desen sah

Cât de greu poate fi să joci șah?

Lipsa unei săli de sport și posibilitățile limitate de a profita de sala de clasă pentru disciplina joc și mișcare pe timp de iarnă mi-au dau curaj să încerc să joc șah. Îmi aminteam vag că făceam asta în școala generală și nu era o tragedie, deși nu am învățat la școală, ci acasă. Cum unii dintre ei s-au lăudat deja că știu să joace, am început să visez cu ochii deschiși la acea atmosferă de liniște și calm din timpul jocurilor de șah.

Dar cum nu toți știu, am zis să caut și să fac o introducere a jocului și a pieselor, iar acum mi-a fost foarte utilă o carte pe care ai mei o aveau de când erau mici, Șah pentru copii. Nu știu dacă se mai găsește, sunt totuși 13 ani de când am prezentat-o eu pe blog. Ca o paranteză, o folosesc acum pentru partea de exerciții propuse, la începutul orei, să găsească ei soluția, să analizăm situația.

Încă de la începutul activității mi-am dat seama că îmi lipsește o tablă de șah pe care să o afișez pe tablă. Cum să găsesc una magnetică era imposibil, mi-am făcut una în Google Slides, pe care pot muta piesele cu mouse-ul și o proiectez pe perete. Mai mult, am multiplicat-o și pentru copii în Classroom și le-am dat acces câte doi, să joace online. Nu vă închipuiți că toți au dat buzna, dar când găsești doi-trei ghiocei, tot te bucuri că vine primăvara, nu?

sah la scoala

Smiley are rolul de arăta cine este la mutare. După ce muți, pentru că nu ai ceas să apeși, îl pasezi celuilalt jucător.

Ce mi-am propus:

Întâi de toate, să avem clar în minte sistemul de coordonate și de a identifica în acest mod căsuțele de pe tablă. Chiar dacă nu vor ajunge mari jucători, va fi măcar primul (poate și singurul) câștig.

Apoi, unii dintre ei au mare nevoie să-și controleze impulsurile și să-și gestioneze răbdarea, să se gândească la cauza care a produs o mișcare, dar mai ales la scopul ei. De ce a mutat acolo? Ce a văzut? Ce intenții are? La ritmul în care joacă și atmosfera destul de aprinsă din sală, mă îndoiesc că ne vom așeza prea curând pe acest drum.

În cele din urmă, am zis să păstrez șahul ca inspirație pentru orice ocazie. Prima care s-a ivit a fost la arte vizuale, când am îmbinat o temă cu nonculori cu cea de perspectivă și desen și am încercat să realizăm, cu tabla în față, o piesă. Exercițiul s-a dovedit foarte greu în unele cazuri, iar pe viitor nu este deloc promițător, dacă am în vedere geometria în spațiu.

desen sah

Piesele favorite

Deocamdată sunt încântați și abia așteaptă activitatea. Le place să joace câte doi, dar va trebui să îi conving să mai schimbe partenerii. De luna trecută avem și o colegă nouă, o fetiță din Ucraina, cu care, dacă abia ne înțelegem cu ajutorul Google Translate, în limbajul șahului nu avem nicio problemă. Momentan îi zvântă pe cei care au curaj s-o înfrunte și, dacă acceptă, aș vrea să pun în scenă un basm clasic, „Șapte dintr-o lovitură“ și să facem un joc de simultan. Dar despre aceasta sper să vă povestesc cu altă ocazie.

Cornelia Funke: Povești despre devoratori de cărți, fantome din pod și alte personaje de basm

Cornelia Funke: Povești despre devoratori de cărți, fantome din pod și alte personaje de basm

Toamna trecută am găsit prin materialele auxiliare pe care le folosesc la clasă un text foarte simpatic pe care am lucrat la limba română cu copiii. Mi-a plăcut atât de mult, încât am căutat povestea integrală, să vedem ce s-a întâmplat de fapt. Surpriză, cartea nu mai era disponibilă la vânzare și cu ceva noroc am descoperit imagini exact cu povestea pe care o căutam: Devoratorul de cărți, ocazie cu care am mai citit câteva și mi-au plăcut la nebunie.

Cornelia Funke nu-mi era „străină“, mai avea câteva bile albe de la mine, inclusiv pentru Când Moș Crăciun a căzut din cer (vezi aici), carte care a urcat imediat în topul celor pe care le recomand cu încredere de Crăciun dacă vrei o poveste de calitate, indiferent de vârsta cititorului. Așadar, am început să scotocesc după carte.

Am mers la Biblioteca Metropolitată, în secțiile pentru copii din două filiale plus cea principală, dar n-am reușit să rezolv problema, în anticariate nu i-am dat de urmă, a rămas o singură soluție: să-mi rog prietena să o scaneze, dacă o mai are. Dacă credeți că e ușor să scanezi o carte, vă înșelați. Întâi ți se zgribulește neuronul. Nu-i etic, nu-i frumos, există drepturi de autor.

Apoi, ți se arcuiește celălalt neuron, când vede cum o pui pe burtă și o apeși pe scanner. Cărțile au suflet și suferă, iar eu mor încet dacă le văd  întoarse astfel. Dar… era singura soluție pe care am găsit-o și mulțumesc pentru înțelegere, răbdare și ajutor!

Povești la școală

Inițial, le-am dat copiilor de citit prima poveste. Dar când le-am avut pe toate, am printat cuprinsul și m-am bucurat să văd că se nimeresc la fix, câte două pentru fiecare copil. I-am chemat pe rând să aleagă titlurile, unul, apoi le-am repartizat eu pe celelalte, ca să fie corect, nu ultimul să culeagă, nu să aleagă. Cum au ales? Hmm, greu de spus, mai ales că erau foarte sugestive: balauri, vrăjitoare, fantome, de toate pentru toți.

Apoi au primit pe platformă cartea. Au avut cam două săptămâni să le citească și să realizeze harta textului într-un mod cât mai atrăgător pentru ceilalți colegi, astfel încât să îi convingă și pe ceilalți să citească povestea lor. Unii le-au citit pe toate, mi-au dat mesaj că sunt foarte frumoase. Alții… mai greu, abia sau mișcat.

