La muzică, cu xilofon

Dacă e ceva ce m-a întors pe dos de când cu pandemia (și nu numai) e ora de muzică, cu tot cu mișcarea cu care figurează în programă. Ok, vorba fiică-mii, nu vreau să știu cum sună vocea mea, însă și aici trebuia să se „întâmple“ ceva. Cu chiu, cu vai, nu am transformat MM în Multă Matematică, cum se poartă pe la noi, și mă străduiesc ca de fiecare dată să fac ceva cât de cât decent, astfel ca atunci când tragem linie să putem spune că am învățat ceva nou.

Clasa pregătitoare a fost online. Eu pot spune că am stat din martie până în iunie, însă la muzică am propus atunci mereu variante asincron. Mulțumesc Anei-Maria Rusu că există și că ne-a fost alături atunci cu toate filmele și ideile ei din seria Cântă cu ce găsești prin casă, căci tare bine mi-au prins! Și în atmosfera aceea sumbră, mai făceam și altceva, indiferent cât de trăsnită părea ideea, copiii s-au distrat. Ne amintim cu plăcere momentele și parcă nu se cade să nu ne străduim măcar să fim la înălțime.

Clasa întâi a mai fost cum a mai fost, mai mult la școală, dar să cânți cu masca nu e o idee deloc strălucită, mai ales când copiii vin cu măști de cârpă care stau aiurea. Ne jucam la școală, muzicogramele au fost o soluție salvatoare, ascultam cântecele, dar nu le ceream să cânte cu masca. Foloseam platforma și le ceream să cânte acasă și să se înregistreze să-mi trimită. În general, ideea a prins și părinții au susținut-o, dar mai nou în școala românească nu majoritatea decide, ci minoritatea care știe să fie vocală și să-și „ceară drepturile“.

Ce idee și asta să ceri pe platformă înregistrare? Ce le trebuie să învețe un cântecel?

Da’ chiar, la ce bun să îți exersezi memoria, să înveți, de fapt, o poezie, căci nu le ceream să cânte neapărat, cât să învețe versurile. Oricum, ideea a fost ucisă în fașă. Așa că… ce să fac, am cântat la școală. Asta e, pe principiul: dușmanul binelui e mai-binele.

Planuri la cald

Toată vara m-am perpelit ce fac eu în clasa a doua cu ei, că n-o pot ține tot așa. Ce să fac „nou“? Nu învățăm încă notele muzicale, ca să scot de la naftalină ideea cu pianul pe telefon, care merge la clasa a treia… Trebuia altceva. Și atunci mi-a venit ideea cu xilofonul. Am ochit că nu sunt scumpe, oricum sunt muuult mai ieftine decât cele zece pop-it-uri (minim) pe care orice elev respectabil le are în ghiozdan, și am pus pe lista de rechizite, cu rugămintea de a-l avea după vacanța de toamnă.

Dincolo de scepticismul că îl folosim la o singură oră și ar fi fost bani aruncați în vânt, copiii așteptau cu o nerăbdare greu de descris lecția cu xilofon.

Ca să știu totuși la ce mă aștept, am cerut pe platformă poze cu instrumentele. Le-am eliminat pe cele cu mai puțin de opt lame, le-am stabilit ordinea în care vor fi numerotate, căci aici am ajuns. În mintea mea, toate ar fi avut aceleași culori ale curcubeului, eu le-aș fi dat partiturile colorate și totul ar fi mers minunat. Doar că cele două socoteli nu s-au potrivit și exceptând vreo șase care respectau ordinea, restul erau în orice alte combinații cromatice. Așa că le-am numerotat de la 1 la 8 și gata.

În pachetul de fișe distribuit copiilor pentru perioada care urmează, le-am inclus și partiturile adaptate pentru două cântecele. Unul le era foarte cunoscut, căci l-am tot exersat în septembrie, când ieșeam în curte și încă aveam voie să stăm fără mască afară. M-am gândit că e mai indicat să încerce prima dată cu un cântec familiar. Al doilea – unul foarte, foarte simplu.

Nu puteam să fac excepție

Normal, nu puteam să discutăm de exerciții cu un instrument fără să am și eu. După un rateu cu unul care arăta bine, dar la 20 lei scotea niște sunete de 2 lei (sau mai bine zis nu scotea, căci LA-SI-DO erau identice și răgușite), mi-am dat seama că nu e cazul să mă mai complic cu jucării și am trecut direct la categoria instrumente muzicale. Sau măcar ceva pe-aproape, căci unul adevărat depășește posibilitățile.

Cert e că în momentul în care mi-a sosit jucăria toată familia a fost încântată, s-a exersat pe rând și la ce vibrații produce seara, și vecinii cred că sunt încântați. Să vezi apoi emoții, că nu sunt obișnuită să cânt cu două mâini, stânga zici că e leșinată când lovește… dar am exersat toată vacanța să mă prezint onorabil în fața copiilor.

Și a sosit mult așteptata oră de muzică. A sosit ea de la prima oră a dimineții, chiar dacă era de română, când țineau să-mi arate că au și cum se aude. Sunt atât de iubite ciocănelele, că le sug ca pe acadele în toate zilele săptămânii, și am stat online două săptămâni. Nici nu vreau să mă gândesc că venim cu ele la școală și ei sunt obișnuiți să le lingă, să și le prindă la cercei atârnate, să le bage în codițe precum chinezoaicele, prin ochiurile plovărașelor și câte și mai câte astfel de idei creative care previn cu siguranță pierderea lor.

Mai contează cum a ieșit ora?

Deja învățaseră cântecelele (unii) și ne-au arătat tuturor înainte să pot explica ceva. Durata sunetelor e ceva relativ, sunt convinși că a ști cântecul înseamnă să cânți repede, însă lucrăm la răbdare și lovit cu măsură (optimist spus!). A doua oră a crescut numărul de experți, dar și de xilofoane, a treia oră au zis că pe-astea două le știm, ce mai urmează. Cam dezamăgiți că nu e tot manualul așa scris.

Aveți xilofon performant!

Ptiu, drace, că nu știam! Dar am râs pe săturate. Încercând să le arăt că nu trebuie să se grăbească și e nevoie să și asculți ce cânți, repetam pe xilofonul meu câte două măsuri pentru fiecare copil. Unii… mai dezamăgiți, căci jucăria lor nu scotea sunetele așteptate. Până la un moment dat când primesc replica. Normal că al meu se aude frumos, cântecelul se recunoaște, că al dumneavoastră e performant.

Mă gândesc că, dacă ne întoarcem la școală, voi putea să îi las, pe fiecare, pe rând, la al meu. Dacă știu partitura, nu au cum să nu se descurce. Mi-am numerotat și eu lamele, deși mă încurcă teribil și fac un efort imens să ignor, dar așa pot vedea și ei (pe webcam). Oricum, am văzut că le-au memorat deja, aproape că nu mai folosesc foile pentru cele două portative, nu mai mult de 8-10 măsuri. Până atunci însă, avem ocupație, ne și mișcăm, cântăm, exersăm. Se va auzi de la noi de la fereastră de parcă treci pe lângă Conservator, fiecare pe limba lui.

