuna in luna lui mai

Azi noapte în Bucureşti a fost furtună. Şi, cum iarna nu ne miră grămezile mari de zăpadă murdară, iar la ruperile de nori este deja "normal" să nu facă faţă sistemul de canalizare, la fel, după o furtună serioasă, copacii căzuţi fac parte din peisaj.

N-am stat să-i număr pe toţi din drumul spre grădi… am poposit doar în faţa blocului. Mi-am explicat imediat cele 4-5 alarme care au pornit simultan undeva pe la vreo 11 noaptea, şi vuietul inexplicabil care le precedase. Şi totuşi, masinile au avut noroc, s-au ales doar cu câteva zgârieturi. La fel si cei care folosesc linia de troleu sub care erau parcate, dacă copacul era un pic mai înalt, ar fi aşteptat în zadar în staţie.

Dar… copacul a căzut în cel mai mare loc de joacă în zonă. Zilnic aici se strâng în medie 30 de copii… Prioritari vor fi probabil arborii căzuţi peste căile de acces. Dar sper că nu le vor provoca imaginaţia copiilor, căci sunt sigură că ei vor găsi moduri interesante de a integra copacul în joaca lor.

Furtuna in Bucuresti, mai 2010

Şi… dacă acela era un copac verde, al doilea pe raza noastră era uscat. Noroc că avem cabluri de calitate…

Furtuna in Bucuresti, mai 2010

Normal… am dat fuga în parcare. Încep să mă bucur că nu am maşina parcată la umbră… şi am răsuflat uşurată. De data aceasta, e ok.

Şi când te gândeşti că ieri a fost 13…

Copil, caut timp. De petrecut cu parintii mei

Cred ca e cea mai dureroasa afirmaţie pe care o poate citi un părinte. Şi cred că nu există o muscă suficient de mare să se aşeze pe căciula unui părinte care se simte vinovat… Şi totuşi toţi o recunoaştem. Avem o problemă… o mare problemă. Nu ştim să ne petrecem timpul împreună cu copilul nostru. Este ceea ce am observat în ultimele luni în care am discutat cu mulţi părinţi despre programul de lucru oferit la Talente de Năzdrăvani. Şi poate că începem să ne trezim şi să ne dăm seama că trebuie să avem mai multă grijă de generaţia de mâine.

Săptămâna trecută, Fundaţia Romtelecom pentru români şi Fundaţia Telefonul Copilului a lansat, la Clubul Ţăranului, în incinta Muzeului Ţăranului Român, campania Copil, caut timp. De petrecut cu părinţii mei. Campania îşi propune să tragă un semnal de alarmă asupra lipsei de comunicare dintre părinţi şi copii şi să ofere soluţii simple pentru îmbunătăţirea acestei interacţiuni. Au fost prezentate cu această ocazie şi rezultatele studiului Gallup, cu concluzii ce ar trebui să ne îngrijoreze. Oare chiar nu avem pentru copilul nostru mai mult de o oră pe săptămână? Chiar suntem în stare, ca părinţi, de atât de puţin? Nu trebuie să fii expert să înţelegi rezultatele studiului, şi, dacă nu ai timp acum, fă-ţi, şi studiază-l cu atenţie. Şi nu te uita la ceas după ce ai văzut numărul de slide-uri ale prezentării, fiecare merită studiat.

Cred că primul pas o reprezintă recunoaşterea faptului că avem o problemă. Apoi, ia-ţi agenda şi taie… toate întâlnirile de la 6 seara, şi scrie "Role în parc", sau "Jucării de nisip"… vineri lasă-ţi laptopul la servici, şi îngroapă-l sub maldărul de dosare pe care tocmai voiai să le pui în portbagaj. Sună-ţi copilul şi întreabă-l, ce-ar vrea să faceţi în weekend? Să luaţi ceaiul cu prietenul lui imaginar? Să cutreieraţi munţii de mână? Sau să pictaţi?

Şi, dacă ţi-am dat suficiente motive… poţi începe simplu, de aici.

Leapsa cu principii

M-am mobilizat, doar am promis că o voi face, şi profit de vacanţa de Paşte pentru a răspunde unei provocări. Roxana s-a gândit la mine, cum că ar ieşi ceva interesant dacă una din verigile “lepşei” cu principii aş fi eu… acum sper să nu mă dovedesc a fi veriga slabă, şi să mi se recomande puţină odihnă.

