„Minunea” lui Palacio continuă cu Cartea despre Pluto

După lansarea în iarnă a filmului „Minunea”, realizat după cartea lui R.J. Palacio, nu cred că mai sunt mulți care să nu fi aflat despre existența acesteia. Totuși, sunt încă destui cei care nu au citit-o și încă alții care nu au ajuns să citească continuările: Cartea lui Julian și, acum, proaspăt apăruta Cartea despre Pluto. Cu ocazia acesteia din urmă am aflat că a apărut și Minunea în 365 de zile – Preceptele domnului Browne, adică tocmai acea idee faină pe care am apreciat-o în primul volum, cu câte un precept pentru fiecare zi a anului.

Dacă în precedenta am aflat ce gândea unul dintre personajele „negative” ale poveștii, ca apoi să ne mai gândim dacă este sau nu așa, acum privim întâmplările prin ochii celui mai bun prieten din copilărie al lui Auggie Pullman, Christopher Blake. Din acest unghi, normalul este cel cu care trăiești. Te obișnuiești cu el și e greu să îi înțelegi pe ceilalți când sunt atât de puțini toleranți. Însă, mai mult decât celelalte povești, aceasta din urmă accentuează ideea că „Prietenul adevărat la nevoie se cunoaște.” Depărtarea nu este cea care afectează o prietenie, ci efortul pe care fiecare îl face pentru a o menține.

Prieteniile bune merită puțin efort suplimentar. (p.71)

Uneori, prieteniile sunt dificile. (p. 91)

Pe lângă acestea, mi-a plăcut un alt pasaj:

„Promisese că o să ne luăm un câine după ce ne instalăm. Dar nu ne-am luat niciodată un câine. Ne-am luat un hamster. Care nu seamăna deloc cu un câine. Nu face nici măcar un sfert de câine. Un hamster nu-i decât un cartof cald cu blană. Adică se mișcă, e drăgălaș și așa mai departe, dar nu lăsați pe nimeni să vă ducă de nas că ar fi același lucru cu un câine.” (p. 20)

Am râs… când copiii au vrut câine, le-am luat hamster… QED. Aștept să o citească și ei. Suntem (iar!) în negocieri crunte privitoare la un patruped în casă și sunt curioasă dacă folosesc pasajul să contraatace… Acum nu mai e hamsterul, sunt veverițele. 🙂

Însă cu adevărat util pentru un copil este să studieze, cumva privind din afară, ce înseamnă să-ți delegi responsabilitățile de școlar. Nu în sens pozitiv, desigur. Mama nu mi-a pus în ghiozdan, mama nu a făcut, mama nu a luat, nu e vina mea, e vina mamei… Replici pe care mulți copii le folosesc și azi și pentru care sunt vinovați tot părinții. În ziua povestită Chris își uită acasă trombonul, proiectul la științe și șortul pentru sport. Mama, care rezolva mereu situația întorcându-se din drum să le ia, alege acum să îl lase la școală și să se ducă singură să le ia, apoi să i le aducă. Doar că pe drum are un accident. Aici povestea mi s-a părut că începe să semene cu „Iedul cu trei capre”. Deși alerga în fiecare pauză la secretariat să vadă dacă mama i-a adus obiectele, Chris era nevoit de fiecare dată să se explice. Însă nu a realizat că de fapt trebuia să își ceară scuze, să își modifice comportamentul și nu să dea de fiecare dată vina pe mama care nu a ajuns cu ele la școală.

După accident, seara, cu conștiința încărcată și realizând că mama gonea pe ploaie spre casă ca să ajungă la timp la școală cu referatul la științe, a realizat că era vina lui. Schimbarea de comportament vine apoi singură, dar a fost nevoie ca el să își dea seama că depinde de el să schimbe lucrurile.

„Când m-am întors în cameră […] Toate erau așa cum le lăsasem. Patul era încă nefăcut. Pijamaua aruncată grămadă pe jos. Ușa de la dulap larg deschisă. De obicei, mama îmi făcea curat în cameră după ce mă ducea la școală, […] Am închis ușa dulapului și am observat trombonul rezemat de perete. […] Am pus trombonul chiar lângă ușă, ca să nu-l mai uit a doua zi când urma să plec la școală, și am băgat în rucsac referatul la științe și șortul la sport.” (p. 91)

Se întâmplă uneori, chiar și nouă, să ne uităm ceva. A greși e omenește. Dar când vezi că copilul, sistematic, se complace într-o astfel de situație, nu accepta să transfere vina asupra ta. Lasă-l să se descurce. După câteva astfel de experiențe, s-ar putea să fii uimit să vezi cum lucrurile se pot schimba…

Sper că am dat destule argumente pentru a vă convinge că e o carte care merită citită. Nu neapărat după cea a lui Julian, se poate și înainte, dar lectura „Minunii” este obligatoriu prima.

Volumul este disponibil la editura Arthur sau în librării, la Cărturești, Elefant, Libris, eMag, Books-Express, Okian, Cartepedia, Humanitas.

Hoțul de cuvinte, de Hans Joachim Schädlich

Am strecurat de dimineață în geantă o carte ce aștepta de multă vreme pe birou: Hoțul de cuvinte, de Hans Joachim Schädlich. O aveam de la târgul de carte din toamnă. Recomandată pentru 8+, îmi era clar că e genul de povestioară citibilă de copii într-o după-amiază, iar de un adult în jumătate de oră. Cum anticipam că la noi la policlinică programările sunt „pe românește, nu pe nemțește”, am hotărât să-i dedic momentele de așteptare.

Mi-a plăcut de la început. Rutina de dimineață a unui copil care se pregătește de școală. Nu contează în ce colț al lumii este, aveam senzația de deja-vu, după ce am corectat săptămâna trecută compunerile clasei mele despre cum ne pregătim dimineața pentru școală. M-a distrat argumentul din carte: de ce întârzie copilul la școală – pentru că pe drum „sunt multe de văzut”. Și el chiar are o imaginație bogată, admiră norii, le dă formă. Și asta ia timp!