Aștept cu nerăbdare să văd ce ne rezervă viitorul. Până acum, de când am luat seria aceasta de elevi, am parte numai de provocări, care mai de care mai interesantă sau mai șocantă.

Vezi preț

Edit: Între timp am revenit la școală. Ne jucăm în continuare, aproape și cântăm, papagal îmi trebuie pentru al meu, că mă plimb cu el acolo unde e nevoie.

Clubul de lectură la clasa a II-a

Clasa întâi de anul trecut, în condiții mai mult decât inedite, parțial online, a adus cu sine o sumedenie de provocări. Prima mea frică cruntă a fost că nu voi reuși să îi învăț pe copii să scrie de dincolo de ecran, însă acum îmi vine să râd. Nu luasem în calcul că nu sunt singură în această aventură și că piticii mei aveau două mâini, de una țineam eu, de una au ținut părinții. Rolul meu a fost mai mult de „păpușar“ de la distanță și nu numai, eu făceam planul, dădeam ideile, mai adăugam câteva sfaturi, dar actorii erau ei.

Dacă acum copiii mei scriu binișor și bine și citesc mai mult decât mulțumitor, o datorăm în bună parte și materialelor de la Clubul de lectură al Editurii Edu și ritmului în care au fost folosite, iar despre acestea am povestit deja în vară. Îndrăzneam să sper atunci că pachetul aflat în lucru pentru clasa a doua nu va abandona programul de lectură și că, de data aceasta, va aduce cu sine și alte provocări adaptate vârstei.

Am așteptat cu mare nerăbdare să fie gata toate caietele Aventurii spre cunoaștere, căci la mine în clasă totul se petrece „curat democratic“, cu sondaj de preferințe, cine vrea să lucreze suplimentar și cine nu, iar unele materiale le dau pe platforma online cu titlul clar „opțional“. De o lună și ceva lucrăm și la lectură.

Fișele de la Clubul de lectură

Încă de anul trecut nu au lipsit fișele de lectură din pachetul pe care îl pregătesc periodic pentru copii (adică le printez și le dau acasă). Poate nu au timp săptămâna aceasta, poate părinții voi să îi pună să mai citească ceva, poate… dacă te împiedici de ele, le rezolvi.

Avem și în manual recomandări de lecturi și m-am străduit mereu să le dau copiilor poveștile indicate acolo, dar am început, din octombrie, să lucrăm și câte o fișă. În proporție de 65% copiii din clasă participă deja și anul acesta și mi-aș dori să cresc acest procent fără să promit bombonica sub formă de calificativ.

Dar Clubul de lectura din clasa a II-a are pentru mine în acest an un farmec aparte.

În vară, când am scris articolul despre cele folosite la clasa întâi și am pus cumva pe hârtie cam ce mi-aș dori de la cele pentru nivelul următor, a sosit și provocarea de a lucra concret fișele. Ce ușor a fost să îmi dau cu părerea despre cum ar trebui să arate… dar să le și faci să iasă așa, nu mai părea la fel de simplu! Însă am primit libertatea de a mă depărta puțin de materialele pregătite pentru activitatea școlară, de a strecura texte cu umor sau care să ducă cu gândul la sistemul de valori pe care trebuie să îl formăm copiilor.

Am încercat să păstrez din farmecul textelor și să strecor expresii pe care copiii le întâlnesc, dar nu le cunosc totuși înțelesul. Am vrut să fie fișe care să verifice înțelegerea textului, dar nu numai, să îi provoace să-și exprime opinia sau să prezinte o experiență de viață. Sunt, în cele din urmă, fișe de lucru cu ajutorul cărora eu îi cunosc mai bine pe copii.

Fac o mică paranteză…

De multe ori scăpa, ca replică în destule situații, hai să nu ne îngrămădim ca oile. Ei bine, mi-a fost destul de greu să le explic ce înseamnă, concret, expresia, fără demonstrație video cu o turmă. Însă cea mai faină lămurire a venit de la unul dintre părinți… Copilul a întrebat, normal, ce înseamnă instinct de turmă. În mijlocul Bucureștiului e greu să dai un exemplu real, dar a reușit. Ai văzut la semafor când e roșu și se trezește un pieton să treacă, iar ceilalți îl urmează repede, deși e încă roșu? Acolo e instinct de turmă.
Chapeau!

Și pentru că se apropie 1 Decembrie, iar respectul față de înaintașii noștri și opera acestora este o calitate pe care eu o consider necesară unui bun român (și pe care școala publică din România este datoare să o formeze), din pachet face parte și o fișă dedicată evenimentului. A fost greu să aleg din mulțimea de texte dedicate copiilor și referitoare la acest eveniment, dar și mai greu a fost să îl adaptez dimensiunii recomandate pentru clasa a II-a.

Pentru că fișa a necesitat o corectură care nu a ajuns la timp, o puteți descărca de aici și folosi modificată la clasă. Pentru elevii mai mari (clasele a treia și a patra), vă recomand să folosiți textul integral al lui P. Demetru-Popescu, Poveste despre unire, cu aceleași aplicații.

Clubul de lectura Editura Edu – Poveste despre Unire (descară fișa de aici)

În pachet sunt și fișe dedicate zilei de 24 Ianuarie și 9 Mai (Proclamarea Independenței, nu Ziua Europei), dar și altele, pe care sper să le considerați utile. Dacă le folosiți în activitatea la clasă, mi-aș dori să îmi spuneți cum vi se par și ce sugestii aveți!

Calcul rapid cu clopoțel

E important, aș zice chiar foarte important ca, după clasa întâi, deprinderea de calcul rapid până la 20 să facă pași spre a fi o abilitate deținută de copii. E drept și că sunt mici și încă e timp să calculăm pe degete, căci de aceea ni le-a dat natura. Însă chiar trebuie să o facem suficient de repede astfel încât să câștigăm timp, mai târziu, când avem de adunat numere de ordinul sutelor sau chiar mai mari.

Sunt, așadar, importante exercițiile de calcul de la începutul orei, cele de „încălzire“ a minții. Însă cât îi ajută ele pe cei care calculează încet, n-aș putea spune. Cam cum se petrec lucrurile?

Profesorul anunță operația de efectuat, câțiva sunt foarte rapizi, ridică mâna. Nu îi pui pe ei, mai aștepți un pic. Dar, indiferent cum faci, va răspunde un singur copil. Ceilalți vor primi doar individual feedback, dacă au făcut sau nu corect. Ori… mai ai în clasă câte unul (cel puțin) care nu e învățat de-acasă să își aștepte rândul și anunță neîntrebat, imediat, rezultatul. Dacă este și rapid, strică tot jocul, nu mai apucă nimeni să calculeze.

Ca să am totuși o idee ce se întâmplă, le ceream să tragă câte o linie pe caiet pentru rezultatele pe care le-a știut și pentru cele pe care le-a greșit, apoi vedeam cam câte au nimerit fiecare. Dar… ce copil vrea să vadă doamna că el e pe lângă? Nu mai bine trage oricum linia, căci nu îl pot verifica?

Apoi am schimbat, chiar dacă însemna să sacrific mai mult timp. Marcam spații de la 1 la 10, eu anunțam calculele. Ei scriau rezultatul, iar când terminam, scriam și eu pe tablă răspunsurile, în ordine. Tăiai ce e greșit, bifai ce e corect, vedeam cam cum stăm. Însă timpul nu ne e prieten la școală.