Dificil a fost să urmeze și instrucțiunile de realizare a temei. De exemplu, folosește o coală A3 (bloc mare de desen) sau lipește între ele două coli A4, pentru fiecare poveste. Multe dintre teme au fost realizate la grămadă, ambele povești pe aceeași planșă. Și asta pentru că… nu citesc cerințele. Observ cu tristețe la toate evaluările că nu sunt atenți.

La matematică, de exemplu, la finalul problemei apare clar: Scrie planul de rezolvare și exercițiul problemei. Degeaba! Doamna, la problemă scriem cu întrebări sau cu explicații? Îi pun să citească din nou. Aaa, gata, am înțeles. De ce nu citesc singuri? Uite de-asta pe contracte lucrurile importante sunt scrise cu litere mici, că ne obișnuim să le ignorăm de timpuriu.

Finalul

Cornelia Funke: Povești despre devoratori de cărți, fantome din pod și alte personaje de basm

Am făcut expoziție, deși banda adezivă a fost convinsă cu greu să adere la perete. Iar expoziția a stat câteva zile, timp în care i-am văzut că s-au uitat, măcar de curiozitate, să vadă despre ce erau celelalte povești. Unii, mai silitori, au realizat mici opere de artă, exemplu pentru cei care expediază tema superficial, făcută să fie acolo, să o bifeze doamna ca rezolvată. Încă pâlpâie undeva speranța că, văzând exemple de bună practică, se vor schimba și ei. Încă sper că învățarea socială funcționează, dar nu știu cum se face, parcă merge doar pe exemplele negative.

E greu să realizezi la lectură teme pe aceeași carte, pentru că nu o au toți. De data aceasta, am reușit.

 

Lecțiile despre culori

Artele vizuale la cei mici nu sunt doar momente de relaxare și distracție. Se mai strecoară, ce-i drept, discret, și momente în care „învățăm lucruri“. Cam așa a fost și seria de lecții despre culori. Ar fi fost plăcut ca școala să aibă seturi de experimente, să împrumutăm și noi, cei mici, din laboratorul de fizică o prismă și să generăm un curcubeu, ori să avem layere colorate să combinăm practic culorile și să vedem ce se întâmplă când combinăm lumina și nu vopselurile.

Culori primare, culori binare

A fost prima și cea mai simplă. Am constatat cu tristețe că nu combinarea culorilor a ridicat probleme, ci cerința inițială: îndoaie coala de hârrtie în nouă părți preferabil egale (întâi în trei pe lungime, apoi în trei pe lățime).  Parcă era intrarea în Purgatoriu, lăsați orice speranță, dar am rezistat, am tras aer în piept, am zis că vine el capitolul de fracții… mai dregem atunci din belele. Apoi primele trei casete se pictau cu roșu, galben, respectiv albastru, următoarele trei – folosind culorile secundare, portocaliu, verde, violet, iar ultimele trei erau lăsate pentru un experiement liber, să adauge în culorile binare una din culorile primare utilizate și să vadă ce se întâmplă.

culori primare binare

În principiu ora era una de joacă, dar unora dintre copiii de azi nici să se joace nu le place, căci nu găsesc niciun farmec dacă n-au un ecran pe care milioane de pixeli să sclipească. Dar de ce să combinăm dacă avem verde și portocaliu? Uf… și dacă n-ai? Sau nu mai ai?

Culori calde, culori reci

Partea a doua – despre cât de mult ne încălzesc culorile. Aici am ales să folosesc puțină inspirație și să urmez un exemplu. Cum articolul făcea referire la copii clasa a șasea, nu am exagerat să le cer să și deseneze contururile, le-am printat eu, ei urmând doar să le picteze. Și chiar dacă proiectul a fost destul de ușor, cu greu au îndeplinit cerințele. De ce? Pentru că la arte oricum se ia Fb, de ce să te străduiești să faci ceva frumos? Nu mai bine mâzgălești repede cu pensula, în două culori, una caldă, una rece, și strigi ca din gură de șarpe că ai terminat?

culori calde reci

Sau, a doua variantă, la școală îți ia foarte mult timp să te apuci, cerșești timp la sfârșit și ora viitoare vii cu un proiect foarte „frumos, terminat acasă“. Am întrebat, cu proiectul în față, care erau cerințele de execuție. Răspunsul – chiar indignat: Păi mama n-a știut! Dar de ce trebuia să știe mama?! E ea clasa a treia? Și ce treabă are mama cu proiectul? Nu mai comentez, dar presimt că mă voi face mai rea și voi evalua fix ce ai lucrat în timpul celor 45 de minute ale lecției. Dacă nu poți nici măcar întinde culoarea pe foaie, atunci nu e musai să ai Fb.

Finalul:

Am schimbat tehnica. Se plictisesc dacă săptămâni la rând mergem pe aceeași, așa că am păstrat conținutul teoretic, dar am trecut la cusături. Copiii au primit modelul imprimat pe hârtie subțire, l-am prins de carton cu agrafe de birou, au perforat singuri și au cusut. Finalul a fost colorat în funcție de zona de intersecție a diagramelor, combinând culorile. Inițial mă gândeam să complic puțin proiectul, zonele de intersecție să fie cusute folosind culoarea secundară, dar cum e dificil să găsești totuși atâtea culori, am renunțaț și am folosit doar culorile primare.

Modelul pentru cusut este disponibil gratuit timp de o săptămână de la publicarea articolului aici. După expirarea acestui termen, fișierul este disponibil la cerere pentru cei care fac sau au făcut în ultimele două luni o donație către Talente de Năzdrăvani.

Email - lectie la clasa a treia

Emailul: aplicație la clasa a III-a

E a doua oară când mă întâlnesc, în clasă, cu acest conținut. La seria trecută de elevi, știu că lecția mi s-a părut tristă. Câțiva dintre ei aveau telefoane, dar le utilizau parțial. Am discutat atunci despre email mai mult „pe caiet“, iar tema, mai aplicată, nu a fost la îndemâna tuturor: să îmi scrie mie un mesaj electronic.

La seria actuală, lucrurile s-au schimbat. Nu aș fi îndrăznit să sper acum cinci ani că voi avea, în sfârșit, „material didactic“. După cum am mai povestit, toți copiii au primit tabletă la școală și, deși nu mă leg zilnic de activități interactive la clasă, folosim cel puțin de câteva ori pe săptămână platforma pentru teme și comunicare.

