Începe școala. Cum decorăm clasa?

Toamna trecută subiectul a fost unul delicat, căci restricțiile spuneau că nu poți afișa ceea ce nu poți dezinfecta. Am fost cam ca fata îmbrăcată în plasa de pescuit, nici n-am pus, dar nici n-am dat jos ce rămăsese… Cert e că nu am exagerat. Apoi, eram aproape convinsă că vom intra în online și nu am investit, ținând cont că aveam nevoie de altă aparatură. Ca o paranteză, pe lista de achiziții personale am bifat un microfon wireless, păcat că e devorator de baterii și nu mă țin curelele să îl folosesc non-stop, dacă mai emitem live din clasă…

Revenind, dacă anul trecut m-am oprit la a pune literele pe perete (de tipar și de mână), simple, fără alte brizbrizuri, fără să le transform într-un insectar monoton sau un amalgam obositor de culori, anul acesta… trec clasa a doua. Gluma se îngroașă nițel și știu, căci așa am învățat și eu, cât de importantă este învățarea involuntară, acea expunere permanentă la un mesaj scurt și clar.

Ați avut planșe pe pereți când erați mici?

Eu da. Când am învățat în laboratorul de chimie, aveam sistemul periodic deasupra tablei (slavă Domnului că picase Tovarășu’ și era locul liber), iar în spate săgeata aceea cu reactivitatea (sau cum se numea, când cel aflat deasupra îl putea înlocui pe cel de jos în reacție, nu și viceversa) și un mare, dar mare! poster cu regulile de protecția muncii în laborator.

Primele două – esențiale: nu gustăm/ nu mirosim substanțele. Urma ceva cu nu turnăm apă în acid și nu stingem var în recipient de plastic. Restul nu le mai știu, dar îmi amintesc puterea acelui NU scris mare, cât patru rânduri, cu roșu, să pricepem că e periculos. Că am umblat noi la dulap când aflasem numele prafului de strănutat și am vrut să vedem dacă așa e… altă poveste!

Apoi ne-am mutat în cabinetul de română. Pe lângă iluștri clasici ce ne priveau mustrători de deasupra tablei, morfologia, sintaxa, vocabularul aveau postere separate pe dreapta. Nu aveai cum să „pierzi vremea“ la școală, căci și dacă tu căscai gura pe pereți, tot învățai ceva. Mă rog, acum au copiii telefoanele la ei, cască gura pe ecran… Nu mai comentăm…

Așadar, ce pun pe pereți?

Două lucruri importante „se întâmplă“ în clasa a doua: cratima și tabla înmulțirii (cu umbra ei, împărțirea). Ambele sunt din seria adevăr și provocare, ori le știi, ori mori cu ele de gât. Secretul cratimei nu va fi dezvăluit până în clasa a treia, chiar a patra, când învață primele noțiuni de gramatică, dar ajută enorm la acest capitol lectura suplimentară și scrisul supervizat de un adult (care, normal, știe să scrie, nu cum sunt pe facebook o mulțime care consideră neesențial acest aspect).

Tabla înmulțirii intră la provocare. În clasa a doua încă se lucrează cu adunarea repetată. Chiar și la evaluarea națională de la final tot această rezolvare li se cere copiilor. Însă ei sunt nerăbdători și după ce le adună de zeci de ori încep să le învețe pe dinafară, apoi începe cearta, de ce să mai scrie ca adunare dacă știe „cât face“.

Un lucru doar țin să spun: mi se pare o prostie imensă a cere copiilor să învețe singuri tabla înmulțirii în vacanța de dinainte de clasa a doua, la fel și cu a le cere să o știe deja în timpul anului. Personal cer memorarea ca pe poezie la începutul clasei a treia, când nu mai merge să stai două minute să faci o adunare repetată când tu ai de înmulțit numere cu două și trei cifre.

La matematică…

Sunt mai mult decât sigură că vom începe anul cu restricții. Nu sper că vom avea voie să folosim material didactic transmisibil, iar lecțiile vor avea cu siguranță de suferit pe partea de interacțiune cu materialul concret de care copiii la vârstele mici au atâta nevoie. De aceea am zis să pun totuși pe perete câteva noțiuni esențiale în acest an, atât din cele pe care le reactualizăm din clasa întâi, dar și cele noi.

După ce mi-am făcut afișele (1, 4, 5) de mai jos și am apucat să mă laud cu ele un pic, am avut o cerere să pregătesc și variantele pentru clasa a treia și a patra, până la 10 000, respectiv 1 000 000 pentru numerație. Pentru operații nu mai e nimic nou, pot rămâne în această formă patru ani, dacă nu se face exces de zel cu proprietățile adunării și înmulțirii, la capitolul terminologie.

Limba română…

Ce am uitat să trec în revistă mai devreme a fost dimensiunea la care consider că trebuie făcut afișajul în clasă: să fie vizibil din orice colț, pentru orice copil. Mi se pare stupid să pui o coală A4 cu o tablă a înmulțirii, care să aibă margine de 5 cm cu fluturași și alte insecte/orătănii, iar informația esențială să se citească doar de lângă perete. Sau, și mai rău, nici atunci.

Am văzut la vânzare planșe cu ortograme, afișe A3, scrise mărunt cu cel mult font de 20. Păi ce să vadă copilul în clasă? Acelea sunt bune cel mult acasă, deasupra biroului, unde le poate citi. Dar în clasă sunt utile doar pentru a împiedica praful să se așeze direct pe perete.

De aceea m-am apucat să fac planșele mele 70×100 cm. Sunt mari, știu… costă, da… dar dacă nu le pui să fie utile, mai bine renunți. Cum zicea mama lui Bocănilă, dacă nu poți spune un lucru frumos, mai bine taci.

Am adăugat o planșă și pentru clasa a treia, cu ortograme suplimentare, încă nu am luat o decizie dacă să o afișez sau nu în clasă. Depășește programa de clasa a II-a, dar mă gândesc că nu are cu ce să dăuneze, din moment ce atunci când au de scris un text liber, copiii se lovesc de ele. Dacă le prind mai devreme, câștigul lor.

Mai am de lucru un pic la semne, aș vrea să mai fac un afiș în care să includ punctele de suspensie, ghilimelele, poate le pun și ei românește („“, nu ”“ , nici „”), parantezele…

Cum supraviețuim financiar începutului de an școlar?

Primul sfat e simplu: nu dați banii pe prostii.

Ca un croitor priceput, măsurați de 10 ori și tăiați o dată, gândiți bine ce aveți cu adevărat nevoie și fiți un exemplu de cumpătare, echilibru și bun simț. Nu împodobiți sala de parcă e pom de Crăciun, foaie lângă foaie, cu elemente colorate, multe și inutile. Chiar și o margine cu buline e prea mult pe 30 de foi… Amintiți-vă de Cruella DeVil, cum vedea numai pete…

Ai clasa albinuțelor? Una pe ușă, două-trei decupate printre afișele de la avizier, una de pluș ca mascotă, hai una lângă titlul mare al posterului și serios că ajunge. Zi de zi, minut de minut în stup chiar e copleșitor… și la ele măcar se ventilează cu aripile, în clasă cine te scapă când te sufoci?