Online e altă poveste

De când se discută de integrarea tehnologiei în procesul de învățare, unul din atuurile acesteia este posibilitatea de a economisi timp și de a da feedback imediat, iar în ceea ce privește calculul matematic, nu văd cine ar spune că nu ajută. Chestionare pe Google Forms sunt ușor de completat de elevi, doar că ele sunt devoratoare de timp pentru cei care le creează. Dacă le faci și să se auto-corecteze, muncești ceva timp la unul cu zece operații.

Am îmbinat tradiționalul cu modernul pe Meet. Trăiască chatul și bine că am învățat să îl folosim. Anunț calculul, îi văd că scriu și ridică privirea, apoi sun din clopoțel și abia acum trimite toată lumea răspunsul. Simultan. Așa nimeni nu copiază de la nimeni, toți răspund, eu văd repede cine greșește, ei văd repede și răspunsul corect. Se mai grăbesc unii să apese „enter“ înainte de clinchet, dar în general ne iese.

Dacă nu știi ce să faci cu copilul tău în mașină ori la un drum lung, calculează până când capătă viteză de răspuns. Dacă ții neapărat să ai liniște, să îl lași cu telefonul în mână, măcar caută astfel de aplicații, calcul cu timp limită. Soluții există, doar să vrei!

Anul trecut citeam despre școli din America unde s-a optat pentru învățământ hibrid, trei zile la școală, două online, săptămâna următoare, invers. Mi se pare o soluție ce ar putea rezolva la noi, parțial, și problema spațiului din școli, căci se poate intra decalat, două clase în aceeași sală.

Adică:

clasa a II-a A începe școala în săptămâna 1. Merge fizic luni, miercuri, vineri. În săptămâna a doua, merge fizic marți și joi.
clasa a II-a B începe școala în săptămâna 2. Merge fizic luni, miercuri, vineri, adică exact intercalat cu clasa a II-a A.

Astfel ambele clase folosesc aceeași sală și pot sta în zilele fizice până după-amiaza, cât este necesar. Profesorii pot alege lecțiile care se pretează mai bine în online și cele fizic. E un experiment care, din păcate, la noi nu ar fi realizabil din lipsă de viziune și gândire pe termen lung. Ar trebui să faci un plan și nu să te trezești dimineața să mai dai o vacanță neașteptată ori să schimbi structura anului școlar…

Însă ceea ce mi-aș dori din tot sufletul e să putem alege, în fiecare săptămână, o zi online, în care să facem lucrurile altfel, să mai învățăm lucruri noi, să rămânem conectați la lumea în care trăim. Bineînțeles că nu m-ar deranja absolut deloc să învățăm într-un singur schimb, să avem săli utilate cu terminale individuale la fiecare bancă, tablă smart și tot ce ne trebuie. Și, culmea, sunt școli în România în acest moment (private) care au astfel de facilități. În educație trebuie doar să știi unde vrei să ajungi, iar în învățământul public, din păcate, e o harababură de nedescris.

Școala online, episodul de toamnă 2021

Una din lecțiile pe care încă mă străduiesc să o învăț, deși nu e deloc ușoară, e să rămân optimistă în orice condiții, fie ele și online. Să văd partea plină a paharului, chiar și atunci când în el e doar o picătură, dacă nu depinde de mine să schimb lucrurile.

Așa este și cu episodul de toamnă 2021 al școlii online. Râdeam în vară cu o amică, proiectasem, din nou, să vorbesc la începutul anului școlar despre tableta grafică atât de necesară în desfășurarea lecțiilor online și dezbăteam amândouă cât e de oportun, în condițiile în care, în august, dacă pomeneai de pandemie, erai trimis să te culci. Pe nicăieri nu vedeai steaguri negre, totul era roz și curgea lapte și miere.

Dar, așa cum îi stă bine românului, nu facem niciodată vara sanie, pe noi totul ne ia prin surprindere. Și, ca în tradiționala poveste cu Ionică și lupul, de data aceasta nimeni n-a mai crezut că e pe bune, iar numărul de morți și modul în care la noi decurg lucrurile este studiu de caz pentru toate celelalte națiuni mai cu capul pe umeri.

Revenind la școala online, cu „bunele“ sale din toamnă, sunt câteva lucrușoare pe care aș vrea să le laud.

Drepturile profesorilor în Meet

Organizarea lecțiilor în Meet cu mai mulți profesori, astfel încât toți să aibă drepturile gazdei întâlnirii, este noutatea de peste vară. Dacă la elevii mai mari nu e o problemă să schimbe clasa în fiecare pauză, sunt totuși doar câteva clickuri, pentru elevii mici e un coșmar. Ca să nu amestec lucrurile, adică eu am clasa mea, profesorul de sport clasa lui, dar totuși și elevii să rămână în aceeași întâlnire, era nevoie de o mică mare modificare și aceasta s-a făcut.

Acum ai opțiunea să „delegi“ atribuțiile. Am agreat cu colegii mei să nu mutăm copiii, mai ales la orele intercalate în program, și să folosim întâlnirea pe care o deschid eu dimineața. Eu le dau datele de conectare, la pauză îi aștept, așa cum procedam și la școală, și le predau ștafeta. Click-dreapta pe numele lui din listă, desemnează ca gazdă a întâlnirii și poate administra liniștit în lipsa mea. Opțiunea fundamentală la care trebuie să aibă acces este aceea de a opri microfoanele copiilor.

Am înțeles că Meet-ul va avea, dar în versiunea plătită, și posibilitatea de a tăia camerele. Mie mi-ar fi utilă când luăm pauza de ecran, aș da eu direct. Tot în varianta cu plată este disponibilă și prezența, primești automat, după întâlnire, pe mail, lista de prezență, cine a intrat, la ce oră, cât a stat. Cred că e foarte utilă la elevii mai mari și la studenți. Nici la cei mici nu e de lepădat, mai ales că ar fi o dovadă clară când îi spui părintelui că încrederea lui în copil e exagerată și acesta nu intră așa cum spune la ore.

Revenind la Meet,

îmi place și perfecționarea opțiunii de ridicat mâna. După ce elevul numit răspunde, la închiderea microfonului mânuța se lasă jos automat. Și posibilitatea de a deschide o tablă direct din întâlnire e minunată, dar aici mai am de lucru, căci nu o face cu drepturi de scriere pentru elevi, trebuie să le modific eu.

Sau creez tabla înainte de oră, cu toate drepturile. Aici am descoperit un mod rapid de a da drepturile tuturor, fără să îi introduc nominal. Folosesc una din adresele de clasă, de exemplu CLR_Clasa_a_II_a_G_aba8869a@scoala**.ro, din care ei toți fac parte, dau și tai drepturile tuturor simultan.

Jamboard online

Aplicația pentru tabla interactivă este cea care reușește să facă școala online să ajungă mai aproape de ceea ce ar trebui. Ai o modalitate de a lucra în grup cu elevii, de a-i „scoate“ la tablă. Deși ai mei sunt mici, am început să o folosim, timid, din clasa întâi. Dacă ar avea și elevii tablete grafice, cu totul alta ar fi situația, elevii chiar ar putea să interacționeze. Am profitat de orele relaxate de dezvoltare personală și am lucrat pe Jamboard, am făcut afișe, am lipit post-it-uri, am răspuns. S-au obișnuit repede și acum știu ce au de făcut când văd tabla.