Partea a doua însă devine și mai interesantă, pentru un copil care încă nu înțelege rolul cuvintelor. „Hoțul” de fapt e negustor „cinstit”, îi propune copilului un târg: îi face temele, dacă îi dă prepozițiile. Apoi prelungește târgul încă o săptămână și cere toate formele verbale în afară de infinitiv. Încântat, puștiul nu-și dă seama ce catastrofă va urma. Pur și simplu nu le mai poate folosi. Nu mai poate comunica cu prietenii, cu profesorii, cu părinții, iar soluția este… să le învețe din nou, singur, din dicționar!

Acum, când la clasa a III-a am început să studiem părțile de vorbire și începem să înțelegem cât de cât cum se leagă, povestea s-ar potrivi ca o mănușă. Un singur inconvenient are… Abia în clasa a V-a se învață prepoziția și modurile verbelor! Așadar… cum să îi explic unui copil care abia dacă identifică corect adjectivele ce sunt modurile verbale? Poate traducerea trebuia un pic adaptată realității noastre, în loc de prepoziții să apară „cuvinte de legătură”, logic le depista rolul. Cu modurile verbelor nu am nicio idee. De fapt, cum să explici infinitivul? Forma din dicționar a cuvântului, că mai mult nu prea ai cum.

Așadar, dacă optați pentru poveste la vârste mici (chiar te prinde, empatizezi cu personajul, mai ales în prima zi de școală după schimbarea orei!), explicați-le, pe înțelesul lor, ce e cu elementele acestea de gramatică. În rest, lectură plăcută!

Cartea este disponibilă în librăria online a editurii Paralela 45, dar și în librăriile online Libris, Cărturești, Cartepedia, eMag, BookCity, Librărie.net.

Unde-a dispărut Pișpirel? – Nicholas Allan

Au trecut cinci (!) ani de când scriam prima dată aici pe blog despre cartea lui Nicholas Allan. Cinci ani de când m-am întrebat prima dată dacă la noi în țară ar avea cineva curajul să-și asume publicarea acestei cărți. Uneori, când vezi că timpul chiar a reușit să schimbe ceva, și lucrurile se îndreaptă oarecum într-o direcție, parcă zâmbești. În dezastrul de la noi din țară e greu să o mai faci, dar speranța, ca de obicei, rămâne ultima.

Este o carte de citit în 5 minute, însă trebuie să fiți pregătiți pentru aceste 5 minute, pentru că nu sunt chiar atât de ușor de digerat. Conținutul nu are sens să îl reiau, deja am scris aici, la versiunea în engleză, iar traducerea în limba română este fidelă. Poate, dacă ar fi să găsesc un nod în papură, este faptul că nu a fost tradusă integral coperta. „The BIG story of a little sperm” nu e încă propoziția care să fie pusă sub ochii publicului român.

Editura Humanitas a acceptat însă o provocare dificilă: aceea de a începe, cu pași mărunți, acest capitol de educație sexuală, sublim la noi, și care lipsește cu desăvârșire. Cei care conduc statul român au cu totul alte preocupări decât recordul de mame minore la nivel european deținut de România, ori lipsa de protecție socială pentru mamele singure. Școala nici nu pronunță cuvântul „s e x” în combinație cu „educație”, iar la biserică… n-am evoluat suficient încât să acceptăm că există contracepție. Așa că, oricât ar fi de trist, tot la ce putem face noi, părinții, pentru copii, ajungem. Pentru că, dacă nici noi nu facem nimic, o să se aleagă praful.

Imagini din versiunea în lb. engleză, identice și în versiunea în lb. română.

Și ca să vedeți cât de rupți de realitate suntem, vă povestesc de la ședința cu părinți. Clasa a VI-a. Scandal mare pentru că copiii, scăpați cu telefoanele pe net, se uită la toate. Și când spun toate, apăi aici intră și orice nu v-ați imaginat voi vreodată. Într-o oră de curs, unul dintre băieți găsește un „super-film”, dă telefonul din mână în mână, toată lumea se distrează. Profesorul nu știe de ce, se palmează repede unealta, dar îi scoate frumușel la lecție și execută o duzină de 4 în catalog. Anchetă făcută după, cum de le-a stricat mediile copiilor, se află ce și de la cine a pornit. De parcă numai acela e vinovat! La ședință se dezbate. Mama „punctului zero” în stare de șoc. Copilul ei nu poate să fi fost de vină, căci ea… ea nici nu a vorbit cu el despre sex! Nu știu, zău, ce e mai de plâns, că amuzant sigur nu e. Copilul sau ea? Nu știu nici ce vă întreabă pe voi copiii, însă câte bazaconii mi-au auzit urechile în materie de sex… zic merci că am cu copiii o relație deschisă, în care, dacă întrebi, nu înseamnă că și faci „ceva”. Ci doar că ești curios și mai bine să știi ce trebuie decât mitologia de pe marginea șanțului.

Revenind la cei 5 ani de când am cartea, trebuie să spun că nu a zăcut în bibliotecă. A fost deseori scuturată de praf și împrumutată pe la prieteni și colegi. Copiii au reacționat – cum mă și așteptam – normal, conform vârstei. Unul dintre ei a fost așa pasionat de subiect, că vreo două săptămâni a re-ilustrat cartea, cu niște desene minunate, spre disperarea părinților că va desena și la școală! Cert e că a înțeles exact cum stă treaba, iar misterul venirii pe lume a frățiorului nu a mai avut nevoie de explicații. Alții au citit curioși, dar n-au avut curaj să facă și pasul următor, de a-i arăta copilului.

Chiar dacă recomandările tuturor sunt să începi de la vârste mici să vorbești normal cu copiii, fără berze și alte povești, niciodată nu e prea târziu să o faci. Gândiți-vă cât adevăr e în acea glumiță – Fiule, trebuie să vorbim despre sex. – Da, tată, ce vrei să știi? Mai devreme sau mai târziu va trebui să o faceți, din simplul motiv că nu puteți controla informația la care ajunge copilul. Îi puteți restricționa telefonul, însă e suficient ca un copil din grup să fie „liber” pe net. Dacă încă sunt mici, cartea tradusă la Humanitas este un punct de plecare. O ușă deschisă la dialog, după care copilul va ști că poate avea încredere să vină să discute. Iar dacă simțiți că subiectul vă depășește, citiți. Tot la Humanitas a apărut o carte de mare ajutor în astfel de situații.

