1-2-3 Magic Thomas Phelan

1-2-3-Magic, Dr. Thomas W. Phelan

Probabil că titlul nu vă spune nimic în această formulă, așa cum nu mi-a spus nici mie când l-am auzit prima dată. Titlul „întreg” este 1-2-3 Magic. Disciplină eficientă pentru copii între 2 și 12 ani, o traducere după versiunea în limba engleză a psihiatrului american Thomas W. Phelan. Nici al doilea titlu nu m-a lămurit mai mult decât primul, ba chiar am avut impresia că e o variantă de rețetă „magică” ce-ți rezolvă problemele de părinte disperat pocnind din degete. Recunosc că la prima pagină eram mai mult decât sceptică, după alte zece eram convinsă că e pierdere de vreme, părea din categoria „oricine poate găti”, sau, în traducere liberă, oricine poate crește un copil și poate face față tuturor problemelor.

1-2-3 Magic Thomas Phelan

 

Dacă citeam într-o cafenea o carte luată de pe raft, probabil m-aș fi oprit. Dar cine mi-a dat cartea mă cunoaște și am citit mai departe, convinsă că nu mi-ar recomanda ceva dacă nu ar fi ok. Fac o paranteză… nu dați niciodată cărți cadou dacă nu le-ați citit și dacă nu cunoașteți persoana, pentru a ști dacă i se potrivește sau nu…

Așadar, am continuat lectura. Copiii mei au trecut de vârsta indicată, însă mai am la școală alte două duzini, fiecare cu problemele și crizele lui… așa că, chiar dacă e o carte adresată părinților, am citit-o ca profesor, poate-poate găsesc ceva idei aplicabile în diverse momente de criză, când chiar nu mai ai nicio idee cum să o rezolvi. Pentru că… de ce să nu spunem, poți sta ani de zile în școală, învățând cum să fii profesor, dar nimeni nu te învață cu adevărat ce să faci după ce treci de conținuturile științifice. Absolut tot ce suntem „învățați” presupune că elevii vin la școală cu o sete fantastică de cunoaștere, toți stau cuminți, ascultă ce li se spune, se joacă frumos unii cu ceilalți… ce mai, totul numai lapte și miere. În realitate… se ascund în toaletă și se împing mai să rupă ușile de termopan ieftin, se joacă cu apă și săpun lichid până când scurgerile din podea scot clăbuci, aleargă printre bănci de te ia cu leșin că în fața ta se împiedică și se mutilează pe vecie, nu mai punem că orice e mai interesant decât ai tu să le spui… Așadar, dacă 250 de pagini ar ascunde măcar o idee, tot merită citite.

E drept că concluziile finale e că orice familie care a ajuns la capătul puterilor în ceea ce privește relația cu copiii și vrea o schimbare, ar trebui măcar să încerce. Însă soluția miraculoasă propusă de doctorul american nu funcționează în orice context… sunt câteva „ingrediente” de bază pentru ca ea să poată fi aplicată. Înainte de a le comenta, să explic totuși cât de simplă e… totul se reduce la a-l „număra” pe copil. De fapt, a număra comportamentele inacceptabile, urmate de time-out. Însă ceea ce mi s-a părut genial față de ce fac mulți dintre noi este că, după aplicarea „pedepsei”, incidentul se încheie. Nu îl mai discuți, nu îi reproșezi copilului nimic.

Să revenim așadar la condiții.

Prima, esențială, este o colaborare bună între părinți, sau măcar dacă al doilea nu este de acord cu metoda, măcar să nu intervină, să rămână neutru. Așadar (valabil pentru orice metodă), dacă un părinte a ales o metodă de disciplinare, al doilea nu calcă în picioare tot efortul, contrazicându-l sau venind în „ajutorul” copilului (de crucificat aici bunicii care irosesc orice efort al părinților… care… „exagerează” și pedepsesc „pe nemeritate”). Dacă citiți cartea și vi se pare o idee bună, încercați să-l determinați și pe partener să vadă despre ce este vorba. Se pare că în colaborare lucrurile au mult mai multe șanse să se rezolve. Binențeles că cele mai mari probleme apar în cazul copiilor care locuiesc cu un singur părinte și al doilea se consideră „expert atoateștiutor” și sabotează sistematic orice încercare. Aici… nu există soluții, din păcate. Nervi de oțel pentru a trece peste probleme.

Al doilea „secret” este să rămâneți constanți în aplicarea metodei. Dacă ați început, acceptați că furcile caudine erau doar o plimbare față de ce va urma. Nu abandonați calea dacă aveți impresia că nu merge, ori că ați ajuns în iad. Tot acolo vă aflați și dacă copilul se tăvălește pe jos ori de câte ori nu-i satisfaceți dorințele, cu sau fără public.

Al treilea lucru care trebuie învățat este să nu abuzați de metodă, să înțelegeți clar cum trebuie aplicată: cum se procedează în cazul comportamentelor inacceptabile și cum în cazul celor care trebuie corectate sau construite corespunzător. Una e să arunce cu mâncarea pe jos la masă și alta să-și facă, de exemplu, curat în cameră… Iar când începe să funcționeze… nu abuzați de ea. Încercați și un pic de toleranță.

1-2-3 Magic Thomas Phelan

Ce mi-a plăcut e că, după o introducere descurajatoare, este explicat, pas cu pas, cum să procedezi, care sunt cele mai folosite strategii de manipulare ale copiilor, apoi vin exemplele, cazuri reale de succes… sau nu. Aș fi vrut să închei cu „am citit cartea, am aplicat jumătate de an și merge”. Însă nu am cum… sfaturile aplicabile în colectivitate sunt puține. Profesorul poate colabora cu părinții, dacă aceștia decid să aplice metoda acasă. Sau să folosească cele două ingrediente, „fără discuții” și „fără sentimente”, în aplicarea unei sancțiuni, fără explicații suplimentare, inutile, fără încercări de a explica „rațional” unui copil care nu este un adult în miniatură. Pur și simple se stabilesc limitele, acest comportament nu este acceptat aici. Ușor de zis, extrem de greu de făcut. Live & see.

Aș fi curioasă să aflu ce impresie aveți, dacă citiți cartea, și, mai ales, dacă ajungeți să aplicați. Deocamdată am hotărât, cu Iris (după ce s-a apucat și ea de citit cărți despre „magie”), cui să dăm cartea… pentru că ar avea mare nevoie de ea. Să sperăm că va fi și folosită și vom obține primele impresii ale recomandarii noastre.

O puteți găsi în librăria online a editurii Gama, sau la eMag, elefant, libris, Cărturești, librarie.netBookCity, Diverta.