Tot Jamboard m-a salvat la evaluare. Îmi e ușor să dau evaluările la matematică, pe Forms, căci e ușor de scris/bifat, chiar și dacă folosesc caietul ca suport și trimit ulterior, pentru completare. Însă la limba română dorința mea de a ține textul pe ecran în timp ce se derulează subiectele era destul de greu de îndeplinit. În plus, ritmul de lucru al copiilor este diferit și nu le puteam derula în același timp pentru toți.

O idee era să le trimit pe mail, individual, fiecare scria în ritm propriu. Dar atunci nu mai gestionam timpul de lucru. M-am gândit să le pun textul în Forms, la expirarea timpului, când dădeau „Trimite”, nu mai aveau acces la el. Dar tot rămânea problema subiectelor de pe ecran. Soluția a venit în Jamboard.

Am pregătit tablele cu subiecte, textul a rămas mereu deasupra, copiii au primit drept de acces, iar la expirarea timpului am șters tabla.

PearDeck

Bineînțeles că pe internet orice problemă își găsește o soluție, însă aceasta nu e gratuită. Ceea ce îmi doream eu să fac, gestionând și spațiul de lucru, și timpul, îmi oferea PearDeck. Însă perioada premium câștigată anul trecut după ce am luat tableta de la Wacom a expirat, iar acum, în varianta free, nu am accesibilă consola de profesor și nici opțiunile mai amuzante de desen și corespondențe. Dacă abonamentul ar fi fost mai accesibil buzunarelor profesorilor români…

––––––––––

Acestea ar fi, pe scurt, cele câteva idei strânse în această toamnă. Din fericire sunt încă online cu clasa mea, la adăpost, și reușesc (dar numai împreună cu părinții clasei mele) nu doar să țin corabia pe linia de plutire, ci chiar să o fac să meargă. Strângem toți (cu o excepție, ce să facem) din dinți, pentru că miza sunt copiii, pe care nu îi putem sacrifica.

Nu e simplu nici pentru părintele aflat acasă. Să ai doi copii online, să supraveghezi Classroomul, să trimiți temele fotografiate la timp, să pregătești, după indicații, materialele necesare copiilor, să preiei ceea ce educatorii și învățătorii fac de ani de zile după-amiaza sau în acel „timp-liber“ atât de imputat.

Pe noi, dincoace de ecran, ne apucă ore târzii în noapte pregătind materiale și corectând teme, gândindu-ne cum să profităm la maxim de această perioadă care ne oferă altfel de experiențe de învățare. Săptămâna aceasta mi-am făcut curaj să lucrăm prima dată în grupuri, cu proiecte de prezentat, le-am repartizat camere de chat, fișiere Slide de lucru, teme separate pentru fiecare echipă pe classroom. Despre cum a mers, cu altă ocazie.

Jocul cu cărămida, sau cum am deschis DEX-ul prima dată

Abia terminasem lecțiile la matematică și rezolvam cu copiii în clasă evaluările finale din caietele de lucru. Unul din exerciții punea la încercare vederea în spațiu, cerându-le să numere cărămizile lipsă dintr-un perete. Cum nu vizualizau forma paralelipipedului și nu mai aveam nici eu în clasă materialele folosite în primul semestru, mi-am amintit că am în bibliotecă o „cărămidă“. Am scos DEX-ul și am reușit, pe moment, să rezolvăm problema.

Însă o alta le-a trezit curiozitatea. Ce carte e aceea atât de groasă? E un dicționar. Câte pagini are? În cât timp îl citești? Inutil să spun că eu consider că în orice casă trebuie să se afle un DOOM și un DEX, că nu ne-am născut învățați. Dar încă nu au înțeles foarte bine cum e cu cărțile astea pe care nu le citești, dar le folosești când ai nevoie.

Am terminat cam în același timp și literele alfabetului și am început să discutăm despre ordinea alfabetică. Am asezonat lecția cu un cântecel pentru a le învăța, sper că nu vor uita de ă, î, â, ș, ț, care nu au fost suficient de „importante“ ca să fie și ele introduse pe muzică. După ce le-am spus că toată lumea știe literele în ordine și că obligatoriu trebuie să le învățăm și noi, a urmat întrebarea de baraj:

De ce? La ce ne folosește?

Am început să dau exemple, începând cu catalogul clasei, unde ei sunt așezați alfabetic, după numele de familie. A fost mai greu să dibuiască ordinea celor șase nume care încep toate cu M, două chiar identice. Parcarea de la mall e și ea ordonată alfabetic. Dar am ajuns repede la DEX. L-am scos iar din dulap. Doamna, ce faceți cu cărămida?

A urmat o prezentare a dicționarului. Tocmai lucrasem un text mic în ora precedentă și aveam pe tablă cuvintele necunoscute scoase și explicate. Ce facem însă când avem un cuvânt pe care nu ni-l poate explica nimeni? Îl căutăm pe internet… Da, au dreptate. Pentru generația lor, orice răspuns e la un click distanță. Dar dacă nu ai net?

Au fost relativ impresionați de modul de organizare al dicționarului, de cât de mic e scris, de cele 1264 de pagini, și i-am lăsat să caute singuri. I-a ținut ocupați ceva vreme, însă cel mai mult m-am bucurat a doua zi, când am primit o cerere un pic mai neobișnuită:

Doamna, pot să mă joc și eu cu cărămida?

Așadar, avem și jocul cu cărămida. Iei un coleg, îți dă un cuvânt, tu îl cauți în dicționar. Te poate cronometra cu secundarul de pe ceas. Apoi faceți schimb, tu îi dai ceva de lucru, vedeți cine a găsit mai repede. Le-am explicat că în dicționar cuvintele au forma pentru un singur obiect, nu pentru mai multe, dar nu îmi rămâne decât să sper că explicația aceasta, valabilă pentru substantiv, o pot extinde intuitiv pentru toate celelalte categorii gramaticale.

Le-am explicat, normal, și cum să caute pe internet, scriind DEX după cuvântul pe care nu îl cunosc, cum să ignore toate acele litere mici cu puncte care apar, căci vor afla când vor fi mai mari ce înseamnă – o parte de la mine, în clasa a treia, o parte mai târziu, de la cei care preiau ștafeta.

Acum doar mă bucur că într-un an în care joaca a fost mai puțină am reușit să punem în colecție un joc nou.

Școala de vară

De câte ori mă uitam la filmele americane în care apăreau secvențe de școală, mă gândeam că la ei corigența era îmbrăcată frumos sub numele de școală de vară. Ulterior am înțeles că, de fapt, nu era ca la noi, unde te chinui singur, toată vara, să înveți ce n-ai reușit un an, ci un sistem de cursuri organizate în care copiii care au întâmpinat dificultăți și nu au promovat la nivelul minim acceptat erau ajutați. Sigur, nu părea deloc o plăcere să mergi la școală în vacanță, dar nu părea nici să fie ceva dăunător.