Lecția despre email a avut nevoie de puțină pregătire specială.

Întâi de toate, am deschis o temă pe classroom la care i-am rugat să comenteze scriindu-și numele și adresa de email. Am rugat și părinții să fie un pic atenți, căci o literă greșită în adresă înseamnă un email care nu ajunge la destinatar. În felul acesta aveam acum o listă disponibilă tuturor cu adresele corecte ale colegilor.

Spre dezamăgirea lor, lecția a început cu o discuție teoretică și notițe în caiet. Ce este o adresă de email? Un rând care se face albastru! Așteptam acest răspuns, căci urma să le explic de ce au scris ei adresele înaintea orei. Dar întâi am dezbătut cu ce seamănă mesajul unui email. Concluzia: cu ce vrei tu – invitație, bilet, felicitare, scrisoare, căci nu ai un suport fizic să facă diferența. Am stabilit cum aliniem rândurile, că nu e chiar ca la scrisoare sau bilet, toate sunt la stânga și că nu e nevoie să lăsăm și alineatul la început de paragraf, cel care ne mănâncă sufletul pe caiete.

Apoi le-am explicat ce scriem la TO (Către), CC (carbon copy, deși nu prea știau ce e aceea hârtie indigo) și BCC (blind carbon copy). Dacă la CC au priceput repede că mai vede cineva acel email, pentru BCC a avut nevoie de o poveste:

Să presupunem că Gigeluș a făcut o boroboață azi și eu n-am apucat să vorbesc cu el la școală, așa că îi scriu un email:

Gigeluș, 

Am auzit că în ora de engleză te jucai cu Nicușor. Te rog, ai grijă să nu se mai întâmple!

Cristina

La destinatar (TO) trec adresa lui Gigeluș, dar la BCC trec adresa tatălui băiatului. Zvăpăiatul ajunge acasă, vede mailul meu și-l șterge, să nu fie certat, dar el nu știe – căci nu poate vedea – că și tatăl lui a primit o copie a mesajului. Se pare că au înțeles foarte bine exemplul, pentru că imediat am primit replica: Doamna, dar de ce ați face așa ceva? Nu e destul că-l certați dumneavoastră?

Pfff… și eu care am vrut să le atrag atenția că niciodată nu știi cine se poate afla în BCC la un mesaj! Pe de alta, le-am explicat că, atunci când destinatarii nu se cunosc între ei, punem adresele în BCC, nu în TO sau în CC. Sunt mulți adulți care nu știu acest lucru banal și mă trezesc uneori cu mailuri primite, informări diverse, la care adresa mea se pierde între alte câteva sute. Nu mai zic de GDPR, dacă persoanele nu știu să schimbe un câmp de adresă, sigur n-au auzit nici de asta.

După ce am explicat câmpurile, am deschis tabletele.

Le-am pregătit niște post-it-uri pe care și-au scris numele, le-am amestecat și le-am reîmpărțit, cu următoarea sarcină: Găsește în listă adresa colegului de pe bilet, dă click pe ea și se va deschide o fereastră nouă în care să scrii un email. În CC pune adresa mea, la „Subiect: Primul email“, iar în mesaj salută și spune-i cum ți se pare activitatea. 

Mailurile au început să curgă cu mesaje de parcă vorbeau pe whatsapp, fără punctuație și ortografie, iar eu le deschideam pe proiector și corectam din greu. După ce s-au liniștit, am explicat funcțiile „Răspunde (Reply)“ și „Răspunde tuturor (Reply all)“ și am asistat la un nou val de mesaje, căci foloseau Reply all, să văd și eu ce scriu.

Tema pentru acasă a fost să își aleagă un coleg căruia să-i trimită un mesaj electronic cu subiectul „Lectură suplimentară“ în care să îl anunțe care e ultima carte pe care a citit-o. Cu mine în CC, normal. Iar colegul e obligat să răspundă la mesaj.

Email - lectie la clasa a treia

Deja bună parte dintre emailuri fac ping-pong între destinatari și expeditori.

Probleme sunt la punctuație, mai ales la „Bună, Ionel!“, unde lipsesc cu desăvârșire. Apoi, ghilimelele ne mănâncă sufletul, pe Android nu le găsesc pe cele „românești“ și nu mai pun deloc la titlul cărții. Iar semnătura… e cam ultima pe lista celor incluse, din moment ce „se vede de la cine vine mailul“. S-au lovit și de autocorrect, unul dintre copii a fost rebotezat, iar eu mă întrebam cine e Tania la mine în clasă, că nu știu să am o fată în plus.

Trăgând linie, parcă în sfârșit am lucrat în secolul al XXI-lea. Mai e mult până departe, căci aplicații precum PearDeck, chiar și Kahoot, care ar putea transforma lecțiile în activități cu adevărat interactive, sunt pe bază de abonament și nu unul la îndemână. Dar… cine știe?! Am trăit o minune, deja sunt mai optimistă, o aștept pe următoarea!

Temele elevilor, Brainly și A.I.

Glumele din popor spun că membrii familiei unui profesor au nevoie și ei de suport special pentru a face față crizelor existențiale ale personalului didactic. Nici familia mea nu face excepție și, când mă enervez, ei sunt sacul meu de box care trebuie să rabde cu stoicism descărcarea. Ei și pisica!

Azi corectez cu sârg caietele copiilor, doar e weekend și n-o să stau degeba. Abia am început să împărțim texte în fragmente, să facem planul de idei. Cred că suntem la a treia aplicație și m-am gândit să le dau un pic de lucru, să facem flipped-classroom și să îi las să se mai frământe acasă, să văd ce sunt în stare.

La școală, a doua zi

George și cheia secretă a Universului parcă era cartea lor de noapte bună, s-au descurcat foarte bine cu ea. Aproape toți cu tema făcută, știind ce și cum împart, de-am zis că ninsoarea de la fereastră nu era singura minune a zilei. Cum tema a fost mai lungă, am decis să iau caietele la corectat.