 

Să meșterim! Ghid practic pentru micii inventatori. Rachelle Doorley

Să meșterim! Ghid practic pentru micii inventatori – Rachelle Doorley

Să meșterim! Ghid practic pentru micii inventatori. Rachelle Doorley

Să meșterim! Ghid practic pentru micii inventatori. 55 de experimente ludice care încurajează meșteritul, curiozitatea și creativitatea. Rachelle Doorley

Vacanța nu ar avea farmec dacă nu am reuși să lenevim un pic… pentru mine, leneveala de după Crăciun a însemnat puțin timp dedicat și altor cărți decât cele de școală, indiferent de care „școală” este vorba. Am terminat de citit recent-primitul volum de la editura Gama, „Să meșterim”. Nu obișnuiesc să mă uit înainte cine e autorul, mă uit la subiect, la cuprins, în acest caz și la imagini, și decid dacă investesc sau nu timp. În cazul de față, faptul că intervalul de vârstă menționat pe copertă avea destul de puțin tangență cu copiii mei, de acasă sau de la școală, curiozitatea a fost cea care a decis aprofundarea lecturii, și nu îmi pare rău.

În primul rând, am remarcat stilul de jurnal al unor experiențe personale, împletite însă pe armătura unei experiențe în domeniu. Observația mea s-a confirmat pe parcurs, când autoarea recunoștea existența unui blog, precum și prin prezentarea relațiilor profesionale pe care le avea în domeniul educației timpurii sau artistice a copiilor. Așadar, dacă sunteți curioși cine este Rachelle Doorley, sunteți la un click distanță de blogul ei, pe care l-am răsfoit și eu după ce am citit cartea.

Sunt sigură că volumul cuprinde articole selecționate și prelucrate din ceea ce are deja pe blog și, dacă vă interesează un subiect anume, am văzut că sunt însoțite și de explicații video. Puteți folosi cartea ca ghid, mai ales dacă lectura unui blog într-o limbă străină nu vă este chiar la îndemână. Lucrarea tradusă la noi este un punct de plecare pentru cei care sunt dispuși să investească în educația propriilor copii și altceva decât bani, ceva mult mai prețios: timp. Aranjate tematic, proiectele realizabile cu copiii, acasă, presupun un spațiu dedicat celor mici, chiar cu sacrificarea unui spațiu al adulților.

Dar prima condiție pentru a putea pune în practică toate aceste sfaturi simple este să vrei să petreci timp în compania sau în preajma copilului tău. Dacă pentru societatea americană o mamă care stă acasă până copilul ajunge la școală nu este așa o raritate, la noi… destul de rar se întâmplă acest lucru cu mame care au și capacitatea de a înțelege proiectele descrise. Pentru că, trebuie s-o spun, îți trebuie o minimă cultură generală și ceva mai multă în domeniul științelor aplicate, pentru a putea pregăti și modera cum se cuvine toate aceste activități. Cum însă mamele românce învață repede de pe net, sunt sigură că ceva lecții de mecanică, fizică, chimie sunt floare la ureche, așa că nu ne rămâne decât să încercăm să aplicăm.

Am citit cartea din perspectiva părintelui de copii mari…

…și nu mă puteam abține să nu mă gândesc ce ar avea ai mei de câștigat citind cartea, mai ales pentru proiectele pe care nu le-au experimentat când erau mici. În ciuda șansei de a avea bunici la țară, de a utiliza materiale pe care alți copii nici nu le-au atins la vârsta lor, sunt destule pe care nu le-au testat. Nu m-am născut în era digitală, însă multe dintre cele descrise le-am încercat. Nu pentru că părinții ne „pregăteau colțuri creative”, ci pentru că eram singuri acasă și ne desfășuram cât cuprinde. Nu-mi amintesc să fi avut mama coloranți alimentari, dar cu siguranță am amestecat cam tot ce se putea în bucătărie. Mama, profesor de chimie, avea și acasă diverse vase de laborator… așa că nu ne-am sfiit să dăm iama în ele. Nu le-am spart, însă consumabilele au cam avut de suferit.

Dacă autoarea vorbește de „invitații” la descoperire pe care să le pregătești copiilor, m-am gândit la invitația pe care ai mei ne-au pregătit-o, mie și fratelui meu, când eram clasa a V-a. Dezamăgită că n-am văzut cum trebuie foița de ceapă la lecția de botanică, mi-au adus acasă, împrumutat de la școală, un microscop. Cred că l-am ținut vreo lună, timp în care s-a aflat pe lamele lui orice vietate sau corp ne-a picat în mână… de la picioare și aripi de insecte, de la furnici, la gândaci, la fluturi, până la fluide… iar dacă n-ați văzut niciodată apă de flori la microscop, nu știți ce pierdeți!

Să meșterim! Ghid practic pentru micii inventatori. Rachelle Doorley

Așadar, la finalul lecturii, am regăsit multe din proiectele descrise mai mult în copilăria mea, mai ales pe cele de meșterit, demontat, iar în copilăria copiilor mei – mai mult cele artistice. Dacă aveți un copil mic, e poate momentul să încercați să vă liniștiți puțin, să nu mai încercați să fiți „perfect”, așa cum lumea percepe acest lucru, ci să-i ignorați cu succes pe băgătorii de seamă și să încercați doar să fiți altfel. Nici copilul dumneavoastră nu trebuie să fie perfect. Contează mai puțin produsul final, mai important este drumul până acolo. Iar aceasta înseamnă curiozitate, învățare prin joc, cunoaștere prin experiment.

Dacă analizați puțin ceea ce se întâmplă la noi din punct de vedere al educației timpurii, veți vedea că suntem departe de aceste idealuri. La noi încă contează enorm produsul final. Evaluăm după ceea ce vedem, și nu după cum s-a întâmplat acel lucru. Dacă un copil se joacă o oră cu plastilină, făcând diverse forme, încercând, stricând, luând-o de la capăt, iar la final ne arată o grămadă mare de plastilină amestecată, fiți sinceri… ce gândiți? Că nu e în stare de nimic! Dar dacă timp de o oră el a amestecat toate culorile posibile, a făcut biluțe, șerpișori, iar la final a făcut ordine pe masă, strângând totul într-o singură grămadă… nu cumva ați ratat exact partea importantă?

Cred că această carte, pe lângă sugestiile practice pe care le oferă, ar trebui să schimbe în primul rând modalitatea de a gândi. Să nu ne mai agităm atât că nu avem ce să vedem la panoul de la grădiniță și să ne bucurăm mai mult că s-a jucat jumătate de zi la nisip, turnându-l dintr-un vas într-altul, amestecându-l cu apă. Dar noi încă nu suntem așa… ne panicăm din orice, preferăm să interzicem decât să securizăm.