Înainte de toate, cred că pot s-o aşez pe Roxana în topul persoanelor cu care am interacţionat şi care a reuşit fără să vrea să mă provoace. Să mă provoace să mă uit în oglindă şi să aflu mai multe despre ceea ce pot… Mulţumiri oficiale :). (Acum nu spun că în orice bloc de marmură zace un David, dar e bine să-l măsori de mai multe ori să vezi ce-ţi poate oferi.)

Am început să scriu această pagină, şi n-am nici cea mai vagă idee ce voi scrie. Nu ştiu cât voi scrie, nici ce, aşa că, dacă ajung să bat câmpii, vă mulţumesc anticipat că-i străbateţi alături de mine.

1. Stabileşte ceea ce iubeşti necondiţionat.
Ce iubesc cel mai mult… copiii. Ai mei, normal. Şi e important să o ştie, şi să le-o spun. Ei pot răspunde şi în somn că cel mai mult pe lume mami îi iubeşte pe ei. Restul lucrurilor se învârt în jurul lor.

2. O hotărâre luată nu trebuie regretată.
Ceea ce mi s-a părut cel mai greu a fost negocierea cu mine însămi. Balanţă dezechilibrată, stau şi întorc pe toate părţile o hotărâre. Evaluez şi răsevaluez, poate descopăr cheia de boltă a unei decizii imposibile. Aşadar, nu iau o hotârâre dacă a doua zi nu sunt în stare să mă privesc în ochi, şi nici dacă mă îndoiesc că voi putea trăi cu regretele.

3. Stabileşte lista de priorităţi.
Planul. Pentru mine, e cea mai importantă parte. Eu trebuie să pun pe hârtie cincinalul întreg, altfel mi se pare că mă pierd în detalii. Să stabilesc de la început punctele A, B, C, D, apoi A1, A2, A3… prea mult suspans îmi creşte tensiunea, iar S=spontan, numai dacă nu dă peste cap traiectoriile principale.

4. Refresh memory.
Nu uit. Nu uit prietenii, nu uit duşmanii, nu-i uit pe cei care m-au făcut fericită, m-au ajutat, sau pe cei care m-au rănit gratuit. Nu uit clipele frumoase, nu uit clipele grele, încerc să ajut şi să învăţ din greşeli. Sunt balanţă. Pot fi şi sus, şi jos în acelaşi timp.

5. Propria-mi piele este preţioasă.
Am grijă de coada mea. Nu-mi place să fiu călcată pe ea. Prima dată se întâmplă, a doua o iert. A treia nu. Nu-mi amintesc să fi dat a treia sanşă… dacă nu merită, nici a doua nu o dau prea uşor.

6. Dacă promiţi, ţine-te de promisiune.
Îmi ţin cuvântul dat. Şi am exagerata pretenţie să primesc în schimb acelaşi tratament. Fie că e vorba despre o banală întâlnire, despre un proiect… daca am spus “îl ai azi”, sau “ne vedem la ora X”, mă comport ca Ana lui Manole. Acel lucru trebuie să se întâmple. Dacă e cutremur, inundaţie sau grevă la RATB, există telefon.

7. Planul “B”
Când planific ceva, caut să aflu toate părţile mai puţin bune. Dacă ştiu lucrurile care pot merge prost, atunci surprizele nu pot fi decât lucruri plăcute. Şi totul merge “conform aşteptărilor”. Nu ai nevoie decât de planurile B, Bine puse la punct.

8. Coeficientul de risc trebuie să fie acceptabil.
Risc, dar risc numai calculat. Fără prea multe variabile în ecuaţie. Nu mă simt în siguranţă pe nisip, căci nu ştiu să le deosebesc pe cele mişcătoare. Şi nu investesc în cauze pierdute.

9. Dacă o faci, fă-o cum trebuie.
Superficialitatea şi treaba de mântuială nu-mi plac. Dacă mă apuc de ceva, o fac cum trebuie, şi până la capat, indiferent de resursele necesare. Dacă nu e rentabil, mai bine nu mă apuc decât să-mi bat joc. Iar dacă nu reuseşc, măcar să fiu împăcată cu mine că am dat tot ce-am putut.