 

Dar tot citind „planurile“ lor, parcă am început să am o senzație de deja-vu, până când una dintre teme, corelată cu numele posesorului caietului, parcă urla din toți rărunchii că nu e locul ei acolo. Vocabularul folosit era mult peste posibilitățile reale ale copilului. Și-mi trăsnește mie să dau căutare pe net, căci știam că are un dispozitiv la îndemână. Proastă idee, căci m-am enervat și-am lăsat-o baltă, m-am dus la masă, povestind cu aprindere cum ăștia mici de clasa a treia deja exagerează (nu mai pun la socoteală temele făcute de părinți, că am și de-astea).

Ca să mă binedispună probabil, omul meu pune gaz pe foc și mă întreabă cum au căutat ei pe net de-au găsit rezolvarea. Și… îmi arată cu ce se juca atunci. Cu progrămelul acela de inteligență artificială! Între timp mă mai liniștisem și eu, așa că m-am apucat să văd ce poate face… (văd că nu scrie cu diacritice, vă rog să fiți îngăduitori):

Așadar, tema era: Scrie un plan de idei pentru George și Cheia secretă a Universului

Introducere: introducerea personajului principal, George, si prezentarea problemelor sale in viată, cum ar fi lipsa de sens si de scop.

Descoperirea cheii: George intalneste un stranie care ii da o cheie misterioasa si ii spune ca aceasta cheie ii va deschide „secretul universului.”

Cautarea sensului: incepand sa exploreze posibilitatile cheii, George incepe sa caute sensul vietii si al universului, ajungand la intrebari profunde despre existenta si destinul omenirii.

Obstacole: George intalneste diferite obstacole in drumul sau, cum ar fi scepticismul celor din jur si propriile sale temeri si incertitudini.

Revelatia: dupa un drum lung si dificil, George descopera adevarul despre cheie si secretul universului, care ii ofera un nou sens si scop in viata.

Concluzie: George invata ca adevarul nu poate fi gasit in afara noastra, ci in interiorul nostru si ca importanta este sa-l cautam si sa-l acceptam pentru a ne descoperi adevarata noastra esenta.

Aici mi-am dat seama ce poate face, așadar am insistat, am intrat în joc și am dat informații suplimentare:

Scrie un plan de 5 idei pentru cartea George si cheia secreta a Universului, fragmentul despre intalnirea lui George cu Annie, Eric si calculatorul Cosmos

Intalnirea: George intalneste Annie, Eric si calculatorul Cosmos intr-o excursie la observatorul astronomic. Ei discuta despre univers si despre posibilitatea existentei vietii extraterrestre.

Pasiunea lui George: George isi exprima pasiunea pentru univers si pentru intrebari existentiale, in timp ce Annie si Eric se arata mai putin interesati.

Calculatorul Cosmos: Calculatorul Cosmos este prezentat ca un dispozitiv avansat, capabil sa raspunda la intrebari despre univers si sa genereze simulări ale universului.

Discutia despre Cheia: George mentioneaza Cheia misterioasa primita de la stranie si cum ar putea ea sa deschida „secretul universului” si Annie si Eric se arata curiosi si intrigati.

Intrebarea finala: George formuleaza o intrebare finala privind sensul universului si al vietii, la care calculatorul Cosmos nu poate raspunde, lasandu-i pe toti cu un sentiment de nedumerire si curiozitate.

Mai incearca. Nu este chiar corect ce ai scris

Intalnirea: George se intalneste cu Annie si Eric, doi colegi de la universitate, si cu un calculator cosmic avansat numit „Einstein”, care este capabil sa simuleze universul si sa raspunda la intrebari despre el.

Discutia despre Cheia: George povesteste celor trei despre Cheia misterioasa primita de la un strain si cum ar putea ea sa deschida „secretul universului”. Annie si Eric se arata sceptici si nu cred in existenta acestei chei.

Utilizarea calculatorului cosmic: George propune sa foloseasca calculatorul cosmic pentru a incerca sa descopere mai multe despre cheie si secretul universului, dar Einstein nu poate gasi nicio informatie despre aceasta cheie.

Descoperirea unui cod: George descopera un cod ascuns in Cheia sa, si propune sa il decripteze utilizand calculatorul cosmic. Annie si Eric se alatura acestui efort.

Descoperirea secretului: Dupa multe incercari si analize, ei reusesc sa descifreze codul si sa descopere secretul universului, care le schimba radical perspectivele asupra vietii si a universului.

Calculatorul se numește Cosmos, nu Einstein, si ii poate teleporta oriunde in Univers

Intalnirea: George se intalneste cu Annie si Eric, doi colegi de la universitate, si cu un calculator cosmic avansat numit „Cosmos”, care este capabil sa simuleze universul si sa ii permita lui George sa se teleporteze oriunde in univers.

Discutia despre Cheia: George povesteste celor trei despre Cheia misterioasa primita de la un strain si cum ar putea ea sa deschida „secretul universului”. Annie si Eric sunt intrigati de aceasta cheie si sunt dispusi sa il ajute pe George sa descopere mai multe despre ea.

Utilizarea calculatorului cosmic: George propune sa foloseasca calculatorul cosmic pentru a incerca sa descopere mai multe despre cheie si secretul universului, utilizand teleportarea pentru a vizita diferite locatii din univers.

Descoperirea unui cod: George descopera un cod ascuns in Cheia sa, si propune sa il decripteze utilizand calculatorul cosmic. Annie si Eric se alatura acestui efort.

Descoperirea secretului: Dupa multe teleportari si analize, ei reusesc sa descifreze codul si sa descopere secretul universului, care ii schimba radical perspectivele asupra vietii si a universului.

Annie este fiica lui Eric, amandoi fiind vecinii lui George. Cosmos este calculatorul lui Eric

Intalnirea: George se intalneste cu vecinii sai, Annie si Eric, care sunt tata si fiica. Eric este un inginer in tehnologie si deține un calculator cosmic avansat numit „Cosmos”, care este capabil sa simuleze universul si sa ii permita lui George sa se teleporte oriunde in univers.

Discutia despre Cheia: George povesteste celor trei despre Cheia misterioasa primita de la un strain si cum ar putea ea sa deschida „secretul universului”. Annie si Eric sunt intrigati de aceasta cheie si sunt dispusi sa il ajute pe George sa descopere mai multe despre ea.

Utilizarea calculatorului cosmic: George propune sa foloseasca calculatorul cosmic al lui Eric pentru a incerca sa descopere mai multe despre cheie si secretul universului, utilizand teleportarea pentru a vizita diferite locatii din univers.