Am citit cartea și din punct de vedere al profesorului…

…și am zâmbit deseori… Chiar dacă știu că nu reinventez roata, unele decizii ale mele sunt luate pur și simplu. De exemplu, zona de autoservire descrisă în carte. Am încercat să realizez ceva similar în clasă, sortând în cutii de carton diverse materiale. Suntem încă la faza de organizare… merge extrem de greu. Prima care a devenit cât de cât funcțională este zona de papetărie, unde găsești foarfeci, creioane colorate, pixuri, carioci, rezerve de stilou, chiar și lipici… cam orice s-a abandonat prin clasă, sau strâns din anii anteriori.

Să meșterim! Ghid practic pentru micii inventatori. Rachelle Doorley

Am avut nevoie de vreo două luni până au învățat că, dacă nu ai ceva în penar – că nu ai sau le-ai uitat acasă –  te ridici, te duci și îți iei, nu mă întrebi pe mine ce faci, nu deranjezi colegii. Încă nu mi-am pierdut speranța că încet-încet vom renunța la a ne plânge că avem o problemă și vom trece direct la rezolvarea ei. Promițătoare este și zona de pictură. Am testat-o când am lucrat, ce-i drept, după program, pentru decorarea clasei. Pentru mine nu e important doar să știe unde sunt și să apeleze la ele, ci și să le pună în ordine la loc. Iar aici chiar am de lucru!

O altă idee care a fost confirmată în timp a fost „cutia cu de toate”. O am și acasă, unde se adună toate prostiile care pot deveni utile într-un proces de creație, am început-o și la școală, momentan funcțională pe hârtie colorată. Am lucrat cu ei oameni de zăpadă. Le-am dat câte trei cercuri albe și lada cu resturi de carton. Rezultatul: toate creațiile sunt diferite. Că în clasă era gălăgie, mișunau de colo-colo, se întrebau, se uitau ce fac vecinii, se plimbau la cutie de 10 ori până decideau ce să aleagă, să taie… da, poate fi deranjant, dacă nu ești obișnuit… Cum se fac la noi în clase proiectele de acest gen? Toată lumea primește exact aceleași elemente, eventual numărate, în coșulețe individuale, pe care trebuie să le asambleze exact după model, încât la panou aproape că nu există diferență între ele…

Ultimul argument pe care vreau să-l preiau și din carte este să lași copilul să se plictisească. Imediat după ce depășește această fază, va găsi singur ceva de făcut, mult mai interesant și uimitor decât orice altceva îl vei obliga tu să facă. Cred că este cumva locul în care greșim noi, azi. Suntem obsedați să le organizăm tot timpul. Cu cine și când să se joace, la ce cursuri să meargă, ce jocuri are la dispoziție. Am auzit deseori că „se plictisesc” copiii acasă. Însă n-am văzut copii plictisiți dacă au un colț al lor cu orice: de la cuburi, conectori, hârtie, lipici, plastilină, acuarele… se „plictisesc” doar copiii învățați că nu au voie să umble nicăieri nesupravegheați, care au telefonul cu jocuri mereu la îndemână. Și pentru asta… nu copiii trebuie reeducați, ci părinții!

Cartea o găsiți în librăria online a editurii Gama, sau în alte librării online, precum eMag, Libris, Librărie.net, elefant, Cărturești.

Să meșterim! Ghid practic pentru micii inventatori. Rachelle Doorley

Epilog: am fost la cumpărături și am luat un pachet de paie pentru smoothie, căci mi-a plăcut la nebunie proiectul cu rachete. L-am pus pe Andrei, cu cartea în mână, să le rezolve… după primele etape, a schimbat proiectul. Americanii ăștia n-au auzit de țeavă și cornete? De ce se chinuie să facă invers?! Dar merci pentru paiele astea, sunt perfecte pentru interiorul c(l)asei! Și… cam are dreptate. 50cm de țeavă, un teanc de ziare la centură, și încingeam când eram mici cele mai tari jocuri. Cu ce ne jucăm noi acum…? Tragem la ținta de darts cu cornete de hârtie… suflate prin paie de smoothie…

Colecția Am supraviețuit! – editura Gama

Una din seriile noi pe care editura Gama a început să le traducă pentru cei mici (dar nu foarte) este „Am supraviețuit”. Am citit cărțile după ce inițial le-au răsfoit copiii, și chiar mă întrebau la final dacă poveștile sunt adevărate. A fost nevoie să le explic ce este aceea ficțiune istorică, cum că, de fapt, în categoria aceasta intră multe dintre filme de pe marile și micile ecrane, căci „scenariul” de multe ori este făcut comercial, și arareori se respectă chiar și adevărul istoric bine cunoscut, până la distorsionarea adevărului istoric, cu care profesorii de istorie ajung să se lupte…

Am supraviețuit - editura Gama

Autoarea – Lauren Tarshis, americancă – explică, în paginile pe care cei mici nu le mai citesc la final, că ancorele cronologice principale sunt reale, dar povestea țesută printre ele – nu. Este doar o modalitate de a-i determina pe ei să citească și să asimileze informație într-un mod plăcut. Am parcurs toate cele patru volume traduse până acum, și m-am hotărât să fie cele pe care le trimit la „biblioteca clasei” semestrul acesta. Nu mai știu dacă am povestit, dar la noi în clasă, în fiecare semestru, fiecare copil aduce o carte pe care a citit-o și i-a plăcut. Se fac fișe individuale de „împrumut”, și îți alegi și citești, eventual discuți cu cei care au citit-o despre subiect, să vezi dacă o vrei și tu. Acum ar trebui să le schimbăm, și mă gândeam că seria aceasta este mult mai atractivă, pentru că sunt subțiri și se citesc repede, iar informațiile sunt comunicate scurt și la obiect.

Impresiile mele au fost oarecum de deja-vu, dar au fost doar ale mele. Iris doar cu povestea de pe Titanic a mai avut de-a face, dar a zis că e mai amuzantă cea din carte, pentru că personajele sunt copii, și se termină „bine”. Dealtfel, toată seria am înțeles că este construită astfel, eroii sunt copii care, în ciuda dezastrelor ce se petrec în jurul lor, reușesc să supraviețuiască, și de aici și numele. Dacă ar fi să ierarhizez, cel mai mult mi-a plăcut cea cu naziștii, apoi cea cu Pompei, 11 septembrie și Titanic, dar doar din punct de vedere al subiectului, căci stilul este același. Deși nu sunt adepta lecturilor rapide, pentru a discuta cu un grup mai mare de copii despre lecturile din timpul liber, acestea sunt o soluție.