Încurajați părinții să se implice în asociația de părinți, să completeze declarația 230 și să doneze cei 3,5% din impozit. Știți cum e, dacă nu curge, pică, tot mai reușești să faci ceva fără să stai cu mâna întinsă. (Apropo, povestea cu cererea la primărie am încercat-o, n-am văzut nimic din ce era pe listă, dar știu și primării care se implică.)

Renunțați la florile de început de an.

Cine simte că vrea să facă un gest frumos, să doneze cât consideră că ar da pe această „atenție“ către asociația de părinți. Să o facă nominal, cu chitanță, iar fondurile să fie folosite la clasa la care este înscris copilul lui. Pe românește, împușcăm doi iepuri dintr-un foc. Salvăm și florile, și școala.

Poate că cele de mai sus par prea dure, dar dacă derulezi un pic știrile, vezi că intrăm încet și adânc în criză. Euro crește, salariile profesorilor sunt înghețate de niște ani și glaciațiunea nu dă semne să se încheie, prețul gazelor se dublează la iarnă, iar curentul dă și el semne că se umflă. Economia noastră duduie de sar niturile cazanului, e momentul să nu exagerăm.

Zic și eu…

PS: Până fac afișele, le-am pregătit copiilor mei semne de carte. Din motive nenumărate ce țin de drepturile de autor și protecția lor pe internet, pentru că am obosit să tot fac cereri peste cereri să îmi scot materialele de pe alte site-uri unde colege binevoitoare le-au urcat, deși nu aveau permisiunea, materialele prezentate în acest articol nu vor fi disponibile în format digital. La cerere, vă comunic prețul la care le pot printa și, dacă doriți, vi le trimit prin corespondență. Tot la cerere pot pregăti și altele, după cum aveți nevoie.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)

Jocul cu cărămida, sau cum am deschis DEX-ul prima dată

Abia terminasem lecțiile la matematică și rezolvam cu copiii în clasă evaluările finale din caietele de lucru. Unul din exerciții punea la încercare vederea în spațiu, cerându-le să numere cărămizile lipsă dintr-un perete. Cum nu vizualizau forma paralelipipedului și nu mai aveam nici eu în clasă materialele folosite în primul semestru, mi-am amintit că am în bibliotecă o „cărămidă“. Am scos DEX-ul și am reușit, pe moment, să rezolvăm problema.

Însă o alta le-a trezit curiozitatea. Ce carte e aceea atât de groasă? E un dicționar. Câte pagini are? În cât timp îl citești? Inutil să spun că eu consider că în orice casă trebuie să se afle un DOOM și un DEX, că nu ne-am născut învățați. Dar încă nu au înțeles foarte bine cum e cu cărțile astea pe care nu le citești, dar le folosești când ai nevoie.

Am terminat cam în același timp și literele alfabetului și am început să discutăm despre ordinea alfabetică. Am asezonat lecția cu un cântecel pentru a le învăța, sper că nu vor uita de ă, î, â, ș, ț, care nu au fost suficient de „importante“ ca să fie și ele introduse pe muzică. După ce le-am spus că toată lumea știe literele în ordine și că obligatoriu trebuie să le învățăm și noi, a urmat întrebarea de baraj:

De ce? La ce ne folosește?

Am început să dau exemple, începând cu catalogul clasei, unde ei sunt așezați alfabetic, după numele de familie. A fost mai greu să dibuiască ordinea celor șase nume care încep toate cu M, două chiar identice. Parcarea de la mall e și ea ordonată alfabetic. Dar am ajuns repede la DEX. L-am scos iar din dulap. Doamna, ce faceți cu cărămida?

A urmat o prezentare a dicționarului. Tocmai lucrasem un text mic în ora precedentă și aveam pe tablă cuvintele necunoscute scoase și explicate. Ce facem însă când avem un cuvânt pe care nu ni-l poate explica nimeni? Îl căutăm pe internet… Da, au dreptate. Pentru generația lor, orice răspuns e la un click distanță. Dar dacă nu ai net?

Au fost relativ impresionați de modul de organizare al dicționarului, de cât de mic e scris, de cele 1264 de pagini, și i-am lăsat să caute singuri. I-a ținut ocupați ceva vreme, însă cel mai mult m-am bucurat a doua zi, când am primit o cerere un pic mai neobișnuită:

Doamna, pot să mă joc și eu cu cărămida?

Așadar, avem și jocul cu cărămida. Iei un coleg, îți dă un cuvânt, tu îl cauți în dicționar. Te poate cronometra cu secundarul de pe ceas. Apoi faceți schimb, tu îi dai ceva de lucru, vedeți cine a găsit mai repede. Le-am explicat că în dicționar cuvintele au forma pentru un singur obiect, nu pentru mai multe, dar nu îmi rămâne decât să sper că explicația aceasta, valabilă pentru substantiv, o pot extinde intuitiv pentru toate celelalte categorii gramaticale.

Le-am explicat, normal, și cum să caute pe internet, scriind DEX după cuvântul pe care nu îl cunosc, cum să ignore toate acele litere mici cu puncte care apar, căci vor afla când vor fi mai mari ce înseamnă – o parte de la mine, în clasa a treia, o parte mai târziu, de la cei care preiau ștafeta.

Acum doar mă bucur că într-un an în care joaca a fost mai puțină am reușit să punem în colecție un joc nou.

Am învățat să citesc!

De fapt, am învățat să citim, toată clasa. S-a încheiat aproape clasa întâi, nici nu îmi vine să cred că au trecut doi ani din cei cinci pe care îi petrecem împreună. Deja o parte dintre copii își dăduseră drumul la citit încă din clasa pregătitoare, când buchiseam împreună propoziții. Însă clasa întâi a fost o cu totul altă poveste. Am început încet, cu ABCdarul distractiv. Chiar ne-am distrat o perioadă, până când au dibuit materialul și l-au achiziționat, citind înainte poveștile.

Dar anul acesta nu a fost să fie unul „normal“.

În toată această anormalitate, petrecută bună parte online, chiar de la începutul alfabetului, era esențial să rezolv problema cititului. Cu orele scurtate, în fața ecranului nu aveam nicio șansă de a-i pune să citească așa cum mi-aș fi dorit. Ideea salvatoare a venit când am descoperit fișele de lectură pe care Editura Edu le-a pregătit pentru cadrele didactice ca auxiliare la caietele de lucru pentru clasa întâi.

Ca o paranteză, caietele de la Edu erau a doua mea opțiune. Prima, care s-a și realizat cu sprijinul părinților, a fost să renunț complet la manualele oferite gratuit de minister și să achiziționăm altele. Pe acestea le-am luat împreună cu caietele lor de lucru și am rămas doar la ele pe durata întregului an.

Cum am lucrat cu fișele de lectură?