Pe „Pișpirel” în găsiți în librăria online a editurii Humanitas, dar și la Librărie.net, Libris, Elefant, eMag, Cărturești, Diverta.

O cunoașteți pe… Mortina?

Prima dată când am văzut coperta, am crezut că se editează Familia Adams. Deși Mortina nu e Morticia… Dar nu, e vorba despre o poveste pentru copii. Poate că momentul la care ar fi trebuit să vadă lumina zilei s-ar fi sincronizat mult mai bine în octombrie, cu pregătirile de Halloween, însă puteți să o aveți în vizor, în cazul în care proiectați activități ceva mai complexe, cu carnaval, dar și lectură de povești cu monștri.

Pe scurt e vorba despre o fetiță zombi care trăiește izolată cu mătușa ei în casa bântuită a familiei. Nu are voie să iasă, dar reușește să „evadeze” de Halloween și să se amestece, costumată, printre copii. Entuziasmul o dă de gol, însă copiii sunt încântați și devin prieteni.

De ce mi-a plăcut povestea?

Întâi de toate, pentru că nu e vorba despre o fetiță zombi. Este vorba de un copil „altfel”, așa cum sunt mulți, acum, printre noi, și care reușește cu greu să găsească elemente comune pentru a se integra în grup. M-am gândit, imediat cum a apărut ideea ei de a ieși de Halloween și a transforma normalul ei în falsa realitate a celorlalți, la Auggie Pullman, personajul lui Palacio din „Minunea”. Și el prefera Halloweenul, era singura zi când deficiența lui fizică nu era observată, era „normal” în ochii celorlalți. Mortina trece prin aceeași dramă. Înțelege motivele adulților și pericolul la care se expune. Încearcă chiar să se machieze și să pară „normală”, însă rezultatul este mai înspăimântător decât realitatea.

Apoi, avem în sfârșit o reacție a grupului. Mortina le dezvăluie copiilor că este zombi, iar șocul acestora o înspăimântă și pe ea. Pe lângă suferința ei provocată de posibila pierdere noilor prieteni, apare și panica – ce vor face acum că… știu? Și aici avem acum alți copii. După ce își revin din șoc, ei realizează ce noroc fantastic au să poată fi prieteni cu un „monstru” adevărat, special și cu talente deosebite, dar, altfel, copil ca și ei, cu aceleași dorințe. Nu numai că se împrietenesc, dar sunt capabili să o și protejeze de ceilalți oameni, care, probabil, nu ar fi înțeles. Secretul lor e apărat de cele mai solide promisiuni ale copilăriei.

Lansată ca o poveste care „te va face să mori de râs”, recunosc că m-a făcut să zâmbesc prin limbajul folosit și denumirile pe care le primesc personajele și elementele de decor. La Vila Decadența, cu mătușa Dispăruta, unchiul Funesto… Mortina are o lume a ei. Textul poveștii este completat cu imagini foarte detaliate (preview aici) , însoțite de „legendă” cu explicații. Povestea se îmbină plăcut cu o muncă de detectiv, iar „decorul” acțiunii este construit încet. Trebuie însă s-o testez pe copii.

Volumul, accesibil de la 8 ani, poate fi achiziționat din librăria online a editurii Corint Junior, sau din alte librării precum Libris, elefant, Librărie.net.

Frederick, de Leo Lionni

Acum ceva vreme a apărut la editura Humanitas Jurnalul unui hamster, prima poveste despre șoricei din biblioteca mea, sau cum să vezi lumea prin ochii de mărgele ai unui rozător. Văd că pasiunea pentru animăluțele din familie continuă cu Frederick, de Leo Lionni, după ce, de același autor, a mai fost tradusă încă o poveste cu șoricei. Am căutat un pic și am văzut că are, netraduse încă la noi, o sumedenie de cărți recomandate copiilor preșcolari, cu șoricei (cred că are și el acasă!), dar nu numai.

Cea apărută la editura Humanitas este recomandată de la 3 ani. Puține personaje, un subiect simplu, fără o intrigă complicată, ușor de urmărit la vârste fragede, este tocmai potrivită pentru povestea de seară. Ilustrația volumului nu este nici ea copleșitoare, redă esențialul și susține povestea, chiar dacă nu este în stilul clasic Disney cu care suntem obișnuiți.

Dacă până aici Frederick a fost ok, recunosc că povestea m-a șocat un pic. La prima vedere, pare o reluare cu alte vietăți a clasicei fabule cu greierele și furnica. Vara unii muncesc, anticipează problemele, iarna – cei care nu au trudit își primesc răsplata. Frederick pare a fi în primele pagini greierușul nostru, nu prea preocupat a se implica în viața comunității. În timp ce frații lui, ceilalți șoricei, se agită să strângă cât mai multă hrană pentru anotimpul rece, el pare, pe românește, a toca frunză la câini, strângând „culori”, „raze de soare”, iar cea mai tare rezervă a fost cea de „cuvinte”, pe care a strâns-o moțăind la soare.

Dacă în lumea insectelor furnica era critică și amenințătoare, șoriceii noștri se dovedesc extraordinari de toleranți cu acest comportament atipic… Și pentru încă două pagini, cât a venit iarna și aveau ce mânca, mai că îți venea să-i pui lui Frederick eticheta de șmecheraș cu acte în regulă.

Însă… proviziile s-au terminat, frigul pătrundea în vizuină, iar șoriceii, aproape panicați, i-au cerut lui Frederick să aducă proviziile lui. Este momentul în care Frederick se pricepe de minune să le ridice moralul, să-i încurajeze, să-i hrănească cu iluzii și cu poezie, pentru a trece mai ușor peste momentele dificile. Așadar, până la urmă, ai nevoie și de cineva care să se priceapă să încălzească atmosfera, să aibă hrană pentru suflet și minte. Dacă avea sau nu Frederick nevoie de acel timp de meditație pentru a-și încărca el în primul rând bateriile… dacă e bine să ne oprim din alergătura zilnică și să adunăm picăturile de poezie din jur… sunt lucruri pe care aș vrea să le discut cu un copil, de preferat din segmentul de vârstă căreia îi este adresată cartea. Sau, dacă ați testat voi deja reacția copiilor la poveste, să-mi spuneți ce părere au.