Volumele sunt disponibile în librăria editurii Gama, dar și în alte librării online precum ElefantLibris, librarie.neteMag, Cărturești, LibHumanitas, iar dacă sunteți pasionați le lectura în limba engleză, BookDepository (transport gratuit, plata cu cardul), Book-Express.

* Momentan au fost traduse: Am supraviețuit distrugerii orașului Pompei, 79 d. Hr., Am supraviețuit scufundării Titanicului, 1912, Am supraviețuit invaziei naziste, 1944, Am supraviețuit atacurilor din 11 Septembrie, 2001

Romani Celebri - editura Gama

Colecția Români celebri – editura Gama

Ce altceva aș putea să vă recomand de Ziua Națională, dacă nu o carte? Urmărind cam ce a devenit învățământul nostru actual, când cel puțin la clasele I-IV începi să te crezi norocos dacă pe tablă „duoamna” nu scrie la început de an „Bine a-ți venit!”, ne revine și responsabilitatea de a le forma copiilor o brumă de cultură generală istorică. Până la urmă, ceea ce am fost, ca neam, arată ceea ce suntem, și, pe lângă mestecat cu gura închisă, bătut politicos la ușă și salut când intri într-o încăpere, și câteva cuvinte despre strămoșii noștri trebuie strecurate. Când să o facem, dacă nu de ziua națională?!

Romani Celebri - editura Gama

Editura Gama a editat, cu ceva vreme în urmă (și proaspăt retipărite), două colecții despre câteva dintre personalitățile al căror nume ar fi bine să îl cunoaștem. Cred că este ușor, privind imaginea de mai sus, să vă dați seama despre cine este vorba, și cum sunt împărțite pachetele: voievozi și domni, și oameni de cultură. După ce le-am citit, sper ca acest obicei să continue, mai avem personalități și în știință ce ar merita cunoscute.

Trebuie să spun de la început că avem de-a face cu lectura unor povești despre Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Carol I. Chiar dacă adevărul istoric menține firul prezentării, abordarea literară este prezentă peste tot. Povestea devine astfel accesibilă copiilor mici (până la clasa a IVa, nivel de la care putem aborda istoria științific), și se înscrie pe linia poveștilor și povestirilor istorice ale lui Alexandru Mitru sau Petru Demetru Popescu, mitizând istoria. Poveștile de la Gama aduc însă ceva mai multe detalii despre activitatea fiecăruia dintre cei prezentați, față de autorii pe care i-am menționat mai sus.

Despre pachetul următor – dedicat lui Ion Creangă, Mihai Eminescu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brâncuși, pot spune că menține aceeași linie de prezentare, chiar dacă, citind, am uitat pe alocuri să mai fiu critic și am savurat povestea. Parcurgând cele 24 de pagini despre Grigorescu mi-am amintit imediat de vizita, cu Iris, la Agapia, de astă vară, și reacția ei la pictura acestuia. M-am bucurat să-l descoperim împreună, și mi-am dat seama, încă odată, cât de important este să îmbini lectura cu excursiile tematice. Volumele de la editura Gama au ajuns la mine chiar înainte de concediu, și periplul prin Moldova a fost însoțit de ele, căci începând cu Agapia, trecând la Neamț, Humulești, și până la Ipotești, am așezat la locul lor marile personalități ale culturii noastre. 

Volumele sunt disponibile în librăria online a editurii Gama, dar și la librarie.net, elefant, libris.

De asemenea, vă recomand, dacă timpul vă permite, să vedeți documentarul de mai jos. Este ceea ce niciun ghid, niciodată, nu va reuși să compenseze, și sunt sigură că multe dintre cele pe care le veți afla vă erau total necunoscute. Am un singur regret, că nu l-am văzut înainte de a vizita Agapia, pentru că, recunosc, nu am observat detaliile.

 

este o carte

La serbare, cu cântec înainte

Nu îmi plac serbările. N-am ce să fac, nu îmi plac și pace. Consider că este un moment ale cărui beneficii (da, recunosc, există) sunt puse în umbră de părțile mai puțin bune… Pe care, de ochii lumii, alegem să le înghițim, cu ceva mai multă apă.

Sunt – știu – o provocare pentru copil, aceea de a vorbi în fața unui public, de a face față emoțiilor, de a le controla. Dar dacă vrei cu adevărat să educi acest lucru, atunci creează momente adevărate, în care copilul să aibă într-adevăr o contribuție personală, și aceasta să nu însemne doar exersarea memoriei și a calităților oratorice. Poate exersa această abilitate și prezentând o temă, un proiect, o carte, o poate face oricând, și cu mult mai multă substanță decât dau cele patru versuri și un cântecel la serbare.

Apoi, dacă tot trebuie să fie un moment festiv, măcar să fie cu acte în regulă. Adică scenă, sală de festivități, cortină, decoruri, culise, organizare în toată regula. Atunci îi pui la încercare spiritul întreprinzător, capacitatea de adaptare, de inovație. Îmi amintesc că la grădiniță puneam în scenă Scufița Roșie, și nu aveam „căsuță” pentru bunicuța. Am luat din fața farmaciei suportul de biciclete – cele ca o prismă triunghiulară, l-a pus doamna pe scenă pe 4 scaune de bucătărie, l-am acoperit cu o pătură roșie, ca acoperiș, și eram încântați!! E drept că lupul și bunicuța erau întinși pe o pătură în fața căsuței, dar am găsit o soluție! Emoția aceea, când se ridică cortina și sala aplaudă, nu se compară nici pe departe cu sălile mici de clasă, înțesate până la refuz de părinți și bunici, de scăunelele copiilor înghesuite într-un colț în jurul bradului.

Nu adaug cheltuielile, enorme după părerea mea, cu costume fel de fel… de parcă se mută ZOO la școală. Sunt de acord cu personajele, dar măștile se pot confecționa chiar de copii în orele de AVAP. Și va fi cel mai frumos costum pe care l-a avut vreodată, pentru că e făcut de el! Să luăm fulgii de nea, spre exemplu, că sunt celebri la serbarea de iarnă: Dragi părinți, / Vă rog să trimiteți pentru ora viitoare de abilități 1m panglică albă lată și 1m tul alb. Vom confecționa un tutu. Ce dacă nu vor fi perfecte fustițele? Și? Nu ne mai oprim din goana asta după perfecțiune?