Pe plaiurile mioritice… e greu. Una din prietenele lui Iris mi-a cerut ajutorul chiar la începutul vacanței pentru că trebuie, cumva, să dea meditații unei fetițe de clasa a cincea corigentă la română. Mai în glumă, mai în serios, îmi spune îți dai seama, dacă online a rămas corigentă, nu știe nici să scrie. Așadar, de unde să înceapă ea ca să o ajute să treacă?? Concluzia mea tristă e că acest copil nu trebuia să ajungă clasa a cincea. Dispozițiile venite de sus vara trecută că „toată lumea trebuie să treacă clasa“, nu „e voie“ la corigență, exclus repetenție… e mai mult decât dăunător.

Școala online

În online am muncit. Nu doar eu mi-am făcut treaba, dar am avut în spate și o echipă de părinți implicați. Știu că nu le-a fost ușor cu mine, cu program strict, dead-line-uri mai ceva ca în corporație, însă când am tras linie la sfârșit de clasa întâi am ieșit bine și foarte bine. Chiar și cine nu a prea frecventat citește, mai pe silabe, mai poticnit, dar citește și scrie binișor în ritmul melcului. Am evaluat la începutul vacanței doi copii de-o seamă cu ai mei, absolvenți de clasa întâi, care nu prea au avut noroc (în online), unul din ei aflându-se la un nivel înspăimântător, căci nu știe nici literele la final de clasa întâi.

Mi-am dat seama că le sunt datoare o îmbrățișare alor mei, chiar au muncit și au reușit. Sunt convinsă și că pretențiile și așteptările mele setate mai sus decât media contribuie, nu poți să dai tot ce ai mai bun dacă nimeni nu ți-o cere, nu?

A venit vacanța

Înainte de vacanță au început întrebările. Doamnă, ce caiet luăm? (Niciunul.) Ce facem cu copii? Ce citim? Ce scriem? Vacanța de la finalul clasei întâi mi se pare cea mai periculoasă. Copiii au asimilat foarte mult. Timpul de consolidare și sistematizare a fost așa-și-așa. Dacă nu fac nimic toată vara, vor uita până în toamnă să scrie și toate performanțele la citit vor scădea simțitor.

Ce am făcut eu la final de an școlar? M-am întâlnit, online, cu fiecare dintre părinții care au dorit să avem o discuție finală. Am analizat, am tras concluzii, am făcut un plan pentru fiecare. Sunt copii la care nu am recomandat vacanța totală sub nicio formă, alții la care o zi de activitate pe săptămână e suficientă. Am compus un lung mesaj cu recomandări de activități și cum să fie făcute, după care mi-am dat seama că vor avea nevoie de mine. Ce să fac, lipsă de modestie, mă consider importantă.

După obicei, nu corectez teme toamna la grămadă, așa că mi-am petrecut primele două săptămâni de vacanță organizând Școala de vară.

Școala de vară online

Beneficiile platformelor online, pe termen lung, sunt enorme. Numai cine nu se gândește la copii nu realizează cât au de câștigat. La școală era greu să lucrez cu ei suplimentar, însă online am continuat programul de lectură după ce ne-am întors fizic, dar și temele opționale la CLR și MEM.

Nu mă îmbăt cu apă rece, nu participă toți copiii și nici cei care o fac nu sunt mereu constanți, însă orice activitate bifată e un plus pentru copil, așa că am învățat să văd partea plină a paharului.

La școala de vară s-au înscris 80% dintre elevii mei. E opțional, e decizia părinților, nu e problema mea dacă nu vor sau de ce nu vor. Chiar și temele date sunt opționale, faci ce poți, cât poți, când poți, dar încerci să ții ritmul. Încă mă gândesc la niște recompense pentru cei mai silitori.

Lunea trecută a fost „prima zi“ de școală. Am organizat activitățile pentru opt săptămâni, iulie și august. Temele sunt afișate în fiecare luni dimineață, toate, iar copiii aleg ce și când vor să lucreze. Preferințele lor de la clasă s-au văzut și acum, unii au început cu transcrierea, alții cu matematica…

În ce constau temele?

Prima este o poveste de citit, undeva la 200-300 de cuvinte, ilustrată.

Am ales să le dau din seria „Povești cu tâlc“. Au de parcurs tot textul și de citit cu voce tare doar câteva alineate indicate de mine. De regulă aleg dialogurile, să se obișnuiască cu vocile personajelor, vorbirea directă și vorbirea indirectă, cu virgula folosită pentru vocativ, lucruri pe care le voi folosi în clasa a doua. Îmi place să îi ascult, așa parcă mi se mai alină dorul de ei!

A doua este o transcriere.

Au în portofoliul (construit cu chinuri tot anul) fișele de la Clubul de lectură și își aleg de-acolo ce text vor să scrie. Pentru că unii au ales de la primele litere (textele erau foarte scurte), pentru săptămânile următoare le-am indicat eu intervalul (grupurile de litere ce/ci/ge/gi sau che/chi/ghe/ghi). Vor scrie pe caiet tip 2 și exercițiul le va fi foarte util, mai ales că intenționez să trec la dictando junior după Crăciun, dacă lucrurile merg bine.

A treia este „Aritmetica de vacanță“.

Tema cuprinde patru exerciții și/sau probleme scrise de mine, pentru care le-am solicitat să transcrie și cerința. Vai, șoc și groază, plânsete din toate părțile! În timpul anului nu le-am cerut niciodată, mereu le-am dus eu cerințele printate pe foițe mici și le-au lipit în caiet, pentru simplul motiv că nu știam toate literele și nu voiam să mă complic. Abia când am trecut la probleme cu două operații, la scrierea planului de rezolvare, am început să scriem mai mult pe pătrățele și nu am dat pe-afară de fericire când am văzut cum scriu pe liniatură, mai bine zis, pe lângă… Așa că vara aceasta am completat tema de transcriere pe tip 2 cu una pe pătrățele, spre disperarea lor.

M-am străduit să le compun probleme „de vacanță“, legate între ele, cu o poveste și din care să aleagă (nu foarte ușor) datele utile de cele inutile.

A patra temă este „Jurnalul“.

Este cea mai grea, dar și cea mai frumoasă. Lunea, miercurea și vinerea trebuie să îi povestească „Jurnalului“ ce-au mai făcut. E ocazia să scrie liber, să se exprime în scris, nu doar oral. E prima dată când se lovesc de cratimă, căci vorbirea curentă pe care ei încearcă să o transpună în scris nu o poate evita. Unii o simt, de la lecturile numeroase, alții nu, dar o corectăm. Este și tema cu cele mai puține participări, dar la care am cel mai mult de corectat. Bonus – îmi aduce cele mai mari bucurii, împart vacanța cu ei și la un moment dat mi se părea corect să țin și eu un jurnal simplu, dar pe care să-l citească ei.

Dragă Jurnalule,

Luni am dat temele pentru săptămâna aceasta. M-am bucurat să văd că până la prânz am primit deja trei transcrieri și două lecturi. Vocile lor vesele mi-au înseninat ziua. …

A cincea temă este una cu adevărat opțională, la arte și abilități.