Descoperirea unui cod: George descopera un cod ascuns in Cheia sa, si propune sa il decripteze utilizand calculatorul cosmic. Annie si Eric se alatura acestui efort.

Descoperirea secretului: Dupa multe teleportari si analize, ei reusesc sa descifreze codul si sa descopere secretul universului, care ii schimba radical perspectivele asupra vietii si a universului.

Sper că v-ați amuzat și voi. Mie experiența mi-a dat fiori. „Perlele“ de la examene vor fi din ce în ce mai „artificiale“, nu vom mai găsi nici măcar perle autentice ale elevilor.

Concluzia: cine m-a pus să le dau temă? Temele ar trebui scoase! Doar cu ce facem la școală mai rămân copiii…

decor fereastra frunze laminate

Frunze de toamnă – decorațiuni pentru ferestre

În căutare de teme de toamnă pentru finalul de sezon, am scos din străfundurile memoriei un proiect propus de Simona B., undeva la începutul anului școlar. Știam că îi pusesem un steguleț, „de ținut minte”, dar când să văd exact în ce consta… ia-l de unde nu-i. În dosarul cu „idei salvate” marcat pe facebook nu era, deși eram sigură că îl pusesem la păstrat. Probabil îmbătrânesc, încep să uit.

Bine că măcar „drepturile de autor” erau marcate, măcar știam la cine să cer ajutor!

Așadar, în ce consta proiectul:

  • Se ia una bucată foaie de hârtie cu un contur de frunză, îngroșat cam la 1 cm, se decupează pe interior și pe exterior. Ușor de zis… cam un sfert dintre ai mei au reușit să rupă conturul la decupaj. Dar au finalizat. Pentru că era o coală mare, am forțat și le-am mai strecurat o frunză mai mică… cu mențiunea „cine vrea”. Probabil a fost atât de greu decupatul că un singur copil „a vrut”.
  • Se taie pătrățele (sau ceva pe-acolo) din hârtie colorată. Simona a făcut proiectul cu hârtie creponată, eu am cumpărat special hârtie de mătase (în mai multe culori, aici), mai subțire și mai de efect la fereastră. Copiilor le-am dat pe bancă benzi de 5cm lățime, ei urmând să taie bucățile. Unii au vrut să rupă… alții au considerat că, așa, inestetic, „merge”…
  • Se așază conturul de frunză într-o folie de plastifiat, se decorează cu hârtie colorată, se închide folia și se laminează. După aceea, se decupează la un centimetru de hârtie și se așază la fereastră.

Atât de simplu… dar din cauza lucrurilor simple albești!

decor fereastra frunze laminate

Întâi a fost partea cu decupatul. Apoi, așezarea hârtiei colorate. Cât de greu e să le pui una lângă alta, nu una peste alta? Se pare că misiune imposibilă… la fel ca și a nu lăsa locuri goale.

Însă bomboana pe coliva proiectului avea să fie laminatorul meu. N-am stat chiar cu ochii pe el… și o folie s-a făcut toată armonică înăuntru! Ce să mai deblochez rolele, ce să trag, că nu aveam ce… Noroc că, de când m-am rugat de mecanicul școlii să îmi dea și mie o șurubelniță în cruce să îmi repar ceasul (au dat cu el de pământ „cei mari” și i-au sărit limbile) și n-a avut, umblu și cu o șurubelniță în penar.

Am desfăcut repede jucăria, am scos folia, am montat la loc… dar a trebuit să rezolv și frunza smotocită a copilului, ca să nu se pună pe plâns că i-am distrus opera și el nu pleacă cu nimic acasă! (Am mai trecut-o de două ori prin aparat și s-a mai îndreptat.)

Laminatorul încă funcționează. Sper. Că altul n-o să-mi iau prea curând… dar sigur nu-l mai las nesupravegheat!

Pentru expoziția noastră, le-am lipit pe fereastră. Prima serie joi, căci n-am avut timp să le termin pe toate (deh, m-am mișcat bine cu șurubelnița, dar nu suficient de repede) și am mai lăsat și pentru vineri, când a ieșit și soarele. Ar fi fost frumos să le lăsăm pe geam, dar… ultima dată când am lăsat niște proiecte faine expuse, „cei mari” le-au făcut bumerang de la fereastră și am plâns după ele. Acum luăm totul acasă… păcat că n-am reușit să-i învăț mai profund (în patru ani au uitat, că tot ai mei au fost!) să respecte munca colegilor mai mici!

decor fereastra frunze laminate

PS: din resturi sperăm să facem „geamuri” la o felicitare de Crăciun și poate un felinar transparent cu restul de hârtie de mătase.

Revista clasei – un proiect de suflet

Acum mulți-mulți ani, pe când era Iris „mică”, am văzut prima dată o revistă a clasei. Ea și colegii ei s-au mobilizat, au pregătit articole, jocuri, și îmi vine să plâng de ciudă că n-am păstrat atunci, măcar scanate, numerele revistei. Știu însă că se consumau mult, în clasa a patra, cum să facă să iasă „citibilă”.

Anul trecut, când copiii mei de la școală erau clasa a doua, am avut prima activitate la „revistă”, ca scriere creativă, la finalul anului. Au scris fiecare despre ce le-a plăcut mai mult în anul școlar care se încheia, dar de machetat în pagină m-am ocupat eu. Am vrut să îi implic pe cei care se mai pricep un pic la Slides și să aranjăm revista online, însă voluntarii au lipsit… munca nerecompensată nu e favorită, iar eu nu sunt dornică să premiez cu calificativ orice mic efort.

Ce facem cu revista în clasa a treia?

Dacă am găsit un nume și a apărut primul număr, nu puteam renunța. Am anunțat că vor primi o notă la portofoliu, la limba română, ca și până acum. Doar că, dacă în anii trecuți portofoliul era doar o colecție ordonată de fișe, anul acesta are trei secțiuni, fiecare cu un nivel de calificativ recompensat. Minim obligatoriu este partea de fișe lucrate la școală, apoi pentru următorul nivel – cea de lectură obligatorie, iar pentru „Foarte bine” secțiunea cu activități opționale, unde intră și articolele scrise pentru revistă.