Serbările țin cu orele. Rar, foarte rar am văzut una scurtă. Stai drept. Nu plânge. Nu te foi. Vai de tine dacă te ridici să bei apă, că doar după ce stai într-o sală cu alte 60 de suflete, nu te-ai încălzit… Matematic, la 30 copii x 2 minute + 5 colinde = 1h 30 min garantat. Și nu, nu-mi plac serbările de genul acesta.

Vorbeam cu o prietenă, că n-a putut „scăpa” de serbare de gura părinților. Cum adică, să nu faci serbare??? Ei uite-așa. Eu n-o să fac. Eu fac atelier, pe echipe de trei. Obligatoriu un părinte în echipa de lucru, poate și al doilea, ori un frate. Concurs de ce vreți… confecționat 5m de beteală, trei globuri și un înger, habar n-am ce mi-o trece prin cap. Dacă ești dispus să dai un milion pe închiriat costum, vreo 20 pe materiale va fi și mai ok. Și învață să lucrezi în echipă, să faci un plan de lucru… Normal, fond muzical adecvat, poate și ciocolată caldă și ceva fursecuri, dacă vor. Ba poate mă gândesc și la ceva reprezentații pe echipe, la momente artistice. Să-și mai aducă și părinții aminte câte un colind-două, nu? Să-și „gestioneze” și ei emoțiile…

Am avut serbare la școală. Deși avem în serie oameni extrem de talentați, nu știu cum s-a făcut, că am improvizat programul în două-trei zile. Celălalt an beneficia de cântăreț profesionist, cu o voce dumnezeiască, plus relații la teologie, de-au adus vreo 10 băieți cu „voce”. Partea lor de program a fost un „clasic” de Crăciun memorabil. Frumos, dom’le, tare frumos! Îmi venea să plâng… când știam că urmăm! În glumă propusesem cu ceva timp înainte să facem teatru de umbre pe tema „Este o carte”, inspirată de volumul cu același nume apărut la editura Gama. Glumă-glumă, dar s-a aprobat. Am muncit la proiect trei oameni, eu cu proiectul, M. a decupat, și împreună cu R. am improvizat. Pentru prima experiență de acest gen a ieșit bine. Prima dată când încerc. La prima replică îmi tremurau așa de tare mâinile, că nu reușeam să prin șoarecele de pânză. Apoi era să scap și măgarul, și microfonul. Am mai sărit o replică, dar dacă la final s-a aplaudat, înseamnă că publicul nu s-a prins. Aceeași piesă – de data aceasta făcută pps și proiectată, am testat-o a doua zi pe copii de clasa a IIIa. Și le-a plăcut!!! Ba chiar au râs în hohote! Alegerea n-a fost rea, și de data asta chiar m-am bucurat. Acum am simțit cu adevărat că efortul a meritat.

Imagini din culise. Simularea cu umbre - de la repetiție.

Imagini din culise. Simularea cu umbre – de la repetiție.

Serbarea a fost salvată de câteva colege care și-au luat inima în dinți. O chitară, un flaut, un alt colind – pe care l-am ilustrat noi tot cu umbre – , un dans (norocul nostru, o avem pe A., dansatoare), și-am bifat și anul acesta activitatea. Însă tot nu-mi plac serbările. Mai repede mi-aș lua toată clasa și-aș pleca la colindat. Ori aș face petrecere la școală, să se relaxeze și copiii…

Și nu, nu-mi plac serbările făcute pentru că „trebuie”!

*Mulțumiri Dianei S., de la editura Gama, care mi-a pus în mână cartea. În câteva rânduri cuprinde un adevăr dureros al generației de azi, și mi-a făcut mare, mare plăcere, să pot vorbi despre această Carte și altfel decât o fac aici, pe blog.

Este o carte, editura Gama

Tabletă versus carte. Dilemă în educație.

Uneori am impresia că „planetele” se aliniază în unele zile, și parcă cer ele câteva rânduri… Azi mi-am prezentat una din temele de semestru, temă pe care nu aș fi reușit s-o fac fără ajutorul vostru, cei care mă urmăriți. Așadar, dacă ați răspuns la chestionarul privind folosirea tehnologiei în procesul de predare-învățare, verificați mailul (în cazul în care mi l-ați lăsat, sau lăsați-mi un mesaj, dacă sunteți interesați) pentru a vedea rezultatele cercetării.

O concluzie ce transpare din tot studiul – deși există dorință: este încă foarte greu să integrăm mijloacele tehnologice în procesul de învățare. Nu vorbesc aici despre materiale suport, care pentru un sfert de oră să le capteze atenția. Vorbesc despre abordarea lecției având la îndemână instrumente moderne. Știu că ar însemna muncă… și am văzut pe pielea mea. M-am apucat să pregătesc o lecție de istorie pentru clasa a IVa, pe tema „Uniunea europeană”. Ei bine, manualul e din 2006, adică dinainte ca România să adere. Pot folosi manualul? Nu. Hărți? Atlasele cam tot de pe-atunci sunt. În schimb am avut la dispoziție lucrări precum Vino să cunoști Uniunea europeanăsau materiale primite la centrul Uniunii europene din București. Și, pe lângă multiplicat câteva pentru un joc cu harta mută, mi-a fost mai ușor să fac repede o prezentare utilă toată ora, și care m-ar scuti în același timp de scris schema pe tablă, căci am realizat-o treptat în slide-uri, cu iconiță specială „scriem în caiet”. Deodată un suport pentru întreaga oră a devenit soluția tuturor problemelor mele cu materialele… în plus am integrat și link către imnul Uniunii. Acum 15 ani aș fi spus că e o lecție ultra-modernă, acum mi se pare atât de „normală” și deloc ieșită din comun că parcă e o a doua natură.

La fel cred că se simt și copiii. Au enorma șansă de a avea acces la niște instrumente de învățare extraordinare. Doar că cineva – și aici e problema, nu știm cine – trebuie să-i ajute să nu mai vadă tabletele, telefoanele, calculatoarele, ca jucării. M-am amuzat teribil la afirmația unui participant la dezbaterile de azi: părinții au inventat pentru copiii mici o suzetă miraculoasă – le dai telefonul/tableta și tac instant, nu mai deranjează cu orele. Ei bine, dacă atunci când erau mici le dădeați suzeta… poate vă gândiți la afirmația aceasta.

Putem transforma procesul de învățare. Doar că nu trebuie să căutăm mereu calea cea mai ușoară. Calea corectă presupune multă muncă, multă pregătire, timp investit, și nu neapărat bani.