Deocamdată am întrebat-o pe Iris ce părere are… „Frederick a făcut sigur facultatea de psihologie”!

Strângerea „cuvintelor” și poveștile despre culori.

Cartea este disponibilă în librăria editurii Humanitas, dar și în alte librării online precum Libris, Elefant, eMag, Cărturești, Diverta, BookCity.

1-2-3-Magic, Dr. Thomas W. Phelan

Probabil că titlul nu vă spune nimic în această formulă, așa cum nu mi-a spus nici mie când l-am auzit prima dată. Titlul „întreg” este 1-2-3 Magic. Disciplină eficientă pentru copii între 2 și 12 ani, o traducere după versiunea în limba engleză a psihiatrului american Thomas W. Phelan. Nici al doilea titlu nu m-a lămurit mai mult decât primul, ba chiar am avut impresia că e o variantă de rețetă „magică” ce-ți rezolvă problemele de părinte disperat pocnind din degete. Recunosc că la prima pagină eram mai mult decât sceptică, după alte zece eram convinsă că e pierdere de vreme, părea din categoria „oricine poate găti”, sau, în traducere liberă, oricine poate crește un copil și poate face față tuturor problemelor.

Dacă citeam într-o cafenea o carte luată de pe raft, probabil m-aș fi oprit. Dar cine mi-a dat cartea mă cunoaște și am citit mai departe, convinsă că nu mi-ar recomanda ceva dacă nu ar fi ok. Fac o paranteză… nu dați niciodată cărți cadou dacă nu le-ați citit și dacă nu cunoașteți persoana, pentru a ști dacă i se potrivește sau nu…

Așadar, am continuat lectura. Copiii mei au trecut de vârsta indicată, însă mai am la școală alte două duzini, fiecare cu problemele și crizele lui… așa că, chiar dacă e o carte adresată părinților, am citit-o ca profesor, poate-poate găsesc ceva idei aplicabile în diverse momente de criză, când chiar nu mai ai nicio idee cum să o rezolvi. Pentru că… de ce să nu spunem, poți sta ani de zile în școală, învățând cum să fii profesor, dar nimeni nu te învață cu adevărat ce să faci după ce treci de conținuturile științifice. Absolut tot ce suntem „învățați” presupune că elevii vin la școală cu o sete fantastică de cunoaștere, toți stau cuminți, ascultă ce li se spune, se joacă frumos unii cu ceilalți… ce mai, totul numai lapte și miere. În realitate… se ascund în toaletă și se împing mai să rupă ușile de termopan ieftin, se joacă cu apă și săpun lichid până când scurgerile din podea scot clăbuci, aleargă printre bănci de te ia cu leșin că în fața ta se împiedică și se mutilează pe vecie, nu mai punem că orice e mai interesant decât ai tu să le spui… Așadar, dacă 250 de pagini ar ascunde măcar o idee, tot merită citite.

E drept că concluziile finale e că orice familie care a ajuns la capătul puterilor în ceea ce privește relația cu copiii și vrea o schimbare, ar trebui măcar să încerce. Însă soluția miraculoasă propusă de doctorul american nu funcționează în orice context… sunt câteva „ingrediente” de bază pentru ca ea să poată fi aplicată. Înainte de a le comenta, să explic totuși cât de simplă e… totul se reduce la a-l „număra” pe copil. De fapt, a număra comportamentele inacceptabile, urmate de time-out. Însă ceea ce mi s-a părut genial față de ce fac mulți dintre noi este că, după aplicarea „pedepsei”, incidentul se încheie. Nu îl mai discuți, nu îi reproșezi copilului nimic.

Să revenim așadar la condiții.

Prima, esențială, este o colaborare bună între părinți, sau măcar dacă al doilea nu este de acord cu metoda, măcar să nu intervină, să rămână neutru. Așadar (valabil pentru orice metodă), dacă un părinte a ales o metodă de disciplinare, al doilea nu calcă în picioare tot efortul, contrazicându-l sau venind în „ajutorul” copilului (de crucificat aici bunicii care irosesc orice efort al părinților… care… „exagerează” și pedepsesc „pe nemeritate”). Dacă citiți cartea și vi se pare o idee bună, încercați să-l determinați și pe partener să vadă despre ce este vorba. Se pare că în colaborare lucrurile au mult mai multe șanse să se rezolve. Binențeles că cele mai mari probleme apar în cazul copiilor care locuiesc cu un singur părinte și al doilea se consideră „expert atoateștiutor” și sabotează sistematic orice încercare. Aici… nu există soluții, din păcate. Nervi de oțel pentru a trece peste probleme.

Al doilea „secret” este să rămâneți constanți în aplicarea metodei. Dacă ați început, acceptați că furcile caudine erau doar o plimbare față de ce va urma. Nu abandonați calea dacă aveți impresia că nu merge, ori că ați ajuns în iad. Tot acolo vă aflați și dacă copilul se tăvălește pe jos ori de câte ori nu-i satisfaceți dorințele, cu sau fără public.

Al treilea lucru care trebuie învățat este să nu abuzați de metodă, să înțelegeți clar cum trebuie aplicată: cum se procedează în cazul comportamentelor inacceptabile și cum în cazul celor care trebuie corectate sau construite corespunzător. Una e să arunce cu mâncarea pe jos la masă și alta să-și facă, de exemplu, curat în cameră… Iar când începe să funcționeze… nu abuzați de ea. Încercați și un pic de toleranță.