La fiecare literă predată, copiii primeau printată și fișa de lectură corespunzătoare. În primele săptămâni, aflați fizic la școală, fișa era 2-în-1, având și o parte de colorat, pentru cei care terminau mai repede, ori o citeau, trezind curiozitatea celorlalți. Apoi am trecut în online. La fiecare unitate le-am pregătit copiilor mape cu materiale, pe care părinții le preluau de la școală, astfel încât în timpul activității copiii aveau la îndemână tot ce le trebuie. Din mape nu au lipsit fișele de la Clubul de lectură.

Primele litere au avut textele însoțite de grafică ajutătoare pentru citirea pe silabe, extrem de utilă pentru unii copii. Apoi, am apreciat că erau scrise cu caractere mari de literă și că spațierea rândurilor era suficientă pentru a le face ușor de urmărit cu privirea.

Însă online timpul era mult mai scurt. Am inventat maratonul de lectură. După fiecare literă, aveai obligatoriu de citit fișa și de înregistrat cea mai bună versiune de lectură. O înregistrare dura în medie la început câteva minute, așadar verificarea lor nu dura prea mult (la finalul anului, ajunseseră la un minut și ceva). Foarte repede unii copii au început să stăpânească tehnologia, exersau și se înregistrau singuri, anunțând părinții doar când au o versiune bună de urcat pe platformă. Să ajungi la o variantă fără greșeală nu era lucru simplu, mi s-a mărturisit că uneori se trăgeau și o duzină de duble până se declara mulțumit.

Distracția a început când am transformat lectura într-un fel de joc, la fiecare punct acumulat „urcai“ un nivel. Ca să păstrăm totuși echilibrul, nu puteai să trimiți temele în avans, trebuia să aștepți să fie predată litera.

În februarie am revenit la școală

Revenirea în clasă a fost o gură de aer pentru părinți. Destui au considerat că de-acum mă pot ocupa eu la școală de toate proiectele fantasmagorice pe care le puneam la cale, așadar lectura a avut suferit. S-a văzut foarte bine, când ne-am întors, cât de mult au rămas în urmă copiii care nu au exersat. Înțeleg că era dificil să înregistrezi, să trimiți, dar oare era atât de greu să faci activitatea? Să îți pui copilul să citească cu voce tare? Mi se pare ireal să vii cu scuza că „nu ai timp“ să te ocupi de copil… Și cine oare ar trebui să o facă?!

Întoarcerea la școală a fost însoțită și de proteste, de ce mențin parțial activitatea online, așa că, pentru a nu mai deranja pe nimeni, am pus eticheta de „opțional“ pentru tot ceea ce ceream extra. Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă. Pentru a scăpa și de reproșurile privind opoziția copiilor, am început să îi întreb pe cei mici „cine vrea“ și alocam temele suplimentare doar celor care ridicau mâna.

Dacă s-a văzut? Normal că da, copiii care s-au implicat au un ritm mult mai bun la scriere, citesc foarte bine sau excelent, se concentrează la matematică și înțeleg mult mai rapid cerințele sau enunțurile problemelor. Și de câte ori aud că un copil nu se descurcă să rezolve probleme întreb întâi cât de mult citește. Ce are a face?! Ooo… Cum să înțelegi jocul de cuvinte dintr-o problemă dacă tu nu poți citi conștient un mic fragment?!

Maratonul de lectură

Am continuat să dau tuturor fișele cu micile texte, chiar dacă la maraton nu s-au mai înscris toți (chiar și când erau, unii doar erau pe lista de start). Am jubilat de fericire când am primit mesaj de la câțiva părinți că nu găsesc în platformă tema la care trebuie urcate înregistrările. Le-am explicat că… piticul nu a dorit să participe. Se pare că dorința a fost cultivată acasă de oameni care au înțeles că acest exercițiu este necesar și oricât am vrea un copil zen, dorința lui nu e lege, mai face și ce i se spune.

Pentru că deja nivelul de lectură era mai mult decât satisfăcător, am schimbat placa. Primeai mai multe puncte pentru lectură impecabilă, aveai un bonus și pentru punctualitate (lectură trimisă în săptămâna în care am predat litera respectivă). Deja cursa către finish devenea mai palpitantă, începuse să conteze și cine e primul la check-point pe traseu, ordinea în care terminau… Momentul în care proiectam pe perete panoul cu situația era salutat cu urale de unii, cu indiferență de alții.

Dar țineau socoteala mai ceva ca mine, trimiteau azi și a doua zi dimineață verificau dacă și-au primit punctele (să vezi tragedie dacă întârziam eu cu evaluarea…!)

Concluzii

După niște ani în care mi-am construit singură materialele cu care am lucrat la clasă, anul acesta a fost unul cu adevărat relaxant. Nu regret că am ales materialele Editurii Edu. Exceptând câteva modificări de finețe la câteva fișe de matematică, pe cele alese le-am folosit așa cum au fost create. Iar cele de lectură, folosite integral, vor avea toate mulțumirile mele și nu numai, căci în chestionarul de final de an mulți dintre părinți au salutat această activitate.

Nu am încheiat…

Urmează vacanța. Deja le-am explicat în linii mari că trebuie să citească în continuare, dar și să scrie, să nu uite literele. Doar o transcriere pe săptămână. I-am întrebat de unde pot lua texte pentru acest exercițiu și mă bucur că ideea a venit de la ei: în cele zece săptămâni de vacanță pot alege să transcrie cele mai amuzante texte pe care le-au citit în acest an. Portofoliul aranjat cu grijă pentru evaluarea de săptămâna viitoare își va dovedi utilitatea.

Cu gândul la anul următor, nu am văzut încă materialele pregătite în premieră pentru clasa a doua de Editura Edu (nu sunt încă finalizate), însă am un feeling că nu voi fi dezamăgită. Oricum nu vreau să iau nicio decizie până nu le văd, sper eu – cât de curând.

Dar ce va fi la toamnă… într-un episod viitor 🙂

Edit 2022: Mă bucur să văd că pachetele „Clubul de lectură” au apărut și separat, pentru public, nu doar în Mapa cadrului didactic. De aceea, dacă le doriți separat, le puteți găsi (deocamdată) pentru clasa pregătitoare și clasa întâi.

Axa de simetrie – joc cu hârtie la geometrie

Există un top al preferințelor în ceea ce privește disciplinele școlare, dar și în cadrul acestora, alte finețuri. La matematică, de departe capitolul de geometrie este pentru mine momentul acela special în care mă simt ca peștele în apă. Joacă, arte și abilități, odată cu fixarea noțiunilor de bază. Oricât ar părea de simplă geometria în clasele primare, fără ea, la gimnaziu este dezastru. Și poate și că aici își are originile oroarea copiilor față de această ramură a științei.

Cel mai greu lucru la geometrie este „să vezi“ ceea ce trebuie, mai întâi în plan, apoi în spațiu. Și urmează construcția. Fără îndoituri precise nu va merge. Origami, chiar cu figuri simple, pune câteva cărămizi solide la baza cunoștințelor geometrice. Apoi, se formează deprinderea de a utiliza instrumentele, de a trage corect o linie prin două puncte, de a nu mișca rigla sau echerul când glisează creionul. La gimnaziu nu stă nimeni să îi cocoloșească și să le țină mânuțele… dar la primar se poate. Este timp și nu există stresul evaluării. Încerci până reușești.