Am să închei cu o recomandare: un volum de care m-am îndrăgostit instant la târgul de carte, și pe îl văd folosit cu grupurile de copii, atunci când încercăm să-i motivăm pentru lectură. Este o carte, apărută la editura Gama, este dilema în imagini expresive a două personaje care nu-și găsesc calea comună, cumva personificarea luptei dintre generațiile tradiționaliste și cele IT de azi. Nu trebuie să fie o luptă în care unul să câștige și unul să piardă, ci una din care fiecare să afle mai mult despre celălalt și să iasă amândoi în câștig.

  • Ce-ai acolo?Este o carte, editura Gama
  • Este o carte.
  • Și… cum derulezi mai jos?
  • Nu derulez. Dau pagina. Este o carte. […]
  • Postezi pe blog cu ea?
  • Nu. Este o carte.[…]
  • Poate să dea sms-uri?
  • Nu.
  • Să scrie pe Tweeter?
  • Nu.
  • Are wi-fi?
  • Nu.[…]
  • Deci… ce mai știe cartea asta să facă? Are nevoie de parolă?
  • Nu. 
  • De un nume de utilizator?
  • Este o carte! […]
  • Nu-ți face griji, o pun la încărcat când termin!

Este o carte, editura Gama

Și acum, la final, întrebarea de baraj: cum folosiți aceste „device-uri” cu copilul? Suzetă IT? Instrument de învățare?

Darul lui Mibs, de Ingrid Law – editura Gama

192_0

Sunt o mulţime de teorii despre cum să deschizi pofta de lectură a copilului. Prima – şi probabil cea care oferă cele mai mari şanse de reuşită – este aceea de a-i oferi copilului un model. Nu va citi decât în rare cazuri, dacă nu va vedea pe cineva – un adult pe care îl admiră – citind. Mai mult, trebuie să-i creezi impresia că acea carte este ceva nemaipomenit, fără de care el nu va trăi o experienţă specială.

Una din problemele mele în momentul de faţă este împăcarea listelor vechi de lectură cu dorinţele actuale ale copiilor. Pur şi simplu ne este greu (ştiu că nu sunt singura) să înţelegem de ce nu le plac cărţile cu care noi am crescut. De exemplu, Tom Sawyer. Faza cu pisica şi cărămida n-o s-o uit poate niciodată, chiar dacă multe din detalii s-au estompat. Dar lui Andrei nu i-a plăcut cum începe… şi n-a trecut de primele pagini. Nu-l condamn, şi eu fac la fel. Dacă nu-mi plac primele pagini… trebuie să existe o mulţime de constrângeri, de orice tip, ca să trec mai departe.

Ieri aveam chef de puţină distracţie. Cum televizorul nu mai oferă de multă vreme nimic relaxant, cărţile pentru copii sunt genul de alternativă pe care o folosesc din ce în ce mai des. Darul lui Mibs stătea în teancul de lectură încă din toamnă, şi aştepta cuminte. N-am avut nevoie de mai mult de câteva ore, şi am avut senzaţia că mă uit la un film SF mult mai educativ decât toate porcăriile care rulează acum la tv. Nu vă povestesc cartea, rezumatul îl găsiţi pe site-ul editurii Gama (aveţi acolo un link de detalii, pe care nu vi-l recomand decât dacă vreţi să faceţi cartea cadou fără să o citiţi, precum şi seria de premii pe care autoarea le-a obţinut cu acest volum). În schimb am să vă spun ce mi-a plăcut:

– copiii din carte au iniţiativă, şi rezolvarea de probleme nu este pentru ei o dificultate. A căuta singur o soluţie pentru o problemă nu este ceva ieşit din comun. De exemplu, o prietenă îmi spunea deunăzi despre copilul, adolescentul de azi, care, deşi identifică faptul că îi este foame, preferă să aştepte părinţii decât să caute o soluţie: deschizi frigiderul. Nu ştiu dacă azi mai înţeleg copiii gluma – cam veche: Mami, ce mănâncă leul? Mănâncă ce găseşte. Şi dacă nu găseşte nimic? Mănâncă altceva!

– copiii sunt responsabili. Au grijă unul de celălalt, chiar dacă nu percep acest lucru în mod direct. Normal, şi greşesc, nu anticipează dimensiunea faptelor lor, mint, chiar dacă consideră că o fac într-un scop nobil. Dar sunt copii.

Ce-am aflat (pentru categoria `cultură generală`): există pungi cu gheaţă instant. Ştiţi batoanele acelea luminoase, pe care le frângi şi ai 12 ore de lumină, apoi le arunci? Ei bine, pe alte meleaguri – acţiunea se petrece în SUA, pe la noi n-am auzit – există astfel de pungi în trusele de prim-ajutor care, răsucite, se răcesc instant. Acum ceva vreme v-am povestit de copcile adezive, ieri am descoperit o nouă chestie pe care mi-aş dori-o în trusa de prim-ajutor de vacanţă!

Dar cel mai important efect al lecturii mele de ieri a fost faptul că volumul a trecut imediat în alte mânuţe mai mici. Nu terminasem cartea când am ajuns acasă, aşa că pentru jumătate de oră am decretat „Linişte”, să pot afla finalul. E frustrant pentru ei să stea potoliţ pentru că mama soarbe din ochi o carte pentru copii, aşa că au venit întrebările. Andrei a aflat că e SF, pe gustul lui, Iris că e cu „puteri”, darul pe care ea şi l-ar dori de la Moş Crăciun (dacă aţi urmărit Avatar, puteţi avea o idee cam ce-şi doreşte fii-mea.)

De menţionat că este o carte fără poze, dar care pune serios la muncă imaginaţia reproductivă. Se pare că va fi şi ecranizată – eu nu am găsit filmul – de aceeaşi companie care a pus pe ecrane şi Cronicile din Narnia. Până atunci, cartea o găsiţi în librăriile online are editurii Gama, sau la elefant, libris, emag, AdevarulShop, Librarie.net.

Lectură plăcută!

Primul meu Abecedar de jucat si exersat – editura Gama

primul_meu_abecedar_gama

Când eram mai mititică, „şcoala” nu avea mari surprize. Nimic nou sub soare, an după an totul curgea la fel. Aceleaşi metode, aceleaşi manuale, mereu aceeaşi rutină. Vorbesc de cei care au prins totuşi măcar câteva clase primare înainte de revoluţie. După acelaşi abecedar aproape că învăţau trei generaţii. Apoi a venit revoluţia. Am prins aproape toate reformele, nu aducea anul ce aducea ceasul. Îmi amintesc anul 90, când toţi profesorii erau bulversaţi – cei de ştiinţe umaniste – căci scoteau din instinct tot ce avea legătură cu vechiul regim. Brusc studierea constituţiei parcă la a VII-a a fost înlocuită, aveam „cultură civică”, pentru care nu existau manuale, doar ceva fiţuici tipărite parcă de Tribuna învăţământului. Mi-o amintesc pe profesoara mea de atunci -o doamnă ce părea inaccesibilă – şi care se străduia să ţină pasul. Îi displăcea complet să ne umple caietele cu notiţe, dar nu avea de ales.