Ca să avem etapa de corectură a unei scrieri „de autor”, procedăm în felul următor:

  • Anunț deschiderea numărului revistei pe Classroom. Copiii au la dispoziție cam două săptămâni să aleagă un subiect, inspirat din activitatea noastră la clasă.
  • Autorii scriu în Google Docs. Încet-încet îi învăț diverse detalii de tehnoredactare – cum lăsăm spații după semnele de punctuație, cum generăm alineat fără să introducem zece spații la început de rând, cum scriem cu diacritice, cum punem ghilimelele corect românește, nu englezește.
  • Când trimit tema, eu o printez (la un rând jumătate, ca orice manuscris), o corectez și le-o restitui la școală. Autorul trebuie să își facă singur corecturile, iar fișa o adaugă în portofoliu la „suplimentar”.
  • În varianta sa finală, adaug articolul pe macheta revistei.

Intenționez ca, pe lângă „Jurnalul clasei” (de care ne străduim să ținem cu dinții în fiecare zi), revista să fie o activitate permanentă până la finalul clasei a patra. Așa vom avea, prin ochii lor și ilustrate cu fotografii, cele mai interesante activități, școlare sau extrașcolare.

E greu să te lupți cu o foaie albă

Mi-aș dori ca la acest proiect să participe cât mai mulți copii, însă lupta cu o foaie albă nu este câștigată întotdeauna și de foarte multe ori bătălia e pierdută fără să înceapă. Să scrii un text coerent și plăcut celorlalți nu este deloc simplu. Unii au deja acest exercițiu și se descurcă bine și aproape foarte bine, sunt necesare doar câteva sfaturi la corectură și pot aranja un text decent pentru publicare.

Alții… mai greu, dar mă bucur că nu renunță și se străduiesc. Înțeleg mai încet că nu poți doar arunca cuvinte pe foaie, trebuie să îți faci un „plan” și să povestești, pe rând, toate detaliile. Mă bucur însă că, acolo unde această cerință depășește puterile copilului, nu am avut amestecul părinților. Lucrăm încă la acest capitol, dar suntem aproape de reușită.

Îmi doresc ca, la un moment dat, să îi las singuri. Însă știu că trebuie să își dorească și ei, nu doar împinși de la spate sau pentru o recompensă!

Revista clasei

Puteți citi acest număr dacă dați click pe imagine. Cărțile recomandate le găsiți aici: Operațiunea Iepurașul, Jurnalul prințesei Zina

sperietoare de ciori din tub de carton

Sperietoare de ciori din hârtie

A început școala și, odată cu ea, parcă ne-am mai relaxat. Încercăm să nu ne gândim la pericolele care ne pândesc, ascunse. Eu încerc să iau lucrurile așa cum sunt, să nu îmi mai propun să schimb acolo unde nu există dorință de schimbare. Și, atât cât pot, în cercul meu mic să fac lucrurile pe placul meu și al celor din jur.

Orele de arte și abilități vor rămâne pentru mine orele de suflet, chiar dacă arareori reușesc să duc la capăt ce îmi propun. Anul acesta am schimbat strategia. Am strecurat în planificare, nevăzute, momente de relaxare, să alternez cerințele programei cu proiecte mai amuzate, mai provocatoare. Cumva, acele „săptămâni independente” de care mă loveam în planificarea de la grădiniță.

Și săptămâna aceasta a fost una dintre ele.

Nu am pus în orar orele de avap împreună, vinerea, amândouă. Dacă ar fi așa, orarul de vineri ar cuprinde limba română, sport, două ore de arte… Totuși, prea ușor! Dacă nu e matematică, sunt științe, joacă și provocare.

Ca o paranteză, azi am trăit un miracol. Fără să spun eu ceva, fără să fac vreo observație, era o liniște incredibilă în pauză… Se așezaseră singuri, mâncau, nimeni nu se plimba. M-am speriat. Sunteți bine? Ați pățit ceva? E cea mai liniștită pauză pe care am văzut-o! Am aflat secretul. Doamna, muzica ne-a făcut așa! O, Doamne, dacă știam eu că Elton John are efectul acesta… Doamna, să lăsați muzica asta și la arte! Sir John, tnks!

Sperietorile de ciori

Sperietorile sunt recomandate pe Red Ted Art ca proiect pentru copii mici. Poate la ei acolo, la noi nu e chiar atât de ușor, ținând cont că e origami îmbinat cu alte tehnici. Însă cu acest proiect am început altă strategie. Vreau să îi determin să privească întâi obiectul finit și să înceapă să analizeze singuri procesul de realizare, apoi să pregătească materialele.

Așadar, le-am dat pe G-Classroom lista cu materiale și indicații, pornind de la tubul de carton. Chiar m-am gândit să îi învăț cum să coloreze hârtia cu ceai; mi-a părut rău că unii au ales soluția simplă, să printeze pe ambele fețe o coală crem și nu au încercat procesul de fabricație. Uneori, drumul e mai important decât finalul, dar lucrul acesta e greu de înțeles.

Apoi, le-am arătat la școală imaginea și am discutat despre ea, la ce folosește fiecare lucru de pe listă și și-au făcut o idee ce e cu adevărat necesar.

Și a venit ziua de lucru

Am făcut întâi, demonstrativ, un coif dintr-o coală mare, A4, cum aveau și ei. Ce să vezi, era prea mare pentru tubul de hârtie. Ce facem? Ce propuneri aveți?

Hai să o rupem pe jumătate, doamna!

Am rupt-o, am făcut din nou coiful, care s-a potrivit de data aceasta perfect. Așa au procedat și ei cu hârtiile pregătite și primul realizat a fost coiful. Și a urmat provocarea: cum să faci creația ta să semene cât mai bine cu modelul, iar când nu poți, ce soluție găsești?

Așezi, muți, dai jos, încerci iar, până când te declari mulțumit de rezultat. Și e important și cu ce lipești. Dacă e doar hârtie, lipici solid. Dacă sunt și alte materiale – plastic pentru ochi, ață pentru păr, mai sigur este silipiciul.