La final de an, când am stat în curte de vorbă despre ce le-a plăcut și ce nu în acest an, AVAP-ul era în top. Atunci am înregistrat cereri ca temele de vară să fie și din această categorie. Nu a fost ușor să aleg de pe blog sau din concursurile de odinioară opt teme de vară, însă sper că vor accepta provocările. Săptămâna trecută le-am dat cufărul piraților, săptămâna aceasta god-eye.

Bilanțul primei săptămâni este mai mult decât încurajator, fiecare copil a făcut măcar o temă, mulți chiar pe toate.

„N-ai ce face…“

A fost primul reproș pe care l-am auzit când povesteam încântată isprava mea unor amici. Să stau toată vara să corectez teme… să îmi distrug vacanța…

Sincer, nu e cine știe ce. Nu îmi ia atât de mult timp. Mai greu a fost lunea aceasta, căci foarte multe teme au fost încărcate duminică, când este termenul limită, dar cam jumătate au venit pe parcursul săptămânii și le-am verificat încetișor. Și când voi pleca la mare – nu e prima dată când corectez teme pe telefon la plajă. Copiii mei sunt mari, nu mai trebuie să stau ca mangusta cu ochii după ei. În plus, pot să consider acest timp „zile de activitate“, că tot au rămas destule pentru această vară.

Știu însă, de la seria trecută, că stilul acesta de activitate de vară a contribuit la evoluția copiilor, dar și la consolidarea relației noastre. La școală nu apucăm să „vorbim“, acum avem ocazia să ne povestim și altele.

Nu regret și nu intenționez să mă opresc. Eu îmi fac jumătatea mea de drum în relație și aștept la mijloc pe toți cei care acceptă provocarea și înțeleg că adevăratul termen de predare nu e duminica, ci undeva, departe, în viitor.

Concluziile le trag la toamnă, după testele inițiale. Dar nu e niciodată rău să faci vara sanie.

Cartea poștală – o lecție cu bucluc

Să ne mai întrebăm dacă școala românească ține ritmul cu viața reală? Și experții în întrebări retorice cred că leșină de râs când o aud pe aceasta… Dar… în programă este prezentă nesmintit, de la clasa întâi, cartea poștală, ca mijloc de comunicare.

Mie personal îmi place, o începem cu o călătorie în timp, pe când erau părinții noștri mici. Îi punem și pe bunici să caute prin cutiile cu amintiri, sigur au câteva primite de la „băi“. E o ocazie să aflăm și ce se mai vinde la magazinul acela cu firmă roșie unde, de obicei, se plătesc facturile.

Pentru această lecție am selectat din arhivele familiei juma’ de pungă de 1 leu (știți voi, cei mari, ce vreau să spun) cu cărți poștale mai neutre, din acelea cu mesaj simplu, Multe salutări din frumoasa stațiune… Nu de alta, dar am mai găsit din cele trimise de mine acasă din tabere, dar pe acelea le țin pentru capitolul „Așa nu!“. Una peste alta, e greu să le dai copiilor un motiv de a face ceva ce nu mai are niciun scop, exceptându-l pe acela că rămâne ceva palpabil în timp, nu doar o poză pe whatsapp pe care bunica o vede, dar o pierde când își scapă telefonul în apă. Dar anul acesta…. nu le-am putut risipi prin clasă.

Acum cartea poștală a mai „picat“ și când eram online, deci le-am arătat copiilor pe cameră și clasorul cu timbre (asta e cu bătaie lungă, pentru problemele de matematică), și cărțile poștale. Am vrut însă o experiență reală și împreună cu Ema și Anca – și ele cu clasa întâi la Târgu-Mureș și Zalău, am întrebat în clasele noastre cine dorește un schimb de cărți poștale și am pus la cale un schimb de adrese, astfel încât copiii din trei orașe să trimită și să primească acest cartonaș cu poze din oraș.

Ușor de zis, partea de organizare a mers strună. Dar…

A venit momentul achiziției de cărți poștale. Se pare că nici pe la Poștă nu le mai găsești, în schimb mă bucur că există centre turistice în oraș, acolo sigur ai parte de câteva. Le-am căutat și eu în București – există unul în pasaj la Universitate. Aș fi vrut să trimit ceva „istoric“, dar fix când am căutat eu, într-o luni, muzeele erau închise… La Muzeul Bucureștiului – Palatul Suțu aveau sigur niște imagini cu orașul de acum două secole.

S-au descurcat și copiii. Cel mai amuzant feedback aparține unei lucrătoare de la poștă care a recomandat cu căldură achiziția de plic pentru cartea poștală, cu argumentul că „altfel nu ajunge“. Reclama e sufletul comerțului, nu? Dacă tu, lucrător în această instituție, îmi spui să cumpăr un serviciu mai scump, pentru că cel ieftin nu are succes, ar trebui să te cred pe cuvânt, nu? Ce să mai comentez… Până nu va renunța toată lumea la facturile pe hârtie, instituția aceasta nu va muri în chinuri și nici nu cred că va renaște vreodată ca un phoenix, din propria cenușă.

Întoarcerea la școală

Călătoria triunghiulară a cărților poștale a fost simultană cu întoarcerea la școală a copiilor din clasele primare, așa că le-am văzut aproape pe toate. În fiecare zi mai sosea una, Doamnaaaa, am primit și eu!!, apoi încet-încet toată lumea le-a avut și s-a așternut liniștea.

Acum, la final de an, când am verificat portofoliile copiilor, am descoperit cu plăcere, puse la locul lor, cărțile poștale. Cel puțin am reușit să le ofer copiilor o experiență de viață și pentru aceasta nu pot decât să mă bucur. Am realizat anul acesta atât de puține din cele pe care mi le-aș fi dorit înainte de martie 2020, încât pentru fiecare reușită mă bucur de 10 ori.

Am învățat să citesc!

De fapt, am învățat să citim, toată clasa. S-a încheiat aproape clasa întâi, nici nu îmi vine să cred că au trecut doi ani din cei cinci pe care îi petrecem împreună. Deja o parte dintre copii își dăduseră drumul la citit încă din clasa pregătitoare, când buchiseam împreună propoziții. Însă clasa întâi a fost o cu totul altă poveste. Am început încet, cu ABCdarul distractiv. Chiar ne-am distrat o perioadă, până când au dibuit materialul și l-au achiziționat, citind înainte poveștile.

Dar anul acesta nu a fost să fie unul „normal“.

În toată această anormalitate, petrecută bună parte online, chiar de la începutul alfabetului, era esențial să rezolv problema cititului. Cu orele scurtate, în fața ecranului nu aveam nicio șansă de a-i pune să citească așa cum mi-aș fi dorit. Ideea salvatoare a venit când am descoperit fișele de lectură pe care Editura Edu le-a pregătit pentru cadrele didactice ca auxiliare la caietele de lucru pentru clasa întâi.

Ca o paranteză, caietele de la Edu erau a doua mea opțiune. Prima, care s-a și realizat cu sprijinul părinților, a fost să renunț complet la manualele oferite gratuit de minister și să achiziționăm altele. Pe acestea le-am luat împreună cu caietele lor de lucru și am rămas doar la ele pe durata întregului an.

Cum am lucrat cu fișele de lectură?