10. Spune ce simţi, şi asumă-ţi consecinţele.
Ai grijă însă cu sinceritatea. Dacă nu poţi spune un lucru frumos, mai bine nu-l spune deloc, spune înţeleptul tată al unui iepuraş…

Încerc să fiu optimistă, dar optimismul meu se bazează pe doze mari de pesimism. Cele de mai sus nu sunt singurele, şi sunt conştientă că unele nu sunt cele mai recomandate lucruri. Dar până acum, pentru mine, au funcţionat. Jumătate dintre ele încerc să le dăruiesc şi copiilor mei.

Şi… la final, dau leapşa mai departe, Mihaelei.
Miha, ştiu că o să mă iubeşti…

Profit şi de ocazie pentru a mulţumi pentru lepşele de primăvară, la care nu am apucat să răspund.
:), Daniela, Dana

Vezi neapărat şi Pledoarie pentru un click

Hristos a Inviat!

Echipa "Talente de Năzdrăvani"şi copiii participanţi la jocul de-a concursul vă doresc un Paşte Fericit!

Vă invităm să ciocniţi împreună cu noi şi eroii noştri câteva ouă decorate special pentru această zi de sărbătoare.

Hristos a Înviat!

Paste fericit!

Decoratiune de Paste cu puisori

Decoratiune de Paste cu puisori

Trebuie să recunosc că, acum, după ce am terminat decoraţiunea, mă uit la ea şi nu-mi vine în minte decât o poartă stelară. Dar una peste alta, este tare drăguţă. Şi cel mai mult mă bucur că au fost copiii încântaţi de leagănul pentru puişori… aşa au spus că se numeşte.

Cum am confecţionat "poarta stelară", scuze, decoraţiunea pentru Paşte :D… am avut nevoie de:

  • un carton foarte gros, alfel nu stă în picioare.
  • sfoară de cânepă
  • un cutter, sau o foarfecă mare
  • coli colorate (portocalii sau maro, pentru cuib)
  • hârtie glasată pentru ornamente
  • hârtie creponată galbenă
  • un ou
  • puişori din ciucuri [detalii de realizare]
  • acuarele
  • lipici, glitter

Decoratiune de Paste cu puisori

Am realizat şi şablonul, dar trebuie printat şi lipit peste carton, abia apoi decupat. Sau, cu câteva instrumente de desen, poate fi direct desenat. Suportul are 20x5cm, cu decupaj de 2cm, după model (pe şablon, spaţiile gri se decupează). Cercul mare are raza de 10cm, şi lăţimea de 2, cercul mic – 8,5cm, şi 1,5cm lăţime. Pot fi desenate cu un compas.

O altă variantă este cu ajutorul unor farfurii de diferite dimensiuni. Se aşează concentric şi se trasează cercurile. Atenţie, cercurile interioare trebuie decupate mai mult, diferenţa dintre ele sa fie de un centimentru, pentru a putea apoi adăuga sfoara.

Dacă cuibul se potriveşte prea sus, se adâncesc decupajele laterale, sau se micşorează cercul.

Decoratiune de Paste cu puisoriPentru ramele mari, se bobinează sfoara, fără a tăia din ghem. Este posibil să tai prea puţin, şi un nod este inestetic. Capetele se introduc pe dedesubt, nu se înnoadă. Pentru îmbinarea celor două cercuri, se realizează cu un fir de aţă foarte subţire (dar rezistent) o legătură în "8", care se înnoadă.

Cuibul se pictează, de preferat, în culoarea în care se vor realiza marginile. Pentru acestea, taie benzi de hârtie şi răsuceşte-le pe un creion, apoi lipeşte-le pe margine. În interior, poţi toca tăiţei de hârtie creponată, sau bucăţele de rafie decorativă dacă ai la dispoziţie.

Decoraţiunea centrală.
Este nevoie de o coajă de ou. Fierbe oul, apoi taie-l cu mare grijă. Foloseşte un cuţit zimzat. Apoi curăţă bine conţinutul cu o linguriţă, fără să spargi coaja. Lipeşte cele două părţi în interiorul cuibului, şi adaugă puişorii.

Pentru decoraţiunile de pe margine, realizează floricele, fluturaşi şi buburuze, apoi decorează-le cu glitter. Fluturaşii eu i-am decupat de pe o hârtie de ambalaj, iar pentru floricele am avut model. Buburuzele se realizează din trei buline: una neagră mare dedesubt, una mică pentru cap, şi una roşie, tăiată, deasupra. Apoi o cariocă şi puţin glitter.