O zi au stat la școală, să se usuce pentru ședința foto. Dar abia așteptau să se laude cu ele acasă!

sperietoare de ciori din tub de carton

ziua lecturii

Ziua lecturii – acum zi națională

M-am bucurat foarte mult când am văzut prima dată comunicatul referitor la Ziua lecturii, la nivel național. Nu pentru că aveam nevoie de o zi în care să citim, ci pentru că, în sfârșit, după doi ani de restricții și reguli impuse, aveam voie să deschidem din nou școlile. Doar era directivă de sus, nu se mai punea problema că nu e permis.

Am țopăit de fericire, am sunat un prieten să văd ce se poate face și, cam cum dădeau liberalii legile în vremea lui Carol I (să fie pentru toată țara, dar în mod special la noi), Editura Paralela 45, care s-a oferit să citească cu noi în această săptămână, a venit în școală, dar și la mine la clasă.

Nu știu cum e pe la alții, dar la noi în clasă se discută despre cărți. Avem săptămânal o fișă de lectură adaptată vârstei, cu care încerc să îi provoc să citească mai mult. Sau măcar din cât e, să învețe puțin. Apoi, e biblioteca clasei. Așa vitregită de vremuri, tot se găsesc lucruri interesante de citit. Au descoperit seria Portalul Magic, rămasă moștenire de la seria precedentă, romanele grafice (Amuleta), senzație fac și cele câteva enciclopedii pentru copii sau numerele din revistele Terra și National Geographic România.

Mă bucur ori de câte ori pe la bibliotecă trece câte un copil care n-ar lucra ceva în plus nici picat cu ceară!

Ziua lecturii – chiar era necesară?

Sincer nu știu cât de necesară. Mi-a venit târziu ideea ca de ziua lecturii să aducem (definitiv) o carte la biblioteca clasei, căci altfel nu știu cum s-o cresc, cum să mai cumpăr cărți noi, căci au apărut în ultimul timp multe pentru cititori mici și sigur ar fi încântați să le răsfoiască.

M-a enervat însă din start ora fixă pentru citit. Cu ce scop? Păstrăm un moment de reculegere la nivel național, sau ce a vrut să fie asta? Oricum abordarea asta de partid, toți la raport, îmi aducea aminte de activitățile pionierești. Ai-n-ai chef, ai-n-ai cu ce, nu contează, bifezi activitatea. Poate anul viitor am mai multe idei, anul acesta am lăsat în pace ziua de marți, 15, ba chiar a zăcut într-o liniște de mormânt din acest punct de vedere. Doar le-am menționat copiilor că a doua zi vom avea vizitatori la clasă și le-am pregătit o fișă cu Portalul Magic, noua lor pasiune.

A doua zi de lectură

Am început ora cu „Căsuța din copac”, iar cei care au trecut de mult de primul volum al seriei abia au reușit să se abțină să nu le spună celorlalți cum continuă povestea. Am intrat în atmosfera cărților discutând despre entuziasmul debordant al lui Annie când găsește căsuța ticsită cu cărți. Nu era nici căsuța de turtă dulce care a dat-o pe spate pe Gretel, nici alte tipuri de tentații. Așadar, de ce e fetița atât de încântată că are teancuri de cărți? Îi place să citească, are ce să facă toată vacanța, află lucruri noi, îi place mirosul cărților, nu avea cu cine să se joace… cert e că ideile au curs.

După ce ne-am terminat treaba, au sosit și fetele de la editură. Ne-au povestit mai ales despre Gusti și jucăria lui deosebită, dar și despre alte apariții pentru ei, inclusiv despre Infojurnalele care detaliază aspectele științifice prezentate în Portalul Magic.

ziua lecturii

Și cum veni vorba de povestea unei cărți, drumul de la idee la tipar și ce e o editură, ai mei s-au simțit ca peștele în apă.

Anul acesta am „scris” deja a treia noastră cărticică, după toate regulile. Am scos frumușel colecția de cărticele din dulap și i-am privit cum leșinau de plăcere când erau lăudați, iar cărticelele lor și-au găsit loc pe masa de prezentare. Nici întrebarea Ce edituri cunoașteți? nu i-a surprins, au înșirat cam tot ce e de top la categoria „copii”, începând chiar cu musafirii noștri și terminând cu editura de la care ne-am achiziționat manualele.

Am avut parte și de un mic concurs, cu tragere la sorți, cine știa o poezie corect. S-au emoționat, s-au fâstâcit, am validat participări și am avut un câștigător. Am încheiat cu o lectură în lanț despre Peter Pan, apărută în seria de povești celebre pentru cei mici. Am murit și-am înviat de dragul lor când i-am văzut ce frumos citesc, marea majoritate corect și destul de mulți cu intonație. Credeam că vor avea emoții să citească în fața unor străini, dar cu text la prima vedere s-au descurcat extraordinar.

Ziua lecturii a venit și a trecut. Ce rămâne e ca, măcar cu ai mei, să insist și să nu renunț la speranța că într-o zi fiecare dintre ei va descoperi acea liniște specială dintre două coperți.


Când citești, faci lucrurile să se întâmple în capul tău, nu te zgâiești la un ecran unde alții fac lucrurile să se întâmple pentru tine…

xilofon scoala

La muzică, cu xilofon

Dacă e ceva ce m-a întors pe dos de când cu pandemia (și nu numai) e ora de muzică, cu tot cu mișcarea cu care figurează în programă. Ok, vorba fiică-mii, nu vreau să știu cum sună vocea mea, însă și aici trebuia să se „întâmple“ ceva. Cu chiu, cu vai, nu am transformat MM în Multă Matematică, cum se poartă pe la noi, și mă străduiesc ca de fiecare dată să fac ceva cât de cât decent, astfel ca atunci când tragem linie să putem spune că am învățat ceva nou.

Clasa pregătitoare a fost online. Eu pot spune că am stat din martie până în iunie, însă la muzică am propus atunci mereu variante asincron. Mulțumesc Anei-Maria Rusu că există și că ne-a fost alături atunci cu toate filmele și ideile ei din seria Cântă cu ce găsești prin casă, căci tare bine mi-au prins! Și în atmosfera aceea sumbră, mai făceam și altceva, indiferent cât de trăsnită părea ideea, copiii s-au distrat. Ne amintim cu plăcere momentele și parcă nu se cade să nu ne străduim măcar să fim la înălțime.

Clasa întâi a mai fost cum a mai fost, mai mult la școală, dar să cânți cu masca nu e o idee deloc strălucită, mai ales când copiii vin cu măști de cârpă care stau aiurea. Ne jucam la școală, muzicogramele au fost o soluție salvatoare, ascultam cântecele, dar nu le ceream să cânte cu masca. Foloseam platforma și le ceream să cânte acasă și să se înregistreze să-mi trimită. În general, ideea a prins și părinții au susținut-o, dar mai nou în școala românească nu majoritatea decide, ci minoritatea care știe să fie vocală și să-și „ceară drepturile“. 

Ce idee și asta să ceri pe platformă înregistrare? Ce le trebuie să învețe un cântecel?

Da’ chiar, la ce bun să îți exersezi memoria, să înveți, de fapt, o poezie, căci nu le ceream să cânte neapărat, cât să învețe versurile. Oricum, ideea a fost ucisă în fașă. Așa că… ce să fac, am cântat la școală. Asta e, pe principiul: dușmanul binelui e mai-binele. 

Planuri la cald

Toată vara m-am perpelit ce fac eu în clasa a doua cu ei, că n-o pot ține tot așa. Ce să fac „nou“? Nu învățăm încă notele muzicale, ca să scot de la naftalină ideea cu pianul pe telefon, care merge la clasa a treia… Trebuia altceva. Și atunci mi-a venit ideea cu xilofonul. Am ochit că nu sunt scumpe, oricum sunt muuult mai ieftine decât cele zece pop-it-uri (minim) pe care orice elev respectabil le are în ghiozdan, și am pus pe lista de rechizite, cu rugămintea de a-l avea după vacanța de toamnă.

Dincolo de scepticismul că îl folosim la o singură oră și ar fi fost bani aruncați în vânt, copiii așteptau cu o nerăbdare greu de descris lecția cu xilofon.

Ca să știu totuși la ce mă aștept, am cerut pe platformă poze cu instrumentele. Le-am eliminat pe cele cu mai puțin de opt lame, le-am stabilit ordinea în care vor fi numerotate, căci aici am ajuns. În mintea mea, toate ar fi avut aceleași culori ale curcubeului, eu le-aș fi dat partiturile colorate și totul ar fi mers minunat. Doar că cele două socoteli nu s-au potrivit și exceptând vreo șase care respectau ordinea, restul erau în orice alte combinații cromatice. Așa că le-am numerotat de la 1 la 8 și gata.

În pachetul de fișe distribuit copiilor pentru perioada care urmează, le-am inclus și partiturile adaptate pentru două cântecele. Unul le era foarte cunoscut, căci l-am tot exersat în septembrie, când ieșeam în curte și încă aveam voie să stăm fără mască afară. M-am gândit că e mai indicat să încerce prima dată cu un cântec familiar. Al doilea – unul foarte, foarte simplu.

Nu puteam să fac excepție

Normal, nu puteam să discutăm de exerciții cu un instrument fără să am și eu. După un rateu cu unul care arăta bine, dar la 20 lei scotea niște sunete de 2 lei (sau mai bine zis nu scotea, căci LA-SI-DO erau identice și răgușite), mi-am dat seama că nu e cazul să mă mai complic cu jucării și am trecut direct la categoria instrumente muzicale. Sau măcar ceva pe-aproape, căci unul adevărat depășește posibilitățile.

Cert e că în momentul în care mi-a sosit jucăria toată familia a fost încântată, s-a exersat pe rând și la ce vibrații produce seara, și vecinii cred că sunt încântați. Să vezi apoi emoții, că nu sunt obișnuită să cânt cu două mâini, stânga zici că e leșinată când lovește… dar am exersat toată vacanța să mă prezint onorabil în fața copiilor.

Și a sosit mult așteptata oră de muzică. A sosit ea de la prima oră a dimineții, chiar dacă era de română, când țineau să-mi arate că au și cum se aude. Sunt atât de iubite ciocănelele, că le sug ca pe acadele în toate zilele săptămânii, și am stat online două săptămâni. Nici nu vreau să mă gândesc că venim cu ele la școală și ei sunt obișnuiți să le lingă, să și le prindă la cercei atârnate, să le bage în codițe precum chinezoaicele, prin ochiurile plovărașelor și câte și mai câte astfel de idei creative care previn cu siguranță pierderea lor.

Mai contează cum a ieșit ora?

Deja învățaseră cântecelele (unii) și ne-au arătat tuturor înainte să pot explica ceva. Durata sunetelor e ceva relativ, sunt convinși că a ști cântecul înseamnă să cânți repede, însă lucrăm la răbdare și lovit cu măsură (optimist spus!). A doua oră a crescut numărul de experți, dar și de xilofoane, a treia oră au zis că pe-astea două le știm, ce mai urmează. Cam dezamăgiți că nu e tot manualul așa scris.

Aveți xilofon performant!

Ptiu, drace, că nu știam! Dar am râs pe săturate. Încercând să le arăt că nu trebuie să se grăbească și e nevoie să și asculți ce cânți, repetam pe xilofonul meu câte două măsuri pentru fiecare copil. Unii… mai dezamăgiți, căci jucăria lor nu scotea sunetele așteptate. Până la un moment dat când primesc replica. Normal că al meu se aude frumos, cântecelul se recunoaște, că al dumneavoastră e performant.

Mă gândesc că, dacă ne întoarcem la școală, voi putea să îi las, pe fiecare, pe rând, la al meu. Dacă știu partitura, nu au cum să nu se descurce. Mi-am numerotat și eu lamele, deși mă încurcă teribil și fac un efort imens să ignor, dar așa pot vedea și ei (pe webcam). Oricum, am văzut că le-au memorat deja, aproape că nu mai folosesc foile pentru cele două portative, nu mai mult de 8-10 măsuri. Până atunci însă, avem ocupație, ne și mișcăm, cântăm, exersăm. Se va auzi de la noi de la fereastră de parcă treci pe lângă Conservator, fiecare pe limba lui.

Aștept cu nerăbdare să văd ce ne rezervă viitorul. Până acum, de când am luat seria aceasta de elevi, am parte numai de provocări, care mai de care mai interesantă sau mai șocantă.

Edit: Între timp am revenit la școală. Ne jucăm în continuare, aproape și cântăm, papagal îmi trebuie pentru al meu, că mă plimb cu el acolo unde e nevoie.