Ce mi-a plăcut e că, după o introducere descurajatoare, este explicat, pas cu pas, cum să procedezi, care sunt cele mai folosite strategii de manipulare ale copiilor, apoi vin exemplele, cazuri reale de succes… sau nu. Aș fi vrut să închei cu „am citit cartea, am aplicat jumătate de an și merge”. Însă nu am cum… sfaturile aplicabile în colectivitate sunt puține. Profesorul poate colabora cu părinții, dacă aceștia decid să aplice metoda acasă. Sau să folosească cele două ingrediente, „fără discuții” și „fără sentimente”, în aplicarea unei sancțiuni, fără explicații suplimentare, inutile, fără încercări de a explica „rațional” unui copil care nu este un adult în miniatură. Pur și simple se stabilesc limitele, acest comportament nu este acceptat aici. Ușor de zis, extrem de greu de făcut. Live & see.

Aș fi curioasă să aflu ce impresie aveți, dacă citiți cartea, și, mai ales, dacă ajungeți să aplicați. Deocamdată am hotărât, cu Iris (după ce s-a apucat și ea de citit cărți despre „magie”), cui să dăm cartea… pentru că ar avea mare nevoie de ea. Să sperăm că va fi și folosită și vom obține primele impresii ale recomandarii noastre.

O puteți găsi în librăria online a editurii Gama, sau la eMag, elefant, libris, Cărturești, librarie.net, BookCity, Diverta.

Să meșterim! Ghid practic pentru micii inventatori – Rachelle Doorley

Să meșterim! Ghid practic pentru micii inventatori. 55 de experimente ludice care încurajează meșteritul, curiozitatea și creativitatea. Rachelle Doorley

Vacanța nu ar avea farmec dacă nu am reuși să lenevim un pic… pentru mine, leneveala de după Crăciun a însemnat puțin timp dedicat și altor cărți decât cele de școală, indiferent de care „școală” este vorba. Am terminat de citit recent-primitul volum de la editura Gama, „Să meșterim”. Nu obișnuiesc să mă uit înainte cine e autorul, mă uit la subiect, la cuprins, în acest caz și la imagini, și decid dacă investesc sau nu timp. În cazul de față, faptul că intervalul de vârstă menționat pe copertă avea destul de puțin tangență cu copiii mei, de acasă sau de la școală, curiozitatea a fost cea care a decis aprofundarea lecturii, și nu îmi pare rău.

În primul rând, am remarcat stilul de jurnal al unor experiențe personale, împletite însă pe armătura unei experiențe în domeniu. Observația mea s-a confirmat pe parcurs, când autoarea recunoștea existența unui blog, precum și prin prezentarea relațiilor profesionale pe care le avea în domeniul educației timpurii sau artistice a copiilor. Așadar, dacă sunteți curioși cine este Rachelle Doorley, sunteți la un click distanță de blogul ei, pe care l-am răsfoit și eu după ce am citit cartea.

Sunt sigură că volumul cuprinde articole selecționate și prelucrate din ceea ce are deja pe blog și, dacă vă interesează un subiect anume, am văzut că sunt însoțite și de explicații video. Puteți folosi cartea ca ghid, mai ales dacă lectura unui blog într-o limbă străină nu vă este chiar la îndemână. Lucrarea tradusă la noi este un punct de plecare pentru cei care sunt dispuși să investească în educația propriilor copii și altceva decât bani, ceva mult mai prețios: timp. Aranjate tematic, proiectele realizabile cu copiii, acasă, presupun un spațiu dedicat celor mici, chiar cu sacrificarea unui spațiu al adulților.

Dar prima condiție pentru a putea pune în practică toate aceste sfaturi simple este să vrei să petreci timp în compania sau în preajma copilului tău. Dacă pentru societatea americană o mamă care stă acasă până copilul ajunge la școală nu este așa o raritate, la noi… destul de rar se întâmplă acest lucru cu mame care au și capacitatea de a înțelege proiectele descrise. Pentru că, trebuie s-o spun, îți trebuie o minimă cultură generală și ceva mai multă în domeniul științelor aplicate, pentru a putea pregăti și modera cum se cuvine toate aceste activități. Cum însă mamele românce învață repede de pe net, sunt sigură că ceva lecții de mecanică, fizică, chimie sunt floare la ureche, așa că nu ne rămâne decât să încercăm să aplicăm.

Am citit cartea din perspectiva părintelui de copii mari…

…și nu mă puteam abține să nu mă gândesc ce ar avea ai mei de câștigat citind cartea, mai ales pentru proiectele pe care nu le-au experimentat când erau mici. În ciuda șansei de a avea bunici la țară, de a utiliza materiale pe care alți copii nici nu le-au atins la vârsta lor, sunt destule pe care nu le-au testat. Nu m-am născut în era digitală, însă multe dintre cele descrise le-am încercat. Nu pentru că părinții ne „pregăteau colțuri creative”, ci pentru că eram singuri acasă și ne desfășuram cât cuprinde. Nu-mi amintesc să fi avut mama coloranți alimentari, dar cu siguranță am amestecat cam tot ce se putea în bucătărie. Mama, profesor de chimie, avea și acasă diverse vase de laborator… așa că nu ne-am sfiit să dăm iama în ele. Nu le-am spart, însă consumabilele au cam avut de suferit.

Dacă autoarea vorbește de „invitații” la descoperire pe care să le pregătești copiilor, m-am gândit la invitația pe care ai mei ne-au pregătit-o, mie și fratelui meu, când eram clasa a V-a. Dezamăgită că n-am văzut cum trebuie foița de ceapă la lecția de botanică, mi-au adus acasă, împrumutat de la școală, un microscop. Cred că l-am ținut vreo lună, timp în care s-a aflat pe lamele lui orice vietate sau corp ne-a picat în mână… de la picioare și aripi de insecte, de la furnici, la gândaci, la fluturi, până la fluide… iar dacă n-ați văzut niciodată apă de flori la microscop, nu știți ce pierdeți!

Așadar, la finalul lecturii, am regăsit multe din proiectele descrise mai mult în copilăria mea, mai ales pe cele de meșterit, demontat, iar în copilăria copiilor mei – mai mult cele artistice. Dacă aveți un copil mic, e poate momentul să încercați să vă liniștiți puțin, să nu mai încercați să fiți „perfect”, așa cum lumea percepe acest lucru, ci să-i ignorați cu succes pe băgătorii de seamă și să încercați doar să fiți altfel. Nici copilul dumneavoastră nu trebuie să fie perfect. Contează mai puțin produsul final, mai important este drumul până acolo. Iar aceasta înseamnă curiozitate, învățare prin joc, cunoaștere prin experiment.