La fiecare literă predată, copiii primeau printată și fișa de lectură corespunzătoare. În primele săptămâni, aflați fizic la școală, fișa era 2-în-1, având și o parte de colorat, pentru cei care terminau mai repede, ori o citeau, trezind curiozitatea celorlalți. Apoi am trecut în online. La fiecare unitate le-am pregătit copiilor mape cu materiale, pe care părinții le preluau de la școală, astfel încât în timpul activității copiii aveau la îndemână tot ce le trebuie. Din mape nu au lipsit fișele de la Clubul de lectură.

Primele litere au avut textele însoțite de grafică ajutătoare pentru citirea pe silabe, extrem de utilă pentru unii copii. Apoi, am apreciat că erau scrise cu caractere mari de literă și că spațierea rândurilor era suficientă pentru a le face ușor de urmărit cu privirea.

Însă online timpul era mult mai scurt. Am inventat maratonul de lectură. După fiecare literă, aveai obligatoriu de citit fișa și de înregistrat cea mai bună versiune de lectură. O înregistrare dura în medie la început câteva minute, așadar verificarea lor nu dura prea mult (la finalul anului, ajunseseră la un minut și ceva). Foarte repede unii copii au început să stăpânească tehnologia, exersau și se înregistrau singuri, anunțând părinții doar când au o versiune bună de urcat pe platformă. Să ajungi la o variantă fără greșeală nu era lucru simplu, mi s-a mărturisit că uneori se trăgeau și o duzină de duble până se declara mulțumit.

Distracția a început când am transformat lectura într-un fel de joc, la fiecare punct acumulat „urcai“ un nivel. Ca să păstrăm totuși echilibrul, nu puteai să trimiți temele în avans, trebuia să aștepți să fie predată litera.

În februarie am revenit la școală

Revenirea în clasă a fost o gură de aer pentru părinți. Destui au considerat că de-acum mă pot ocupa eu la școală de toate proiectele fantasmagorice pe care le puneam la cale, așadar lectura a avut suferit. S-a văzut foarte bine, când ne-am întors, cât de mult au rămas în urmă copiii care nu au exersat. Înțeleg că era dificil să înregistrezi, să trimiți, dar oare era atât de greu să faci activitatea? Să îți pui copilul să citească cu voce tare? Mi se pare ireal să vii cu scuza că „nu ai timp“ să te ocupi de copil… Și cine oare ar trebui să o facă?!

Întoarcerea la școală a fost însoțită și de proteste, de ce mențin parțial activitatea online, așa că, pentru a nu mai deranja pe nimeni, am pus eticheta de „opțional“ pentru tot ceea ce ceream extra. Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă. Pentru a scăpa și de reproșurile privind opoziția copiilor, am început să îi întreb pe cei mici „cine vrea“ și alocam temele suplimentare doar celor care ridicau mâna.

Dacă s-a văzut? Normal că da, copiii care s-au implicat au un ritm mult mai bun la scriere, citesc foarte bine sau excelent, se concentrează la matematică și înțeleg mult mai rapid cerințele sau enunțurile problemelor. Și de câte ori aud că un copil nu se descurcă să rezolve probleme întreb întâi cât de mult citește. Ce are a face?! Ooo… Cum să înțelegi jocul de cuvinte dintr-o problemă dacă tu nu poți citi conștient un mic fragment?!

Maratonul de lectură

Am continuat să dau tuturor fișele cu micile texte, chiar dacă la maraton nu s-au mai înscris toți (chiar și când erau, unii doar erau pe lista de start). Am jubilat de fericire când am primit mesaj de la câțiva părinți că nu găsesc în platformă tema la care trebuie urcate înregistrările. Le-am explicat că… piticul nu a dorit să participe. Se pare că dorința a fost cultivată acasă de oameni care au înțeles că acest exercițiu este necesar și oricât am vrea un copil zen, dorința lui nu e lege, mai face și ce i se spune.

Pentru că deja nivelul de lectură era mai mult decât satisfăcător, am schimbat placa. Primeai mai multe puncte pentru lectură impecabilă, aveai un bonus și pentru punctualitate (lectură trimisă în săptămâna în care am predat litera respectivă). Deja cursa către finish devenea mai palpitantă, începuse să conteze și cine e primul la check-point pe traseu, ordinea în care terminau… Momentul în care proiectam pe perete panoul cu situația era salutat cu urale de unii, cu indiferență de alții.

Dar țineau socoteala mai ceva ca mine, trimiteau azi și a doua zi dimineață verificau dacă și-au primit punctele (să vezi tragedie dacă întârziam eu cu evaluarea…!)

Concluzii

După niște ani în care mi-am construit singură materialele cu care am lucrat la clasă, anul acesta a fost unul cu adevărat relaxant. Nu regret că am ales materialele Editurii Edu. Exceptând câteva modificări de finețe la câteva fișe de matematică, pe cele alese le-am folosit așa cum au fost create. Iar cele de lectură, folosite integral, vor avea toate mulțumirile mele și nu numai, căci în chestionarul de final de an mulți dintre părinți au salutat această activitate.

Nu am încheiat…

Urmează vacanța. Deja le-am explicat în linii mari că trebuie să citească în continuare, dar și să scrie, să nu uite literele. Doar o transcriere pe săptămână. I-am întrebat de unde pot lua texte pentru acest exercițiu și mă bucur că ideea a venit de la ei: în cele zece săptămâni de vacanță pot alege să transcrie cele mai amuzante texte pe care le-au citit în acest an. Portofoliul aranjat cu grijă pentru evaluarea de săptămâna viitoare își va dovedi utilitatea.

Cu gândul la anul următor, nu am văzut încă materialele pregătite în premieră pentru clasa a doua de Editura Edu (nu sunt încă finalizate), însă am un feeling că nu voi fi dezamăgită. Oricum nu vreau să iau nicio decizie până nu le văd, sper eu – cât de curând.

Dar ce va fi la toamnă… într-un episod viitor 🙂

Edit 2022: Mă bucur să văd că pachetele „Clubul de lectură” au apărut și separat, pentru public, nu doar în Mapa cadrului didactic. De aceea, dacă le doriți separat, le puteți găsi (deocamdată) pentru clasa pregătitoare și clasa întâi.

La ZOO – proiect de grup la clasa întâi

În ultimul timp mă simt ca cel de-al treilea purceluș care își făcea casă din cărămidă, timp în care ceilalți doi își trăiau viața din plin, distrându-se după ce au improvizat un adăpost. Nu e zi să nu mă întreb dacă are sens să mă mai agit cu atâtea reguli de distanțare și respectarea lor. Copiii sunt la limită, eu la fel… dar pandemia nu s-a terminat. Restricțiile nu s-au ridicat și nu noi facem regulile.

Eram zilele trecute în curte, la joacă cu creta pe asfalt, pentru un 1 Iunie întârziat de ploile din București. Doamna, ne dăm măștile jos? Oficial nu a sosit nimic, regulile nu s-au schimbat. 100 de metri mai încolo e parcul unde ei stau fără mască de luni de zile. Dar… noi eram chiar în dreptul porții. Oricine ne-ar fi putut fotografia și să ajungem vedete la știri ori pe internet că am decis să nu mai respectăm dispozițiile. Le-am spus și lor și am strâns din dinți. Respecți regulile pentru că există, nu pentru că îți plac. Dacă e bine sau nu… e greu să judec eu. Dar instituțiile au o ierarhie și când fiecare face ce vrea, iese haos.