Toate amintirile acestea minunate din anii de şcoală daţi peste cap de reforme mi-au revenit acum – toamna – odată cu scandalul manualelor pentru clasa I şi a IIa. Este ireal, când copiii născuţi la revoluţie au la rândul lor copii la şcoală, noi încă să nu ne hotărâm ce vrem de fapt să facem cu sistemul educaţional de la noi din ţară. O ţinem din reformă în reformă, şi parcă din ce în ce mai mult ne rupem de realitate. Introducerea manualelor digitale face parte, după mine, din acea anticipare a viitorului, calitate pe care orice sistem de învăţământ ar trebui să o aibă. Noi nu pregătim copiii intraţi acum în şcoală pentru ziua de mâine, îi pregătim pentru anul 2040, când ei vor fi în câmpul muncii, când vor aplica ceea ce i-am învăţat noi (şi, de ce nu, ne vor plăti pensiile). Aşadar, în acest context, manualele digitale nu mai par rupte de realitate.

Nu de intenţii bune duce lipsă drumul spre iad al educaţiei noastre, şi nu cred că e cazul să aduc la zi evenimentele. Suntem în noiembrie, şi nici acum nu avem manuale noi. Adică le avem, pe net, şi deja persoanele care le-au studiat încep să vină cu criticile. Vom vedea, avem până la urmă timp să le răsfoim liniştiţi. Până atunci ne descurcăm cum putem.

Clasa I rămâne însă – oricât de mult ne-am chinui s-o schimbăm – momentul în care piticii învaţă literele. Nu doar le memorează vizual, pe cele de tipar, spre creşterea şi descreşterea mândriei bunicilor, ci le identifică pe cele mici, pe cele „de mână”, le asociază cu sunetele şi încep să compună cuvintele. Exerciţiul grafic rămâne însă baza activităţii.

primul_meu_abecedar_gama2

O variantă pe care o au la îndemână micii şcolari de a-şi perfecţiona caligrafia este oferită şi de editura Gama, prin Primul meu abecedar de jucat şi exersat. Este un caiet cu cerinţe uşoare, valabil pe tot parcursul învăţării alfabetului, nu unul pe care să-l parcurgeţi cap-coadă în vacanţă. Este cumva de la sine acceptat că literele de mână se învaţă prin exerciţiu, dar la fel de bine este ştiut faptul că rutina nu face casă bună cu răbdarea unui copil. Să-i dai, cum primeam noi odinioară, o pagină mare de caiet cu a mic de mână este o plictiseală fantastică. Câţi n-aţi completat râdurile de sus în jos şi nu de la stânga la dreapta? Caietul propus de Gama schimbă un pic peisajul, trei rânduri nu mai par aşa multe, şi chiar dacă la final copilul va avea tot 10 rânduri în total, realizate pe materiale diferite, nu va percepe cantitatea drept plictisitoare.

Materialul urmăreşte ordinea literelor din abecedar şi, prin grafica şi exerciţiile propuse, îmi aminteşte de unul din puţinele materiale „auxiliare” pe care generaţia mea le-a avut, dacă vă amintiţi de Martinel învaţă A B C. În plus, caietul are inclusă o tăbliţă pentru scriere, cu liniatură tip I şi tip II, precum şi un marker pentru whiteboard, micuţ, pentru mâna copiilor. Tăbliţa este minunată, poţi exersa pe ea la nesfârşit. Aş fi simţit nevoia ca markerul să fie poate mai subţire, dar acesta poate fi înlocuit cu uşurinţă.

primul_meu_abecedar_gama3

La interior, pe lângă exerciţiile de scriere, sunt intercalate mici texte pentru exerciţii de citit, sau elemente de vocabular ori punctuaţie. Pe lângă acestea sunt şi jocuri aplicate pe regulile de scrire, de exemplu: găseşte cuvintele scrise greşit, ţinând cont de scrierea cu â şi î, mai ales în cazul cuvintelor derivate cu prefix. Pe lângă acestea, apar aritmogrife, jocuri cu imagini, labirint, şi alte variante pentru a învăţa în joacă, aceasta dacă nu uităm că la cei mici jocul este metoda cea mai eficientă de învăţare.

Caietul îl recomand la nivel de clasa I, nu clasa pregătitoare, şi îl găsiţi în librăria online a editurii Gama, sau în librăriile online: eMag, librarie.net.

Memorator – editura Gama

V-am obişnuit să scriu doar despre ceea ce testez… şi articolul acesta este unul amânat un an de zile, pentru simplul motiv că am aşteptat să creştem. Editura Gama a publicat anul trecut un set de memoratoare, utile la diverse materii, din care am ales şi eu trei: engleza, geografia şi biologia. Pe cel de engleză l-a folosit Andrei din clasa a IVa, pentru examenul de admitere la liceu. I-au fost utile mai ales scheleme de gramatică, dar „furori” a făcut roata cu verbe neregulate. Pentru cei care învaţă engleză, nu e nevoie să explic de ce sunt aşa importante instrumentele de învăţare a lor.

Anul acesta am început clasa a V-a… Dacă pentru el e un şoc – şcoală nouă, colegi noi, profesori diferiţi – nici pentru mine nu e deloc floare la ureche. Temele sunt un calvar, cel puţin la materiile cu oră unică: istorie, biologie şi geografie. Problema cea mai dureroasă e faptul că, uitându-mă în caietele lor, îmi dau seama că profesorii îi tratează ca pe elevi normali de gimnaziu, şi nu aiuriţi picaţi din lună, care habar n-au să ia notiţe. Lecţiile lui Andrei, cel puţin la istorie, arată ca un bloc de text. La biologie se mai aşază un pic în pagină, iar la geografie- noroc cu desenele. Nu ştiu alţii cum sunt, dar al meu e încă la nivelul „dacă n-am de scris, n-am temă”. Aşa că le tratează în consecinţă. Manualele nu sunt rele (pe cel de istorie l-am cumpărat azi, că nu aveam ediţia de la All (eu am predat după Teora) şi asta au primit de la şcoală săptămâna trecută). Dar, fără nişte notiţe structurate, este greu să înveţi logic noţiunile noi.

Aşa că începem clasic, cu citit lecţia din manual şi din caiet de câteva ori, după care luăm schemele incomplete din memorator şi vedem ce-a reţinut. Rămân prea multe spaţii… ne mai uităm şi pe schemă, facem puzzle din noţiuni, luăm o imagine unde se poate, scoatem un atlas, şi încercăm să le cernem frumos. Verificarea o facem cu testele grilă, pentru fiecare lecţie. Deocamdată am parcurs câteva lecţii… şi recunosc că îmi e mie foarte uşor să lucrez cu memoratoarele, la reactualizarea amintirilor de demult, ca să pot discuta apoi cu Andrei pe diverse teme.

memorator biologie editura gama

Un lucru pe care l-am observat încă de la început – sunt puţine planşe. Dar până la urmă acestea sunt în manuale, nu sunt strict necesare. A fost o idee preconcepută a mea, din cauza căreia nu am luat şi memoratorul de istorie, pentru că nu avea hărţi. Problema o voi remedia curând, căci nu se mai poate, caietul este o varză completă, să facă singur schema de pe manual – este prea greu. Aseară am chinuit Orientul Antic. Mi-am dat seama că hărţile le am în atlasul şcolar (ca să nu le menţionez şi pe celelalte), imaginile din manual (tipărite… groaznic 🙁 ), şi cu informaţiile pe care le avea i-am dat de cap. Aproape că am avut un circ cumplit că pe el l-a ascultat şi l-a notat data trecută, şi că de ce să înveţe şi pentru ora asta… eu i-am explicat că o evaluare nu exclude o alta, şi i-am descusut aseară pe toţi faraonii şi regii, până la Darius I… Aproape să râd să mă tăvălesc pe jos, când a intrat furtună pe uşă, de unde ştiam eu că taman pe el îl ascultă azi!!! I-aş explica… e genul de copil timid, care nu vorbeşte neîntrebat cu de-a sila. Data trecută a luat o notă foarte bună, dar cum de obicei nu se bagă în seamă, era foarte posibil ca profesorul să sondeze din nou cu câteva întrebări să vadă dacă a avut pur şi simplu noroc, sau învaţă constant şi e loc de mai bine…

Nu critic metoda, aş sări într-o discuţie pedagogică despre sistemul nostru „vânător de greşeli” şi nu vreau, dar îmi confirmă că impresia pe care eu o am despre profesorului lui este corectă. Revin aşadar la oile mele, şi închei cu îndemnul ca, dacă nu ştiţi cum să-i ajutaţi să înveţe structurând informaţia, căutând cuvintele cheie şi formulând explicaţii logice pe baza acestora, soluţia propusă de editura Gama este una dintre cele mai utile pe care le-am întâlnit până acum. Ştiu că, odată cu Andrei, au trecut clasa a V-a ma mulţi năzdrăvani, aşa că sper să le fie util sfatul.

memorator biologie editura gama

Memoratoarele le puteţi găsi direct în librăria online a editurii Gama, dar şi în librăriile libris, eMag, librarie.net, elefant (transport gratuit dacă ridicaţi personal de la librărie în Bucureşti şi Cluj)

Ajuta-te singur! – noua colectie a editurii Gama din categoria Psihologia copilului

Fiecare târg de carte are modul lui de a mă surprinde, plăcut sau nu, prin noile apariţii. Este greu uneori să vii cu noutăţi pe un segment de piaţă atât de dinamic precum este cel de carte pentru copii. Uneori găseşti noi cărţi de colorat, cu ultimele personaje Disney apărute, cu care reuşeşti să-i atragi pe pitici. Este greu să ieşi din tipar, să vii cu „altceva”. La târgul din iunie (despre care am povestit aici) surpriza a venit de la editura Gama, cu noua colecţie Ajută-te singur! Colecţia cuprinde: Bullies: cum să faci faţă intimidării?, Fraţii: nu poţi să-i alegi, dar poţi să-i înţelegi, Nu trăieşti în peşteră, poartă-te frumos, Cum să nu te mai streseze stresul, Ia-ţi singur apărarea, Fă-te auzit!

Ajuta-te singur! Psihologia copilului, editura Gama

Am remarcat în ultimul timp – şi am şi recomandat deopotrivă – lucrări pentru părinţi, care urmăreau să pună la îndemâna acestora intrumente cu ajutorul cărora să pătrundă în lumea celor mici, să-i înţeleagă şi să-i ajute. În primăvară, când citeam „Rivalitatea dintre fraţi”, i-am remarcat pe ai mei că erau acaparaţi rapid de rezumatele mele. Totuşi, le erau accesibile doar benzile desenate şi câteva povestioare. Mă gândeam atunci ce bună ar fi o carte pe acelaşi subiect, dar scrisă pentru copii! Ei bine… nu mică mi-a fost surpriza când, la târgul de carte, am găsit noile apariţii de la editura Gama. Le-am citit pe toate cele menţionate mai sus, în afară de Nu trăieşti în peşteră, poartă-te frumos.

Andrei a citit-o pe cea cu fraţii, şi s-a apucat de cea cu stresul ( 🙂 pe motiv că îl stresez!), Iris a răsfoit-o pe cea cu fraţii, dar ea pluteşte încă prin lumea poveştilor cu troli. Dintre volume, cel mai mult mi-a plăcut Ia-ţi singur apărarea! Pe locul doi ar fi
Fraţii: nu poţi să-i alegi, dar poţi să-i înţelegi dar asta pentru că la noi e o problemă zilnică să faci două personalităţi atât de diferite să se înţeleagă :), aşadar nu sunt deloc obiectivă cu medalia de argint. Pe celelalte nu le pot ordona, fiecare oferă, în stilul ei, un alt instrument.

Mă hazardez să spun că nu vă recomand doar una, pentru că toate alcătuiesc un întreg. Fiecare abordează o problemă, până întâlneşte o alta, şi o lasă spre dezbatere următorului volum. De aceea este greu să le aşez în linie, îmi este mai simplu să le pun în cerc, iar în mijloc, copilul. Între coperte sunt problemele cu care fiecare dintre ei se întâlneşte, fie că ne place nouă sau nu. Suntem, la modul general vorbind, părinţi-cloşcă. Ne dăm peste cap să ferim copilul de toate relele, să-i uşurăm viaţa până la a-l scuti de cele mai mici responsabilităţi. Citiţi volumele, poate chiar înainte să le citească copilul, şi vă veţi da seama de cât de puţine îl putem feri. Creşte, iese de sub aripă, şi se trezeşte afară, singur. Va avea posibilitatea să se descurce? Dacă nu, va şti cum să ceară ajutor? Va şti cum să improvizeze? Să identifice un pericol? Ni-i educăm non-violenţi, să întoarcă şi celălalt obraz, le spunem că oamenii se nasc buni, că nu există copii răi. