Răbdarea este amară, dar fructele sale sunt dulci. Ptii, ce uşor de spus!
Am hotărât să ne începem anul cu dreptul, şi să ne facem temele pentru concursul în desfăşurare. Am convenit, cel puţin cu Năzdrăvanul cel mare, că anul acesta ne vom strădui mai mult. [Aştept s-o văd şi pe-asta.]
Aşadar, ne-am documentat. Am căutat câteceva pe net, despre obiceiuri. A ales Pluguşorul. Am nimerit în sertarul cu amintiri al bunicii, şi am dat peste niscai felicitări. Concluzia amândurora a fost că musai trebuie să fie felicitările cu sclipici. Noroc că ieri la librărie era încă deschis, să ne aprovizionăm cu glitter. În schimb nu mai aveau cartoane colorate.
Cu Iris este uşor de lucrat. I-am desenat o fetiţă, o sorcovă, şi a trecut singură la treabă. După ce a terminat desenul, am învăţat-o cum să realizeze tabloul. I-am dat frunzuliţele, i-am arătat modelul, şi s-a apucat cu mult zel să asambleze. Pentru că nu am găsit confetti-steluţe, să lipim, am tocat beteală de brad. A fost încântată să picteze cu aracet şi apoi să presare tocătură sclipitoare (aveţi mare grijă, am tocătură argintie prin toată casa…). Şi, cum fii-mea are gusturi de struţ, nu sclipea suficient, şi a mai pus si glitter. În cele din urmă s-a declarat mulţumită, după ce l-a bibilit singurică, avea glitter inclusiv în păr.
Are un talent fantastic să execute. Vede modelul şi cu uşurinţă în pune în practică. Nu spun că realizarea este pe măsură. Dar este destul de fidelă…
Cu Andrei în schimb… mi-am repetat timp de 5 ore titlul acestui articol, şi înghiţeam în sec gândindu-mă la primul rând. Neatent, fără prea multă pasiune pentru execuţie, am trecut amândoi prin chinurile iadului încercând să realizăm felicitarea. Şi nu e vorba că-l chinui, ci îmi dau seama că are nevoie mai târziu de anumite deprinderi, pe care nu le va dobândi decât prin exerciţiu.
Întâi şi întâi am hotărât că vom face un copil cu clopoţei, unul cu bici. Cu greu s-a acceptat să facem şi doi copii cu buhaiul. Am căutat şi un film cu colindători, cu buhaiul, să-i arătăm şi cum funcţionează instrumentul.
Apoi am hotărât să remediem problemele de desen uman. Adică, fără să pretind că am talent, să realizăm siluete umane. Încerc să-l învăţ să nu mai deseneze sperietori de ciori disproporţionate. Primul omuleţ l-am desenat în aproape jumătate de oră. Am crezut că cedez, tot desenând ca model… şi la el pe hârtie tot nu ieşea. Of, dar după chinuri cumplite am reuşit. Clopoţei a desenat o pagină întreagă. Până au ieşit cât de cât. Un „U”, cu un ochi de pisică drept capac, şi o bulină mică. Îngrozitor de greu a fost :(. Apoi încă 5 minute de explicaţii că, dacă ţii mânerul în mână, nu se vede… şi nu se desenează…
A urmat copilul cu biciul. Semăna destul de bine cu primul, aşa că au mers mai repede contururile.
Chinul a început iar la copiii cu buhaiul, care erau realizaţi din profil. Dar am reuşit. Am trecut şi peste suprapunerea copiilor, că piciorul celui din spate nu „se vede”.
Am „găsit” şi cine să asculte colindele, dar n-a mai vrut cu nici un chip să coloreze casa. Dacă era după el, copiii erau mai mult decât suficienţi. Am trecut apoi la decoraţiuni, pentru care nu are nici înclinaţie, nici îndemânare, şi a fost un nou chin. Şi-a mai revenit când, urmând exemplul uneia dintre felicitările-model, cu urări în trei limbi, a scris şi el… am adăugat suedeză, special pentru Silvia. La decorarea urărilor recunosc că am cedat. N-am mai rezistat, l-am lăsat să facă exact aşa cum vrea el.
Dar una peste alta sunt destul de mulţumită. Şi-mi fac curaj pentru alte probe de acest gen… căci se pare că ne aşteaptă un an extrem de greu.
Răbdare, răbdare, iar răbdare, voiţă să mă lupt cu încăpăţânarea lui, şi inspiraţie pentru activităţi accesibile: iată trei dintre dorinţele acestui an.
Bănuiesc că au ei o muscă maaare pe căciulă dacă au întrebat.