La final, montează suportul. Ai grijă, nu tăia foarte largi spaţiile de îmbinare, căci nu-şi va menţine echilibrul. Acum nu rămâne decât să-i găseşti un destinatar.

Decoratiune de Paste cu puisori

Alte exemple la Atelierul de creaţie

Antrenamentul de dimineata

Cine spune că bucurestenii nu fac deloc mişcare? E de ajuns o ploaie sau o zăpadă, pentru a ne începe ziua cu “înviorarea”. Întâi, renunţi la maşină. Apoi ai nevoie de o sumedenie de abilităţi pentru a “străbate “ jungla oraşului.

Noi plecăm pe jos la grădiniţă. Exersăm în primul rând săritura în lungime de pe loc. Altfel n-ai nici o sansă, la ce bălţi s-au format, pentru că nimeni cu curăţă canalele de scurgere. Sau poţi să-ţi iei nişte cizme de cauciuc, eventual pescăreşti, să fii sigur că nu te udă nici maşinile care trec în viteză.
Proba se poate transforma uşor în săritură cu obstacole, dacă balta este prea mare pentru pitic şi trebuie luat în braţe.

Ne mai antrenăm viteza de reacţie. Doamne fereşte să estimezi greşit, că este asfalt, şi de fapt este o iluzie dată de zăpada murdară. Dacă simţi că te afunzi, reacţionezi repede, precum pisica, şi sari în lateral. Şi dacă nu-ţi iese, nu-mi rămâne decât să-mi doresc ca adâncimea să fie minimă.

Trecem la atenţie distributivă. Mergem pe o străduţă cu sens unic. Unde se parchează pe ambele sensuri, inclusiv pe trotuar. Rămâne unul liber, dar deocamdată nedezăpezit. Trebuie să fii atent la maşinile care vin din spate. Pe lângă asta, suntem la români, şi sensul unic este pentru fraieri. Pe interzis sprintează repede maşini cu putere. Audi, Merţane… Altfel n-ar reuşi să demareze în trombă şi să-i facă pe cei care intra normal în sens să stea locului. Şi, normal, pietonii care n-au pe unde circula în siguranţă, să se lipească repede de o maşină parcată. Excepţie de la marcă fac taximetriştii, care şi ei intră, e drept, mai timid, pe interzis… Şi loganul face faţă la sprint!

Apropo de taximetrişti, ştiţi care este cea mai scurtă variantă la Unirii, spre Rahova, dacă vii de la piaţa Alba Iulia? Puţină răbdare, şi intri pe interzis pe linia lui 32… de ce să ocoleşti prin faţa Palatului Parlamentului…?

Revenind la drumul nostru de dimineaţă, aştept primăvara. Să putem merge agale, la pas, şi să admirăm copăceii înfloriţi. Prefer să ieşim cu rolele să facem sport…

Cu drag, de Dragobete

O invenţie minunată. O zi în care oamenii să-şi amintească de faptul că se iubesc. Mda, normal ar fi ca în fiecare zi să ne amintim acest lucru. Iar un zâmbet şi o vorbă frumoasă să nu aştepte o zi anume (şi mai ales nu una din an!) pentru a fi oferite cadou.

Ziua sfântului Valentin… sărbătoare de import pentru un popor care se declara ortodox. Chiar dacă nu m-a înnebunit sărbătoarea, nu mă deranjează ca luna februarie să fie numită luna dragostei. Şi da, de import sau autohtonă, orice zi dedicată iubirii este minunată.

Sărbătoarea de import are şi un simbol, acea felicitare “Be my Valentine”, pe care copiii, tinerii şi nu numai, şi-o dăruiesc, ca semn al dragostei reciproce, sau ca mijloc de a face pentru prima dată această declaraţie. Şi, poate că nu e rău să poţi spune “TU, pentru mine, eşti special!”

Am căutat să aflu ce şi cum cu Dragobetele… şi recunosc că un pic m-a amuzat. Aşadar, Dragobetele este zeul dragostei, un tânăr şi voinic, şi frumos, şi bun. (Ideal aş zice, versiunea modernă pentru “deştept, frumos şi cu bani”). În credinţa populară, 24 februarie este ziua în care toate păsările şi animalele se împerechează. Aşadar, şi tinerii doresc să nu fie singuri de Dragobete, pentru a începe cu bine un nou an. Sărbătoarea are la origini şi renaşterea naturii, Dragobetele fiind în acelaşi timp un simbol al primăverii. Poate de aceea se serba uneori pe 28 februarie sau 1 martie.

Aşadar, era o zi de sărbătoare. Prilej pentru tineri de a scoate din ladă hainele de duminică, şi de a cutreiera coclaurii cu cei de aceeaşi vârstă în căutarea florilor de primăvară. Uneori, pe dealuri, se aprindeau focuri, iar tinerii sporovăiau în jurul lor. La ora prânzului urma un alt obicei, “zburătoritul” (oare are vreo legatură cu celebrul “Zburător”?!). Fetele alergau spre sat, iar băieţii… normal, alergau să le prindă. Dacă cea prinsă nu era indiferentă, şi la rândul ei îl plăcea pe băiatul iute de picior,  trebuia să-l sărute în faţa tuturor. Dragobetele era astfel un mod de a-ţi declara sentimentele în faţa comunităţii, iar cei doi urmau să fie împreună în acel an.

Alte obiceiuri despre această zi spun că nu se sacrificau animale, normal, doar era ziua împerecherii; sau, trebuia să atingi un bărbat străin, pentru a fi drăgăstoasă tot anul. Cel mai mult îmi place acela care spune că bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, nu trebuie să se certe cu ele, asta dacă vor să le mearga bine tot anul. Oooo daaa, daca se respectă, vreau şi eu ziua de Dragobete :evil:. For ever :wink:.

Aşadar, trecem peste importurile de forme fără fond, şi revenim la tradiţii.

N-am vrut ca proba de la concursul Piticilor să fie legată de Sfântul Valentin. Si nici nu vreau s-o las pentru săptămâna cu dragobetele, pentru că sunt sigură că nu vor fi gata cu felicitarea. Aşadar, tema săptămânii viitoare este realizarea unei astfel de felicitări, pentru care pitici au libertate aproape totală.

M-am gândit că e o probă cam siropoasă, dar apoi am zis că nu e rău să-i învăţăm de mici să-şi exprime sentimentele. Iar dacă sunteţi curioşi, reveniţi la sfârşitul săptămânii să vedeţi creaţiile.

În încheiere, îmi place, trebuie să remarc, cum mărci de prestigiu, dar cu o veche tradiţie pe piaţa românească au adoptat Dragobetele. Cu siguranţă se bucură de mai mult succes decât dacă încercau cu Valentin…

 

Dacă eşti mai curios din fire… vezi pe ce coclauri am bântuit după informaţie.

Pitic Destept, locul doi la sectiunea concursului Piticot

Uneori mi se par inutile concursurile de la grădiniţă, mai ales cele care sunt o formă mai mult sau mai puţin legală de a strânge bani de la părinţi. Însă acum doi ani Andrei mi-a făcut o surpriză de milioane, când a luat locul trei pe grădiniţă la Pitic Deştept. Anul trecut, prin decembrie, a fost o nouă ediţie a concursului Piticot. Şi… normal, am participat iarăşi.

Acum au venit rezultatele. Andrei are locul doi. Ne-a sunat doamna educatoare să ne spună, şi l-am văzut cum se luminează la faţă. Nici lui nu-i prea venea să creadă că a câştigat.

Mami, sunt iar deştept!

Nu mami, aşa eşti tu defel, dar eşti atât de leneş… mereu trebuie să trag de tine să terminăm ceva. Premiul: role.

Dar am role… nu-i nimic, contează că am câştigat!

Aşa e, contează că a participat, şi mai ales că a confirmat performanţa de anul trecut.

Eiii, dar cum să nu mă laud eu?! Nici nu ştiu la ce categorie să includ subiectul, căci nu am creat pe blog secţiunea "Momente în care stă să-mi crape pipota de mândrie".

Viscol sau promisiune?

Săptămâna aceasta a fost vacanţă la grădiniţă. Am lăsat piticul cel mic singur la bunici, cu promisiunea fermă că, duminică după-amiază, după examen, merg la ea şi o aduc acasă.

Toată săptămâna am vorbit la telefon. E tare greu să-ţi asculţi copilul, cu o voce tristă, spunând… „mami, mi-e tare dor de tine, vreau acasă!”. Şi nu plângea, doar avea acea voce tristă, care te face să muţi munţii din loc.

Şi totuşi, am răbdat. Trebuia să învăţ pentru examen, şi ea e prea mică ă înţeleagă ce înseamnă nevoia de linişte. Dar număram împreună, în fiecare zi, câte zile au mai rămas, şi când merg la ea. Ieri seară, fără să mai numărăm, mă întreabă… „mâine vii, nu-i aşa?”