Dacă analizați puțin ceea ce se întâmplă la noi din punct de vedere al educației timpurii, veți vedea că suntem departe de aceste idealuri. La noi încă contează enorm produsul final. Evaluăm după ceea ce vedem, și nu după cum s-a întâmplat acel lucru. Dacă un copil se joacă o oră cu plastilină, făcând diverse forme, încercând, stricând, luând-o de la capăt, iar la final ne arată o grămadă mare de plastilină amestecată, fiți sinceri… ce gândiți? Că nu e în stare de nimic! Dar dacă timp de o oră el a amestecat toate culorile posibile, a făcut biluțe, șerpișori, iar la final a făcut ordine pe masă, strângând totul într-o singură grămadă… nu cumva ați ratat exact partea importantă?

Cred că această carte, pe lângă sugestiile practice pe care le oferă, ar trebui să schimbe în primul rând modalitatea de a gândi. Să nu ne mai agităm atât că nu avem ce să vedem la panoul de la grădiniță și să ne bucurăm mai mult că s-a jucat jumătate de zi la nisip, turnându-l dintr-un vas într-altul, amestecându-l cu apă. Dar noi încă nu suntem așa… ne panicăm din orice, preferăm să interzicem decât să securizăm.

Am citit cartea și din punct de vedere al profesorului…

…și am zâmbit deseori… Chiar dacă știu că nu reinventez roata, unele decizii ale mele sunt luate pur și simplu. De exemplu, zona de autoservire descrisă în carte. Am încercat să realizez ceva similar în clasă, sortând în cutii de carton diverse materiale. Suntem încă la faza de organizare… merge extrem de greu. Prima care a devenit cât de cât funcțională este zona de papetărie, unde găsești foarfeci, creioane colorate, pixuri, carioci, rezerve de stilou, chiar și lipici… cam orice s-a abandonat prin clasă, sau strâns din anii anteriori.

Am avut nevoie de vreo două luni până au învățat că, dacă nu ai ceva în penar – că nu ai sau le-ai uitat acasă – te ridici, te duci și îți iei, nu mă întrebi pe mine ce faci, nu deranjezi colegii. Încă nu mi-am pierdut speranța că încet-încet vom renunța la a ne plânge că avem o problemă și vom trece direct la rezolvarea ei. Promițătoare este și zona de pictură. Am testat-o când am lucrat, ce-i drept, după program, pentru decorarea clasei. Pentru mine nu e important doar să știe unde sunt și să apeleze la ele, ci și să le pună în ordine la loc. Iar aici chiar am de lucru!

O altă idee care a fost confirmată în timp a fost „cutia cu de toate”. O am și acasă, unde se adună toate prostiile care pot deveni utile într-un proces de creație, am început-o și la școală, momentan funcțională pe hârtie colorată. Am lucrat cu ei oameni de zăpadă. Le-am dat câte trei cercuri albe și lada cu resturi de carton. Rezultatul: toate creațiile sunt diferite. Că în clasă era gălăgie, mișunau de colo-colo, se întrebau, se uitau ce fac vecinii, se plimbau la cutie de 10 ori până decideau ce să aleagă, să taie… da, poate fi deranjant, dacă nu ești obișnuit… Cum se fac la noi în clase proiectele de acest gen? Toată lumea primește exact aceleași elemente, eventual numărate, în coșulețe individuale, pe care trebuie să le asambleze exact după model, încât la panou aproape că nu există diferență între ele…

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on Dec 25, 2017 at 9:50am PST

Ultimul argument pe care vreau să-l preiau și din carte este să lași copilul să se plictisească. Imediat după ce depășește această fază, va găsi singur ceva de făcut, mult mai interesant și uimitor decât orice altceva îl vei obliga tu să facă. Cred că este cumva locul în care greșim noi, azi. Suntem obsedați să le organizăm tot timpul. Cu cine și când să se joace, la ce cursuri să meargă, ce jocuri are la dispoziție. Am auzit deseori că „se plictisesc” copiii acasă. Însă n-am văzut copii plictisiți dacă au un colț al lor cu orice: de la cuburi, conectori, hârtie, lipici, plastilină, acuarele… se „plictisesc” doar copiii învățați că nu au voie să umble nicăieri nesupravegheați, care au telefonul cu jocuri mereu la îndemână. Și pentru asta… nu copiii trebuie reeducați, ci părinții!

Cartea o găsiți în librăria online a editurii Gama, sau în alte librării online, precum eMag, Libris, Librărie.net, elefant, Cărturești.

Epilog: am fost la cumpărături și am luat un pachet de paie pentru smoothie, căci mi-a plăcut la nebunie proiectul cu rachete. L-am pus pe Andrei, cu cartea în mână, să le rezolve… după primele etape, a schimbat proiectul. Americanii ăștia n-au auzit de țeavă și cornete? De ce se chinuie să facă invers?! Dar merci pentru paiele astea, sunt perfecte pentru interiorul c(l)asei! Și… cam are dreptate. 50cm de țeavă, un teanc de ziare la centură, și încingeam când eram mici cele mai tari jocuri. Cu ce ne jucăm noi acum…? Tragem la ținta de darts cu cornete de hârtie… suflate prin paie de smoothie…

Fetița care a salvat Crăciunul – Matt Haig

Înainte de a avea un copil cu care puteți discuta „logic”, vă recomand câteva lecturi aprofundate despre Moș Crăciun. Sunt câteva cărți de referință ce vor ajunge cu siguranță la vârstă școlară în mâinile copilului și, dacă nu v-ați făcut temele suficient, pentru a avea replicile pregătite, s-ar putea să picați examenul de sinceritate. Tot un sfat bine intenționat este acela de a citi voi înainte ceea ce urmează să aprofundeze copilul pe această temă… pentru că întrebările nu vor fi absolut deloc simple, dacă vreți să păstrați magia.