Cam tot așa mă simt și când văd pe rețele poze cu copii lucrând în grup, de parcă la interior nu mai există reguli de distanțare, ori pentru transferul de obiecte. Sunt școli în care stau câte doi în bancă, eu de ce nu aș putea să îi pun în perechi?! Pentru că… eu am spațiu de distanțare, nu? În condițiile acestea, să lucrăm în comun la proiecte pare o idee undeva, departe, într-un alt viitor. Să găsesc un mod în care să o putem face totuși a fost o provocare.

De ce ZOO?

Am avut multe texte despre animale în materialele noastre de învățare și un proiect pe această tema era musai necesar. Mi-aș fi dorit o excursie adevărată la ZOO, dar e exclus, și pe site-ul lor e menționat că nu ai voie în grup. Așadar, i-am lăsat să își aleagă fiecare câte un animal. Platforma online a clasei rezolvă decent orice problemă de „alegere“, pun o întrebare în Classroom, bifez să își vadă reciproc răspunsurile și fiecare face opțiunea. Am pregătit apoi poze pe dimensiune pentru fiecare și le-am dat explicat în clasă ce și cum.

Normal că există mereu câțiva copii care nu apucă să își exprime dorința, căci, deși eu anunț la școală că trebuie verificată după-amiază platforma, uită. Iar părinții au treburi mai importante de făcut decât să fie la curent cu adresa de mail a copilului, sincronizată pe telefon. Așa că pentru ei am ales eu câteva din ultimele animale/păsări învățate, ca să nu rămână doar niște nume pe caiet la cele mai rare litere din alfabet.

Toată lumea a înțeles ce are de făcut, am distribuit pozele, am dat termen o săptămână să afle cât mai multe informații despre animalul primit și să scrie pe „plăcuța informativă“ ceea ce cred ei că este mai interesant.

Ziua cea mare

Încântare maximă de dimineață, fiecare voia să se laude cu produsul muncii. Încâ lucrăm la „nu pui dimineață pe catedră tema, aștepți cu ea în bancă să ți-o cer“. Au citit pe rând, în fața clasei, am estimat distanțe, mai ales la felinele care săreau acrobatic. Am constatat că nu e ușor să citești propriul scris. Apoi eu preluam „cușca“ și o lipeam pe cele două coli mari. Trăiască tabla mea cu liniatură, de mare folos a fost în acest an, am putut să prindem proiectul acolo și să îl lăsăm să zacă liniștit până l-am terminat.

Normal că, la prima strigare, lipseau câteva animale. Am mai dat o șansă, un weekend de gândire, dar, din păcate, două tot nu s-au prezentat la apel. Am terminat însă proiectul, iar la ora de arte ne-am ocupat de decorarea acestuia, astfel încât să fie cât mai interesant. Și pentru că distanța trebuia măcar aparent păstrată, fiecare desena în bancă, decupa, adăuga lipici și venea apoi și le lipea. Pentru activitate am folosit o carte mai veche, Animale din junglă, dintr-o colecție mai veche de la Editura Teora, prezentată acum mulți ani pe blog, care le-a plăcut enorm copiilor, încât mă gândesc să le mai aduc și din celelalte.

La final, când am rămas singură și am fotografiat proiectul, mi-am dat seama cât sunt de mândră de ei. S-au implicat, unii au muncit serios, au scris chiar o pagină A4 la interior, au lucrat acasă decorațiuni și au venit cu ele, iar apoi au stat să citească ceea ce au scris ceilalți. Chiar și când le-am citit cu pixul corector în mână, am găsit nesperat de puține greșeli, un semn minunat că suntem pe drumul cel bun, la finalul unei clase întâi cum n-au mai avut alți copii.

Colaj de iarnă: Oameni de zăpadă din discuri demachiante

Prima oră de arte și abilități la școală, după „marea reîntoarcere“ a fost un pic altfel, sau cel puțin așa am simțit-o eu. Am păstrat din online cât am putut din părțile bune ale organizării orei și trebuie să spun că am constatat cu mare plăcere că realitatea este, în cea mai mare parte a cazurilor, cea pe care am văzut-o și prin camera web. A meritat, spun eu, să insist atât de mult ca cei mici să lucreze singuri, și poate și pentru că au mai crescut, s-au descurcat de minune singurei.

Am păstrat…

… modul de a organiza activitatea. Cu 3-4 zile înainte adaug pe Classroom lista de materiale necesare și lămuriri, dacă e nevoie. La acest proiect, mi-am prins puțin urechile cu silipici, înțeles sclipici, dar bine că s-a rezolvat! Pe lângă alte materiale, vreau să îi obișnuiesc și cu alte tipuri de adezivi. Hârtia o lipim cu lipici solid, dar pentru materiale textile sau de altă natură, lipiciul pe bază de silicon este mult mai potrivit decât aracetul, care se usucă mai greu.

… și modul de prezentare al modelului, prin intermediul camerei web. Având și copii în online, și în clasă, împușc doi iepuri dintr-un foc, însă nu numai asta. Oricât m-aș strădui eu să prezint în fața lor, este dificil să lucrez pe verticală și mai ales greu de văzut chiar și din ultima bancă, cu toate detaliile. Așadar, pentru a fi la fel de ușor de urmărit de toată lumea, am conectat camera web la calculatorul de pe catedră, la rândul lui legat la proiector și cu sharescreen pe întâlnirea Meet de pe tabletă cu cei online și am demonstrat modul de lucru.

Varianta B este să filmez eu acasă realizarea produsului, însă apelez la aceasta doar când procesul este unul de durată – mult de decupat, de exemplu – și pot mări viteza de redare a filmului, astfel încât demonstrația să dureze maxim 2-3 minute.

Ce e greu cu toate restricțiile e că nu te poți duce să îi ajuți și nu poți face schimb de materiale. Înainte tranzacționau diverse accesorii și proiectele deveneau unele de grup. Acum… fiecare lucrează cu ce-și aduce.

De ce nu ne-ați spus ce facem azi?

O altă serie de proteste a vizat caracterul „secret“ al proiectului. Deși îmi place mult să le punem pe bancă și să ne gândim împreună ce am putea realiza – uneori mai greu de ghicit – de data aceasta au susținut cu tărie că, dacă le spuneam că e om de zăpadă, ar fi luat și aia, și ailaltă, sau alt tip de material. Le-am spus că viața nu ne provoacă mereu cu tot ce trebuie la îndemână, trebuie să învățăm să ne descurcăm și cu ceea ce avem, chiar dacă nu suntem mulțumiți. Și atunci improvizezi, găsești o altă soluție, la care probabil nu ai fi apelat dacă ai fi avut nu-știu-ce considerai tu mai util în rezolvare.

Consider că s-au descurcat fantastic. Generația aceasta nu încetează să mă uimească, deși vitregită de contactul uman încă de la pregătitoare, crește tare frumos! Mai jos oamenii noștri de zăpadă, cred că primii pe care îi realizez cu o ninsoare liniștită la fereastră. Când am coborât în curte, cu colajele în mâini, comentau: Doamna, acum avem și fulgi de-adevăratelea pe colaj!!