Începutul e mai greu

Clasa a doua începe să le complice viața cu noțiuni noi și printre acestea este și axa de simetrie. Primul an în care am predat axa am făcut încălzirea la arte. Un pic de origami, apoi un fluture prin îndoire și presare, pentru a putea apoi să le cer să îndoaie pe jumătate, iar jumătățile să se suprapună. Nu aveam pe atunci colecția de perforatoare de 7cm, așa că am decupat cu răbdare triunghiuri oarecare, isoscele și echilaterale, pătrate, romburi, dreptunghiuri, cercuri. Pe fiecare le-am îndoit în toate modurile și am trasat axele.

Ulterior, cu o „mică“ investiție personală, am luat perforatoarele mari. Am formele utile – fluturele și norul, dar și floarea, care ține cu succes locul unui hexagon regulat. Nu am pătrate, dar pe acestea le înlocuiesc cu post-it-uri simple, pe care le tai și pe jumătate la nevoie pentru a obține dreptunghiuri. Cercul mare se dovedește foarte util la orice proiect, mai ales la mărțișoare, unde îi ține isonul eticheta ondulată. Toate reduc undeva la 30-45 minute timpul necesar pentru a pregăti materialele necesare unei clase și a lăsa jocul și manevrarea obiectelor să își producă efectul lor de învățare.

După ce le îndoim în toate modurile posibile pentru a avea jumătăți simetrice, le lipim în caiet astfel încât și acasă jocul să poată continua, îndoirea fiind în continuare posibilă.

Axa de simetrie – clasa a treia și a doua

Al doilea context în care folosesc perforatoarele este la capitolul dedicat fracțiilor. Cercul mare devine în orice condiții o pizza imaginară și mă ajută cel mai mult. Pot să le dau repede oricâte și să reprezentăm prin îndoire orice fracție. Chiar le-am arătat și cum să folosească echerul de 60 de grade pentru a îndoi „în trei“, cea mai grea îndoitură pe hârtie, dar esențială iarna, când vrei să faci fulgi de nea cu șase brațe, pentru a respecta adevărul științific privind modelul de cristalizare al apei.

Și totuși…

Nu știu în ce măsură acum, cu toate restricțiile, este posibil ca aceste activități să se întâmple la școală. Dar cum știu că foarte mulți părinți îmi citesc blogul, vă recomand să vă străduiți un pic și să pregătiți astfel de forme pentru a le ușura copiilor înțelegerea. Cu siguranță vi se va întoarce înzecit.

La școală, activitatea poate fi pregătită și cu ajutorul copiilor. Li se poate pune la dispoziție o fișă cu forme de decupat – ușor de confecționat în orice editor de text – cu care vin a doua zi, gata detașate. Este de la sine înțeles că decupajul trebuie să fie de calitate, exact pe contur, pentru a putea discuta de simetrie.

Sper să vă fie utile, mai ales că mulți copii au ajuns deja la aceste frumoase capitole din cartea de matematică!

La magazin – joc de pandemie

A doua primăvară cu restricții. Cea trecută – eram în online, la clasa pregătitoare, când am discutat despre leul românesc și despre finanțe, iar anul acesta, deși suntem la școală, restricțiile ne cam limitează creativitatea. În plus, atunci nici nu prea aveai cum să obligi părinții să se joace de-a magazinul cu copiii de 6 ani, deja prea mult ținuți în casă și plictisiți. M-am uitat în arhive, 40% din efectivul clasei au rezolvat cerința și au trimis o mică „dovadă“ a muncii depuse. Am insistat să se joace cu bani reali, să îi vadă, să îi simtă.

Apropo de bani reali, acum am discutat la școală că trebuie musai spălați dacă ne jucăm cu ei, căci nu știm în ce condiții i-au ținut posesorii lor de dinainte. Doamna, noroc că avem bani de plastic!! Da, cam așa…

După un an… clasa întâi

Prima lecție despre Leu a avut loc tot online. Am profitat, am cerut să aibă fiecare bancnote și monede spălate, să le studieze de aproape, să vedem ce culoare au și ce desene (detalii și explicații aici). Cel mai mult ne-a dat bătăi de cap Aurel Vlaicu, singurul la care desenatorul a scris numele cu alt font decât cel cu are copiii sunt obișnuiți. Nu l-au putut citi. Dar, ca la orice lecție online, dacă nu e și un părinte care să ajute, că „ăla e Traian Vuia“, nu avea haz.

Până la urmă am deslușit scrierea. Am aflat despre fiecare câte ceva. Iorga – istoric, Enescu – „muzicant“, de-asta avea note muzicale (compozitor și interpret li s-a părut că sună complicat), Grigorescu – pictor (a fost simplu, deja s-au prins că au indicii, pensula), Aurel Vlaicu – inventator, Caragiale – tatăl lui Ionel Popescu și al lui Goe, scriitor, dramaturg e complicat la clasa întâi.

După ce ne-am jucat un pic online pe Școala Intuitext, să plătim nota la restaurant, am avut ca temă o sarcină grea: aceea de a cheltui un leu, respectiv 100 de lei. A mai crescut un pic procentul de implicare, la 70% din colectiv, dar poate și pentru că în clasa întâi temele sunt luate ceva mai în serios. Oricum, nu sunt obligatorii, de ce să îți bați capul?!

Imagini – eMag

Am continuat joaca și la școală, cu un magazin mai aproape de sufletul meu, cu cărți, o activitate mai complicată în care am combinat aritmetica cu organizarea datelor în tabele, cu orientarea în spațiu, dar și cu lectura, căci povesteau repede ce cărți au acasă, ce-au citit, ori cereau detalii despre altele pe care nu le cunoșteau. Foarte isteți, s-au prins repede că la 6-8 lei e o carte subțire, așadar ușor de citit…

Lecția s-a încheiat cu un magazin. Cum interzicerea schimbului de obiecte făcea imposibil un magazin cu jucării aduse de-acasă, cu etichete și lei de hârtie, le-am cerut să deseneze pe o foaie jucăria pe care ar pune-o în vânzare, apoi am scris prețurile pe tablă. Dezamăgire maximă că nu pot vinde tablete și console cu sute de lei decât anul viitor, când socotim până la 1000, dar i-am lăsat să combine cum doresc, astfel încât să cheltuiască 100 lei.

În ordine: tabletă, creion, PS4, pușcă, sabie, cort, Barbie cu aragaz, minge, consolă cu jocuri, casă pentru păpuși, tablou cu autograf, mașinuță, țintă, piniata.

La final, când priveam colecția (pe care nu m-a lăsat inima să o strâng), mi-am amintit cum ne jucam demult, toată gașca de la bloc, de-a magazinul, cu bancnote din frunze, cu valoare după mărime, „ștampilate“ cu vreo jucărie cu rol de sigiliu BNR, cumpărând, cu ajutorul unui cântar improvizat dintr-o pârghie, făină, orez (nisip fin sau pietricele) ori te-miri-ce-altceva. Acum te poți juca cu un cântar adevărat, chiar electronic, la supermarket găsești legume de plastic și bani tipăriți, dar… rar mai vezi gașca de la bloc lăsată liberă să-și inventeze singură jocurile și jucăriile. Acolo exersam toată vacanța aritmetica de bază și aplicam ceea ce învățasem despre unitățile de măsură. Dar aceea e copilăria altor timpuri…

Corpuri geometrice – decor din burete

Cam acum un an, chiar înainte să se suspende cursurile, bricolam de zor la atelier cu prietena mea corpuri geometrice din burete, pentru decor la grădiniță. Urma să susțină mai spre sfârșitul primăverii lucrarea pentru gradul întâi și, atunci când am proiectat decorul, nici prin cap nu ne trecea că nu va avea ocazia să fie testat pe viu de copii.

I-am admirat curajul de a risca la matematică pe o temă grea – elemente de geometrie în învățământul preșcolar – și am susținut-o, de la distanță, până la momentul final. În cele din urmă, a susținut teza online, la fel ca mulți alți profesori în anul școlar precedent, cu toate emoțiile de rigoare. M-am bucurat că așa i-am putut fi alături, din spatele ecranului, de la butoane, la departamentul „tehnic“.

Decorul la care muncisem amândouă a rămas doar decor în timpul susținerii, dar chiar și așa, a avut parte de apreciere.

Pentru că și-au îndeplinit menirea și acum cam ocupă locul și stau nefolosite, am decis să le vindem.

Din setul de mai jos fac parte:

cuburi cu latura de 30 cm, 20 cm și 10 cm – 3 bucăți;
paralelipipede, cu dimensiunile 40x20x15 cm, 30x20x15 cm, 20x10x15 cm – 3 bucăți;
piramide cu bazele 30×30 cm, 20×20 cm, 10×10 cm și respectiv înălțimile 35 cm, 25 cm, 15 cm – 3 bucăți.

Corpurile sunt confecționate din felii de burete de 10 cm și sunt îmbrăcate în huse de tricot cusute manual pe fiecare muchie. Sunt utile la grădiniță, unde pot sta pe jos fără grijă, la școală nu prea, căci se murdăresc. Husele nu au fermoar pentru a fi scoase și spălate și nici nu am testat cum se comportă un cub în mașina de spălat, chiar dacă teoretic, pe programul de pilote, nu ar trebui să pățească nimic.

Prețul acestora este 280 lei.

Sunt destul de voluminoase (le-am fotografiat lângă rafturile bibliotecii), nu am calculat cât ar însemna transportul (nu este inclus) în țară. Cu puțină voință, cred că le pot îndesa într-o cutie mai mare – doar sunt din burete. Dacă sunteți din București, le puteți și vedea înainte de a decide dacă le vreți, la Atelierul Năzdrăvanilor.

Pentru detalii suplimentare, folosiți formularul de mai jos.

Carnet de cititor, sau cum să faci un copil să citească

Vara aceasta a urmat unei perioade de „tristă amintire“ pentru elevi din punct de vedere al eficienței învățării. Ca o paranteză, nu știu ce mi-a venit la un moment dat prin vară să îi prezint lui Iris conferințele TED, chiar când se anunța cu tristețe că Sir Ken Robinson ne-a părăsit. Atunci l-am reascultat împreună cu ea și am reținut acea afirmație: dacă într-un grup apuci să spui că ești profesor, așteptările tuturor celorlalți de la tine se schimbă.

Cam așa și cu vara aceasta. Amicii mei cu copii mici dădeau din colț în colț și – de ce să nu spun – mi-a făcut plăcere să-i ajut. Una dintre „probleme“ nu era ușoară deloc, se situa la nivelul de înțelegere al problemelor la matematică. Copilul nu avea dificultăți la calcule, însă se bloca în momentul în care avea de dezlegat textul unei probleme. E ca la doctor, te duci să te cauți de una și ai alta. Nu citea de fel. Cum să înțelegi o problemă dacă vocabularul tău nu are destule cuvinte?! Și dacă mai adaugi și problemele care exploatează sensurile și jocurile de cuvinte, ești pe butuci. So, simultan cu a învăța cum să identificăm datele utile dintr-o problemă, expresiile cheie și apoi algoritmul de rezolvare, am demarat programul de lectură.

Prima regulă: să fie amuzant. Nu mă interesează decât ca la primele cărți să râdă să se prăpădească, să stea cu cartea în brațe să vadă ce se întâmplă. După ce a mușcat prima „momeală“, începem să le strecurăm și pe altele. A doua capcană întinsă cu grijă este trezirea dorinței lor de a colecționa lucruri. Așa că am căutat repede o poză cu cărți, am improvizat o copertă personalizabilă și la interior am adăugat niște rafturi, apoi am luat din librăriile online coperțile cărților, le-am așezat frumos într-un word la aceeași dimensiune și le-am decupat pe post de stikere.

Scopul era să completăm vacanța aceasta toate rafturile, însă vreau să văd partea plină a paharului. Pentru fiecare carte citită a învățat să noteze cuvintele necunoscute și să afle ce înseamnă, să caute trei lucruri care i-au plăcut și trei care nu au fost pe gustul ei. Putem avea discuții pe marginea subiectului și pentru 8 ani, aproape 9, este minunat. Ba am trecut și la cărți în versuri, „Micuțul Eu-sunt-eu“ i-a plăcut la nebunie, atât de mult încât a mai vrut și altele asemenea. Nu știu cum am ajuns la poeziile copilăriei din „Baba Iarnă intră-n sat“ și „Cățelușul șchiop“, aici avea de notat titlul și o notă, dacă îi place sau nu, de la 1 la 10. Adevărata cucerire a acestei veri este momentul în care îmi restituie cartea și vedem ce vrea pentru data viitoare: versuri sau „text“, mai amuzant sau mai provocator.

Știu că e greu să determinăm copiii să citească. Mi se rupe sufletul că, pe lângă multele lucruri pe care nu mai avem voie să le facem la școală, este și sistarea schemei de lectură pe care voiam să o aplic din clasa întâi. Știu că un copil citește, dar cu două condiții: să vadă pe alții că nu se îmbolnăvesc cu cartea în mână și să să îl pui în situația să o facă el. Nu există niciodată „prea multe cărți“ în preajma unui copil. O carte e o fereastră spre lume și cu siguranță lângă două-trei rafturi cu astfel de ferestre nu-l va trage curentul…

Mai jos aveți carnețelul în stadiul de săptămâna trecută. A cam dat ceva rateuri cartonul meu în contact cu carioca.

Voi ce ați testat și merge cu copiii?

ABCdarul distractiv – ne pregătim de școală!

Oficial activitatea „metodică“ a cadrelor didactice începe marți, 1 septembrie. Practic, cei pe care îi cunosc și cu care mai schimb impresii s-au pregătit toată vara, ba la webinarii și cursuri, ba căutând soluții pentru problema imposibilă a anului școlar 2020/2021. E drept că, în afara bulei mele cu oameni pentru care școala nu e doar locul de unde iei salariul, sunt și destui care peste câteva zile se vor duce doar să semneze condica și să-și etaleze fotografiile din concediu. Pădure fără uscături (cât timp nu se usucă mai toată) nu se poate!

Ieri mi-a sosit una din comenzile de materiale. Da, și noi, profesorii, ne cumpărăm „rechizite“ și, dacă vor fi mulți părinți care vor spune că listele primite îi bagă în faliment, eu nici n-am început achizițiile și doar pe manuale/caiete am dat 160 lei. Mai urmează foliile de plastifiat literele, markerele și alte materiale de realizat, plus că încă nu știu dacă vom avea și noi dreptul să primim calculator la clasă și cum mă voi descurca cu râșnița mea și anul acesta!

Dar să revin la Abecedarul distractiv de la Editura Edu. Decizia de a-l cumpăra a venit după ce anul trecut am dat lovitura, cum se spune, cu Povestea literelor. Materialul a fost foarte bine primit de copii, atât povestea pentru fiecare literă, cât și quizz-ul de după. Regretul lor a fost că nu se puteau și juca individual, iar eu mă dovedeam cel mai slab jucător cu comandă vocală din clasă, spre deliciul copiilor. Cei care și-au dorit cu adevărat, au cumpărat caietul și s-au jucat liniștiți acasă. Când am trecut în online, lecțiile au continuat pentru noi aproape la fel, doar că ecranul proiectorului a devenit ecranul calculatorului sau tabletei. Editura Edu a pus atunci pe youtube toate filmulețele literelor și s-au folosit pe scară largă de toată lumea, însă, așa cum e normal, lucrurile de calitate costă și nu pot fi gratuite la infinit. Și oamenii care le produc trebuie să trăiască și nu de pe o zi pe alta.

Anul acesta chiar mă gândeam că l-aș putea folosi în continuare. De ce nu, facem și un efort de memorie, vedem cine își mai amintește cu ce era povestea și poate chiar le vor căuta să le asculte înainte. Mi-amintesc că, acum 10 ani când era Andrei clasa întâi, l-am văzut într-o zi luând DEX-ul de pe raft. Curioasă, vreau să aflu ce cuvânt îi dă bătăi de cap: Nuu, mâine urmează litera x. Vreau să mă uit la cuvinte, să știu mai multe când ne întreabă doamna! Era un fel de mică competiție, se dădeau ceva puncte din ce am înțeles cui găsea cele mai multe exemple, iar copilul meu se pregătea conștiincios.

Abecedarul distractiv nu părea același stil de material, era recomandat pentru lectură și abia când l-am avut în mână mi-am dat seama ce pot face cu el.

Copiii vor sosi dimineața la școală și tot ce vor avea voie să facă este să se dezbrace (încă nu mi-e clar dacă avem voie să folosim cuierele!), să se spele pe mâini și să se așeze cuminți în băncuță de unde să vorbească cu colegii mai apropiați fizic. Vor sosi probabil și cu 10-15 minute mai devreme, deci trebuie să mă gândesc și eu la un mod de a-i ține ocupați. În varianta „de vis“, proiectorul îmi va funcționa, așa că îi pot aștepta cu fragmentul din poveste corespunzător zilei. Așa vom citi, într-o săptămână, câte o mică povestioară, în stil foileton. Este deja scrisă pentru copii mici, având indicator vizual pentru citirea pe silabe de care este încă nevoie la această vârstă. După câteva povești, similare săptămânilor dintr-o unitate, povestea continuă pe CD cu alte aventuri și jocuri, pe care le pot folosi într-o oră specială de lectură. Sunt aproape sigură că se vor bucura să îi revadă pe Țup și Pogo, prietenii lor din caietele de anul trecut, care fac o amuzantă introducere în clasa întâi (pe care mă gândesc cum să o adaptez pentru prima zi de școală când sper că, fără festivități inutile, voi avea timp să le povestesc ce vom face anul acesta).

M-am gândit și la o versiune pentru lecțiile online, dacă vom lucra în această variantă: pot deschide „clasa virtuală“ cu 15 minute mai devreme, să am deja partajat ecranul cu ei și până se strâng toți să putem începe, recreația virtuală să aibă o alternativă. Poate că vor citi în cor, se vor ajuta unii pe alții… cine știe? E anul în care încercăm, vedem ce funcționează și ce nu, spunem mai departe.

Bineînțeles că nu toți vor accepta jocul, mai ales că presupune o activitate destul de dificilă. Caut un mod de a-i atrage, fie chiar și prin colecționarea de ștampiluțe pe un tabel în funcție de care, la final, să primească un mic premiu sau beneficiu. Va fi însă o ocazie de a povesti, de a căuta variante pentru cum continuă povestea a doua zi, de a formula și răspunde la întrebări și, de ce nu, de a ne amuza un pic. Normal că voi avea nevoie și de înțelegerea părinților ca, oricât de curios este copilul, să nu îi spună finalul și să ne strice jocul. Imaginați-vă doar cum e ca noi să citim fragmentul de luni și Gigeluș să se ridice să ne spună Aaa, eu știu, vineri se termină cu… . Vreau să îi țin curioși, să aibă mereu ceva nou de descoperit.

Am și a doua variantă de lucru. Softul include fișe de lectură pentru fiecare săptămână, așa că îmi va fi mai simplu să le cer să le organizeze în portofoliu și cine le are pe toate completate corect la „final“, să fie recompensat (complexitatea lor crește, pe măsură ce copilul învață să scrie). Ba chiar există pentru fiecare capitol și câte un „test“. Poate fi acesta primul pas în maratonul de lectură pe care intenționez să îl derulez în cei patru ani pe care urmează să ni-i petrecem împreună și să fac, de acum, carnețelul de cititor în care să își lipească, pentru fiecare reușită, un abțibild (cu personajul și numele poveștii sau coperta cărții citite).

Dacă v-am stârnit curiozitatea, în magazinul online al Editurii Edu puteți răsfoi mai multe povești din caiet și puteți instala versiunea demo a cd-ului pentru calculator, dar și pentru mobil (Android). Când cumpărați caietul, pe prima copertă aveți un cod unic cu care puteți apoi debloca softul integral, nu este nevoie să aveți la calculator unitate de cd. Am pățit-o și eu, laptopul nou nu are și eram „disperată“ că nu pot instala produsul. Pentru mobil, se instalează ca orice aplicație.

Scenariul propus mai sus poate fi adaptat și de părinți, dacă nu se lucrează la clasă altfel. În fiecare zi citiți doar un fragment și rezistați cu stoicism atacurilor de curiozitate. Ori, dacă sunteți adepții tradiționalului „buchet“ de început de an, puteți să îl înlocuiți anul acesta cu o altfel de atenție pentru doamna.

Să avem un an școlar care să ne depășească așteptările!

Calendarul naturii, când copiii cresc…

Calendarul pe care l-am făcut anul trecut pentru clasa pregătitoare și-a făcut datoria din plin în cele aproape șapte luni petrecute la școală. Dacă la început era mai greu să potrivim zilele, ori datele ne mai dădeau bătăi de cap, de prin noiembrie se obișnuiseră cu el, fiecare grupă care era „de serviciu“ își făcea datoria cu asupră de măsură, ba se mai încingeau și mici meciuri pe motiv că x a schimbat două și eu niciuna. Clemele de rufe cu poză au avut exact efectul pe care l-am intuit și, dacă ar fi după mine, l-aș păstra exact la fel și anul acesta.

Dar… începem școala sub auspicii sumbre, obiectele utilizate în comun trebuie limitate și a răsfoi calendarul nu mai e o opțiune. Așa că am refăcut macheta și intenționez să îl folosesc în varianta în care este completat cu markerul. Sunt mari acum, știu și numerele până la 31, le pot scrie. Data, luna și anul le completăm, ziua din săptămână o încercuim, la fel și anotimpul. Zilele săptămânii le-am trecut sub formă de simboluri. Pentru prognoza meteo vom desena, având ca model cartonașele de anul trecut. Știu că le-au îndrăgit foarte tare căci am tot lucrat apoi și le imitau destul de bine. Am păstrat și termometrul, mai mult de dragul amintirilor când se dezbătea intens dimineața dacă e „frig“ sau „friguț“ și îmi doresc ca de anul viitor să am unul real la clasă care să împace și capra, și varza… anul acesta e cam devreme pentru ei.

Pentru rubrica de prezență mă gândesc să pun fotografiile lor, cu numele mic, iar în caseta mică albă să notăm un „A“ dacă este absent. Am rugat deja părinții să îmi trimită o fotografie pe care vreau să o folosesc și la personalizarea celorlalte materiale – manuale și caiete – și recunosc că le aștept cu nerăbdare, deja mă uit la cele primite, sunt atât de schimbați! Nici nu vreau să mă gândesc cât au crescut… Îmi e dor de ei și mi-aș fi dorit să îi pot îmbrățișa.

Din păcate, calendarul nu se va mai completa în echipă, ca până acum. Un singur copil cu markerul propriu, eventual cineva din bancă să îl ajute la nevoie. Mă gândesc ca ordinea în care îi așez pe panou să fie și cea în care vor completa. Primul scrie, al doilea validează, a doua zi al doilea scrie, al treilea validează și tot așa. Nu pot încurca… căci sunt deja așezați pe panou. Caut idei și îmi dau seama că toate lucrurile care le făceau plăcere la partea aceasta de organizare a activității sunt anulate.

Încă nu am nici cea mai mică idee cum voi modifica tot ceea ce am muncit la capitolul organizarea clasei. Delegasem o mulțime de responsabilități și începusem să fac chiar progrese. Acum nici nu mai poate fi vorba de ridicat din bancă! Nici nu vreau să mă gândesc cât îmi va lua să le dau caietele… să împart eu fișele… dacă nu mai pot ruga echipa de serviciu să îmi dea o mână de ajutor 🙁 . Și ce fac cu rechizitele din cutiile personale?! Cât îmi va lua, să se ducă pe rând la cutie să ia ce au nevoie, plastilina de exemplu? O soluție ar fi ca dimineața, când ajung, să își aducă fiecare cutia lângă bancă, iar la plecare să o ducă la loc. Pe rând, normal!

Ah, și plecarea… alt coșmar! Grămadă prăvălită la cuier, hăinuțe stau unele peste altele! Chiar, e safe să le punem așa? Dacă nu mai avem voie să împrumutăm obiecte, înseamnă că nici să le punem una peste alta nu e… Ce facem? Punem hăinuțele pe spătarul scaunului? Numai pe-astea nu le mai adunam de pe jos când se vor plictisi în pauze și încep să se foiască…

Sunt atâtea mărunțișuri la care nu m-am gândit… și nici nu mă trage inima în condițiile actuale!

În schimb, poate că, dacă mergem înainte cu școala online, e o idee să pun imaginea într-un fișier editabil la care au toți acces și să îi las să modifice chiar și atunci când avem lecțiile online. Mai jos am făcut un test cu Google-Drawing, pentru că vom avea la școală G-Suite și ar fi foarte ușor să manevrăm documentele. Și dacă competiția pe tema „cine modifică calendarul“ se aprinde prea tare, pot crea o copie pentru fiecare să se joace în liniște. Am păstrat cartonașele, ar mai trebui să adaug câte o poză pentru fiecare copil și devine un joc simplu de drag-and-drop. A, și ca să nu ne ia durerea de cap, numărul zilei din calendar l-am pus ca text editabil, mi se pare cel mai ușor.

Voi ce planuri aveți cu calendarul naturii la clasele mici?

Edit: Deoarece am fost întrebată, realizez la cerere variante personalizate pentru calendarul ce poate fi completat cu markerul. Lăsați un mesaj mai jos dacă sunteți interesat/ă.

Începe școala: număr până la 10 și respir ușor…

Vacanța aceasta a fost una pe hârtie, cam la fel de falsă cum a fost prin multe locuri și școala online. N-am avut curaj să plec să stau nicăieri. Am sărit într-o dimineață în mașină, am oprit direct sus pe munte. Am tremurat o oră în bătaia vântului, am sorbit peisajul, apoi m-am întors acasă. A doua zi am făcut un drum identic la mare, fără nicio oprire. Am stat pe o plajă suficient de goală (dar prea plină pentru așteptările mele), mi-am ars nasul, am făcut de două ori baie și am bifat și marea.

Nici nopțile nu sunt mai liniștite. Mă visez deja la școală, neputincioasă. Îi povesteam colegei mele că m-am „văzut“ în prima zi de școală: eu nu mai aveam voce, oricum inutilă de dincolo de mască, copiii alergau ca apucații pe hol, măștile zburau sau le făceau praștie, iar un grup de părinți se certa la intrare cu paznicul că vor musai să intre să verifice ei săpunul și hârtia de la toalete și dezinfectantul din clase. Nici măcar n-am putut să râdem… doar am tăcut.

Habar n-am ce se va hotărî. Știu însă că eu, ca profesor, mă voi supune. Facturile vin, ratele la bancă și ele, eu nu îmi permit să scap frica din pumni și să spun că nu mă duc la muncă. Dacă mă îmbolnăvesc… intru în medical… și poate scap. Însă știu că nu am de ales. Îmi doresc la școală nu pentru că mi-e lene sau nu mă descurc online, ci pentru că online pierd deja o parte dintre copii și sunt omul care, dacă are un copil în catalog, se dă peste cap pentru el. Online eu nu pot garanta părinților nimic, pentru că online nu depinde de mine. Online depinde și de ei… iar mulți dintre părinți nu sunt disponibili. Online număr pe degetele de la o mână copiii care s-ar descurca fără probleme. Pe cealaltă mână însă îi număr pe cei care nu vor fi prezenți… plus grupul numeros al celor care abia ar face față.

Se pare că școala va începe. Însă ne vom întoarce la vechile noastre probleme care în noul context au devenit răni adânci. Până acum respectarea Regulamentului școlar și a regulilor la școală era ceva… să spunem, optimist, relativ. Mai închideai ochii, mai treceai cu vederea o abatere… însă acum, ca să poți pune în practică respectarea regulilor, e nevoie de o disciplină de fier. Dacă copiii nu au voie să intre în contact unii cu alții, cu obiectele altora, trebuie să păstreze distanța, să poarte masca, înseamnă că copiii aceștia ori au căpătat peste noapte mai multă minte decât o sumedenie de adulți pe care îi văd zilnic pe stradă, ori s-au maturizat brusc și au devenit cetățeni responsabili.

Mă voi duce la catedră și am o fișa a postului. Probabil din toamnă ne vom trezi cu ea modificată, pe lângă aptitudinile online introduse la sfârșitul anului școlar vom scoate din pălărie și unele medicale și polițienești. Acum nu mai e atât de ușor de ignorat că X aleargă prin clasă, că îi mângâie sau îmbrățișează pe colegi chiar dacă nu vor, că umblă în cutiile lor cu rechizite ori că schimbă, spre propriul amuzament, penarele între ele. Acum tot acest comportament devine un pericol. Dacă Y consideră că masca e o exagerare, că mama lui spune că sunt tâmpiți cei care își pun botniță de bunăvoie și smulge pe ascuns măștile colegilor și le aruncă pe jos… eu ce pot face?

Mai exact, de ce mă voi duce eu la școală? Da, voi semna condica. Îmi voi lua salariul, îmi voi plăti datoriile. Dar pentru copii? Dacă îmi micșorezi ora, în cele 30 de minute nu voi apuca să fac mare lucru, poate cu chiu cu vai voi preda lecția. Îmi amintesc una din orele de practică, la clasa întâi, litera E de mână. 32 de copii în clasă, eu și învățătoarea, mergând pe la fiecare să le arătăm ținându-le mâna cum se scrie. S-a sunat și am mai stat și în pauză, amândouă, cu câțiva copii…

Trebuie să ne resemnăm cumva și să acceptăm că suntem „în vreme de război“ și lucrurile nu pot curge la fel. În timpul conflagrațiilor, școlile s-au închis când învățătorii au plecat pe front. Elevii au pierdut niște ani, s-au reînscris la nivelul la care au rămas când s-a putut. Alții, capabili să învețe singuri, au mers la școlile încă funcționale și au dat examenele de diferență pentru a promova totuși clasa, chiar dacă nu au frecventat. Noi… vrem să facem, pe românește, din rahat bici.

Unii pot, alții nu…

Unii copii, destul de mulți, sunt capabili ca, susținuți de părinți sau singuri, să studieze online. Pentru ei, sistemul de homeschooling ar fi soluția mult-așteptată. Pentru ei, să dai examene semestriale și să le promovezi ar fi exact ceea ce au nevoie. De ce nu se poate organiza un sistem de școli umbrelă și în România, astfel încât copiii să fie integrați unui sistem coerent?

Alții, foarte mulți, s-au acomodat cu școala online. Poate că nu le place și și-ar dori să stea în pauze cu colegii, însă acceptă situația. Se trezesc dimineața, dau drumul la calculator, ascultă conștiincioși și își fac temele. Pentru ei, riscul de a veni la școală e inutil, căci ei au suficientă motivație intrinsecă să meargă mai departe. Dacă au noroc, și profesorii sunt deschiși să îi sprijine în demersurile de învățare.

Rămân însă ceilalți pentru care școala e locul unde să pleci de-acasă, să îți etalezi ultimele achiziții, să susții bullyingul ca stil de viață, căci învățătura nu pare a fi de folos în anii ce vin. Lor li se adaugă și copiii năpăstuiți de soartă care ar învăța dacă ar putea, dar nu au cu ce, nu are cine să-i ajute. Pe ei îi condamnăm. Din atâta dorință de a fi „corecți“ cu toată lumea, de a ne face că muncim, pe ei îi trecem clasa și când ne ducem fizic la școală, dar mai ales acum, când nu au frecventat.

Dacă consultați orice monografie de școală de dinainte de Al Doilea Război Mondial, veți vedea că repetenția era ceva la ordinea zilei. Puțini deveneau absolvenți ai unui ciclu școlar tocmai pentru că presupunea un efort deosebit. Acum considerăm repetenția traumatizantă și ne felicităm că am salvat copilul de la suferințe inutile când, de fapt, îl condamnăm la altele, mai târzii și mai dureroase. Să spunem că nu e obligatorie clasa pregătitoare, că a fi făcut jumătate din ea e o realizare. Dar dacă el nu poate participa online nici în clasa întâi… practic stă un an acasă, degeaba, de ce trebuie să promoveze clasa? Cu ce îl ajut eu dacă el nu știe să scrie, să citească și să socotească în clasa a II-a?

Sunt de acord că nu poți lăsa un copil repetent doar pentru că nu a avut posibilitatea să se conecteze, trebuie să-i dai însă șansa unor examene de diferență, iar dacă le promovează corect, să treacă clasa. Dar dacă nu…? Dacă copilul nu știe să adune până la 20 când ar trebui să poată până la 100, de ce să îl duci în clasa a II-a și să îi ceri să o facă până la 1000? Mi se pare că e situația unui doctor aflat în fața unui picior ce trebuie tăiat și ezită… dacă-l taie, omul se va chinui toată viața, dar va trăi. Dacă nu… va muri, dar vai! a murit pe două picioare. Cam așa și noi… trecem clasa copii pe care i-am ajuta mai mult dacă ar rămâne un pic pe loc, să achiziționeze ceea ce au nevoie să meargă mai departe.

Încotro…?

Învățământul online ne va sili să luam o decizie și să rupem pisica în două. Fabricăm posesori de diplome, „generația 2020“ la care orice angajator se va uita suspicios… sau ne revenim si stabilim clar niște criterii. Da, va fi greu, da, va fi nașpa pentru mulți obișnuiți să treacă ca gâsca prin apă prin școală. Dar pe termen lung vom avea de câștigat.

În încheiere, îmi doresc ca în Regulamentul școlar de ordine interioară să existe prevederi care să mă ajute în această misiune imposibilă, de a impune reguli unei comunități obișnuite să spună nu. Dacă i-am spus lui Gigel de 5 ori că nu e voie să smulgi masca colegului să o arunci pe jos, să am voie să îl scot pe Gigel din clasă și să vină mama să-l ia, să-i explice cam cum stă treaba, în stilul ei, că-l cunoaște mai bine ca mine. Absențele să se lase, ca pe vremuri, cu amenzi. Adică exmatricularea trei zile pe motive de indisciplină să te ardă la buzunar, așa poate te vei strădui ceva mai mult să îi bagi copilului în cap câteva reguli de bun-simț.

Nu mai știu ce să-mi doresc… ceva ce să îmi dea și mie sentimentul de siguranță și utilitate, nu de preș de șters picioarele pentru oricine consideră că școala vieții și numele pe un certificat de naștere este tot ce ai nevoie să împarți dreptatea în stânga și-n dreapta.