Fetița care a salvat Crăciunul vine să completeze altă carte minunată, Un băiat numit Crăciun, despre care am scris deja, cea mai frumoasă carte de Crăciun până la ea. Povestea se terminase oarecum incomplet, lipsea Doamna Crăciun, lipsea o intrare în tradiție a momentului magic de distribuire a cadourilor, așa că aveam nevoie și de cineva care să salveze momentul. Și după mica cercetare făcută pe net, povestea încă nu s-a încheiat, doar că încă nu este disponibilă în limba română – urmează „Father Christmas and Me”.

Situată undeva între continuarea primeia și o atmosferă în tonurile sumbre ale lui Dickens, este o poveste despre speranță și bunătate. Este însă mai ales o poveste despre cum poți muta munții dacă vrei, despre cum poți face primăvara cu o floare dacă nu încetezi să speri. Este argumentul suprem pentru a afirma existența lui Moș Crăciun, bazată numai și numai pe credința în el.

Când am adus cartea acasă, Iris mi-a citit cu convingere prima pagină:

„Oare știi cum funcționează magia? Acea magie care îi face pe reni să zboare pe cer? Cea care-l ajută pe Moș Crăciun să călătorească prin toată lumea într-o singură noapte? Cea care poate opri timpul în loc și îți poate îndeplini visurile?
Cu speranță.
Așa funcționează.
Fără speranță, n-ar exista magie.
Nu Moș Crăciun, Blitzen sau vreunul dintre ceilalți reni fac magia posibilă în noaptea de Ajun.
Ci orice copil care vrea și își dorește ca ea să se petreacă. Dacă nimeni nu și-ar mai dori-o, n-ar mai fi nicio magie. Și pentru că noi știm că Moș Crăciun vine în fiecare an, acum știm că magia – cel puțin, un anumit fel de magie – este real.
Însă nu așa au stat lucrurile dintotdeauna.” (pagina 7)

Cum stau lucrurile cu adevărat, ce a făcut un copil să creadă atât de tare în magie încât să pună totul în mișcare cu speranța sa, vă las să descoperiți singuri. Nu este o carte tristă, conține umor în doze moderate, precum și o sumedenie de situații în care să-ți pui câteva întrebări legate de cine ești și ce anume îți dorești, despre cum să citești oamenii din jur, cum să fii mai atent la cei care „îți doresc binele”. Și da, are final fericit, indiferent cât de tensionate vor fi unele momente.

Cartea a apărut în această toamnă la editura Nemira, dar o puteți găsi și în librăriile online elefant, libris, cartepedia, cărturești, eMag, BookCity, Librăria Humanitas.

Lectură plăcută!

Marile evenimente ale veacului XX – Daniele Aristarco

De la târgul de carte încheiat luna trecută m-am întors cu mai multe cărți… îmi mențin opțiunea făcută acum mulți ani de a nu prezenta pe blog cărți pe care nu le-am citit, așa că probabil veți afla încet-încet cu ce am venit atunci acasă. Una dintre ele a fost însă Întâmplări din secolul trecut. Marile evenimente ale veacului XX, o traducere după Daniele Aristarco.

Prima impresie, după titlu, a fost că va exista o selecție a evenimentelor după impactul pe care l-au avut nu numai asupra momentului de desfășurare, dar și asupra cursului istoriei în ansamblul ei. Aici nu m-am înșelat. Fie că au fost evenimente sociale, politice, culturale sau științifice, ele au rămas, pozitiv sau negativ, în memoria colectivă. Pentru copiii care citesc acest volum, bună parte din ei fiind copii ai secolului XXI, sintagma „secolul trecut” sună oarecum natural. Pentru noi, cei născuți „acum un secol”, parcă pare ireal.

În urmă cu un secol, lumea noastră era zguduită de prima conflagrație mondială. Lucrurile pe care strămoșii noștri le știau s-au schimbat atunci, istoria a luat un nou curs, granițele lumii s-au mutat și nimic n-a mai fost ca înainte. Doar un secol a trecut și, dacă acum am alege să ne întoarcem în timp, ni s-ar părea că am călătorit mult mai mult. Atât de diferite par lumile noastre, deși vorbim de același continent.

După lectură, aș putea spune că volumul se plasează pe linia „povestirilor istorice”, doar că nu vom avea o linie cronologică cursivă, așa cum suntem obișnuiți din volumele românești similare, ci una în care teleportarea este destul de probabilă, saltul peste timp părând natural. Povestirile nu sunt exhaustive, ele sunt flashuri de istorie, adoptând una sau alta dintre versiunile oficiale, nepropunându-și nici un moment să trateze științific aceste fapte. Poate de aceea este nevoie de o capacitate de sinteză mai mare a copilului, de un fundament pe care aceste relatări să se așeze. Este un volum foarte accesibil copiilor care studiază deja în gimnaziu istoria secolului XX, sau celor mai mici, pasionați de trecut, care pot plasa totuși pe o axă cronologică și într-un anumit context istoric evenimentele descrise.

Volumul a fost pentru mine un album de „fotografii în cuvinte” ale secolului XX de pe întreg mapamondul, descrise de un ipotetic martor la eveniment, aducând astfel cititorului în față „istoria trăită”, o istorie a oamenilor de rând, o istorie a tuturor. Din cuprins fac parte:

17 decembrie 1903. Primul zbor. Zborul fraților Wright;
7 septembrie 1914. Cu taxiul la război. Bătălia de pe Marna;
24 octombrie 1929. Tâmplarul de pe acoperiș. Joia neagră de pe Wall Street;
28 august 1931. Profesorul care a spus „nu”. Jurământul de credință față de fascism;
iulie-septembrie 1932. La ce bun războiul? Albert Einstein îi scrie lui Sigmund Freud;
27 februarie 1933. Cerul de deasupra Berlinului. Incendierea Reichstagului;
30 octombrie 1938. Invazia marțienilor. Transmisiunea radiofonică a lui Orson Wells;
12 septembrie 1940. O vizită ghidată în Paleolitic. Descoperirea peșterii Lascaux;
27 ianuarie 1945. Tu. Eliberarea Auschwitzului;
15 august 1947. Din jurnalul lui D.R.James, ofițer englez în India. Gandhi și independența;
28 februarie 1953. O soluție simplă și elegantă. Structura moleculei de ADN;
22 noiembrie 1963. Zapruder și omul cu umbrela. Asasinarea lui JFK;
25 iunie 1967. Milly, întoarce-te acasă! Beatles în direct în întreaga lume;
27 martie 1973. Un oscar pentru apași. Oscarul refuzat de Marlon Brando;
30 aprilie 1975. O loterie îngrozitoare. Sfârșitul războiului din Vietnam;
9 noiembrie 1989. O plimbare care a durat 28 de ani. Căderea Zidului Berlinului;
25 martie 1992. UN astronaut în viitor. Ultimul cetățean al URSS;
1994-1999. Marșul cel lung. Nelson Mandela, președintele Africii de Sud.