Dimineaţă mă uitam cu groază, numai „cod portocaliu” peste tot Bărăganul, şi toată lumea panicată din cauza viscolului. În timpul examenului, vine unul din profesori să anunţe colegii care au venit dinspre Buzău că drumul este închis, să nu încerce să plece…

Şi eu ce fac?! Îmi calc cuvântul? Dezamăgesc copilul? I-am promis… a fost condiţia cu care a rămas acolo. I-am repetat-o de atâtea ori. Dacă acum nu-mi ţin promisiunea, are tot dreptul ca data viitoare să nu mă mai creadă…

Aşa că la 14:00 am plecat din Bucureşti. Nu conduceam eu… deşi cred că la 10 km/h mă descurcam :D. Ei, am făcut 60 de kilometri în două ore. N-am văzut demult aşa iarnă. Şi aşa viscol. După primii 20 de km, iaca şi primul accident. Lovit în spate, a intrat pe contrasens, şi s-a înfipt la 90’ în troianul de pe margine. A blocat un sens de mers… La 10 km de destinaţie, un utilaj de dezăpezire căzut în şanţ. Deh, probabil nu ştia drumul, acolo era o uşoară curbă la stânga, cu revenire. El a vrut s-o taie de-a dreptul. Un al doilea utilaj se chinuia să-l tragă. A sosit şi-un excavator. Am trecut şi-am plecat mai departe.

Am ajuns la bunici… piticul dormea. A deschis ochii… şi când s-a desmeticit n-a spus decât „Ai venit!!” şi m-a strâns cât a putut de tare în braţe. Am îmbrăcat-o repede, era 16:30 şi voiam să mergem totuşi pe lumină.

Am oprit din nou lângă cele trei utilaje, care încă se chinuiau să-l scoată pe aiuritul acela din zăpadă. Încă nu reuşiseră.

Viscolul puternic acoperise deja o bandă de mers, se mergea cu greu. Am mai tras o concluzie… Cauciucurile de iarna sunt extraordinare, dar nu transformă maşinile în tancuri. Aşa ne-a zburat un dement pe parbriz jumătate de troian, în care a intrat cu viteză. Am zis merci că n-a scăpat volanul, să intre şi el.

Copilul admira iarna. Şerpi albi de zăpată, agitaţi de viscol, se târau pe şosea. Asta în cel mai fericit caz, când aveai vizibilitate cam 100m. Căci în rest, 50m era de parcă îl prinsesei pe Dumnezeu de picior. La 10m căscai bine ochii. Viscolul ridica zăpada la aproape 2m, şi vedeam copacii de la mijloc  în sus. Şi ne ghidam în aşa fel încât să fim la mijlocul distanţei dintre ei. Au fost şi două momente în care n-am mai vazut nimic. 0 absolut la vizibilitate, deşi parbrizul era curat, părea că suntem îngropaţi. Dar a trecut…

O chestie pe care, deşi sunt şofer (şi nu mă laud cu experienţă), o consider inutilă, e mersul cu avariile pornite. E drept că mai creşte atenţia, deşi lampa de ceaţă e suficientă. DAR. Cum îţi dai seama dacă merge foarte încet sau stă? Pentru că tocmai l-am văzut pe unul trăgând dreapta de volan, bagând maşina cu botul în zăpadă, pentru că nu şi-a dat seama că cel cu avarii, din faţa lui, era oprit. Cel puţin reacţia mea de ne-experimentat e ca la avarii să dau semnal stânga şi să depăşesc. Iar acum nu mai ştiu ce însemnau avariile. Noi am oprit, am pus avariile, să curăţăm gheaţa de pe ştergătoare.

Până acasă am mai văzut două dubiţe depăşite de situaţie. Una era deja pe o platformă, şi mă lua ameţeala uitându-mă cât e de sus… şi cum se clatină…

Dar am ajuns acasă. Copiii s-au revăzut bucuroşi. „Facem o luptă?”

Lupta cu natura… lupta între obsesie şi nebunie. Întotdeauna m-am întrebat ce-i face pe unii oameni să plece la drum pe o aşa vreme. Ştiu ce m-a făcut pe mine… am vrut cu încăpăţânare să mă ţin de cuvânt. Pentru că am promis…