Pentru că este, așa cum am spus deja, o carte pentru copii mai măricei, nici ilustrația nu este foarte bogată. Literele sunt mai mari, pentru a permite lectura la vârsta de 10 ani, iar imaginile care însoțesc fiecare poveste sunt mai mult schițate, pentru a reda impresia, esențialul transmis.

Cartea este disponibilă în librăria editurii Humanitas, sau în alte librării online precum elefant, eMag, Libris.

Ce știm despre noi, poporul român

Experiența acestui an, care se apropie încet și sigur de final, mi-a întărit mai mult ca niciodată convingerea că trebuie să le spunem copiilor „altfel” istoria dacă vrem să o prețuiască. E 1 Decembrie și e trist momentul în care întrebi pe stradă de ce a fost aleasă această zi ca zi națională, iar răspunsurile mai mult nu sunt…

Așadar, am profitat de șansa pe care o am, ca profesor, de a decide suportul pentru problemele de limbă română studiate la clasă și am schimbat textul, ca să înțelegem „de ce avem vacanță” (și da, recunosc, am sărit peste ziua de 30, inutilă, după părerea mea).

Am adaptat așadar vechea poveste a lui Almaș, Am fost și eu la Alba-Iulia, căci aveam nevoie de un text mai scurt, potrivit vârstei. Am scos tot limbajul popular, decizie în cele din urmă foarte bună, din moment ce singurul exemplu lăsat, „Patria Mumă”, a intrat imediat pe lista de cuvinte neînțelese. Am avut astfel punctul de plecare pentru o altfel de discuție despre ziua de 1 Decembrie. Am adăugat și puțină muzică și am ascultat „Pe-al nostru steag e scris Unire”, am vorbit și despre Primul Război Mondial, despre geografia spațiului locuit de români, despre ce s-a întâmplat acum aproape 100 de ani… Am simțit că a fost o lecție grea, dar utilă, și am văzut cât de adevărate erau afirmațiile din încheiere: „Azi prea puţini mai ştiu însemnătatea zilei de 1 Decembrie 1918. Alţii o ştiu, dar nu o mai simt.”

Ediție revăzută si adăugită, 2017. Disponibilă la Librăria Humanitas, Libris (transport gratuit), Cărturești, eMag.

Așadar azi, de 1 Decembrie, vă recomand o carte de istorie. Chiar dacă nu veți găsi în ea istoria recentă a poporului nostru, veți găsi începuturile și un alt mod de a spune istoria: Cum s-a născut poporul român, ediția 2017 la editura Humanitas, revizuită și adăugită, a lui Neagu Djuvara și Radu Olteanu. Chiar dacă numărul de pagini este doar puțin mai mare decât al ediției precedente, am comparat și cred că textul a mai avut de câștigat în dauna câtorva ilustrații care au fost scoase. Dacă sunteți obișnuiți cu ediții de legende și povestiri istorice, cartea aceasta este însă o lecție de istorie pe înțelesul copiilor. Pe alocuri, lecția necesită lămuriri suplimentare, iar lectura este presărată cu explicații mai ales pentru cuvintele complet noi, un fel de „dicționar istoric” care nu ar trebui să lipsească din nicio prezentare. Textul nu este deloc unul ușor, și sunt sigură că orice copil, mai ales de ciclu primar, va avea nevoie de suport din partea unui adult pentru înțelegerea acestuia. Destul de dificile sunt și paralelele care se fac cu istoria universală, însă un copil de clasa a V-a, care a trecut deja prin această parte a istoriei antice și medievale va face față cu succes provocării de a înțelege rădăcinile istoriei noastre, ca parte a istoriei Europei.

Stilul plăcut, de poveste, cu momentele de recaptare a atenției prin adresare directă, precum și simplificarea discursului prin eliminarea multelor repere cronologice care încarcă de regulă textele de istorie adresate elevilor (păstrate doar în afara textului, ca axă cronologică laterală), fac din acest volum o recomandare pentru elevi, neapărat de citit până la clasa a VIII-a. Neagu Djuvara susține prin Cum s-a născut poporul român faptul că istoria nu înseamnă date, așa cum o percep copiii (motiv pentru care o și resping), ci că istoria rămâne, în cele din urmă, „cea mai frumoasă poveste” (A. Cioroianu). Valorifică sâmburele de adevăr al legendelor și ne încurajează să ne cunoaștem trecutul pentru a ne înțelege mai bine viitorul. Contribuie la succesul acestei „lecții” și ilustrațiile, toate desene, reprezentări destul de detaliate ale unor piese arheologice celebre sau reconstituiri ale aspectelor cotidiene de altădată. Câteva dintre acestea îmi vor fi extrem de utile anul viitor pentru a susține temele din programa de clasa a IV-a, căci manualele sunt copleșite de cronologie, nu de imagini create special pentru a facilita înțelegerea unui conținut.

Așadar, azi, e despre istorie, despre noi, despre români. Ne-am născut pe acest pământ, am rezistat unor provocări pe care puține popoare le-au avut, să fim așadar mândri de ceea suntem!

Acum 99 de ani s-a strigat la Alba-Iulia „Trăiască România Mare!”. Anul viitor vom avea o mulțime de manifestări legate de sărbătorile centenarului Unirii.

La mulți ani, România! Tot ce-ți pot dori eu acum e să ai parte de conducători înțelepți, căci grele vremuri ai îndurat când la conducerea ta au fost oameni neputincioși.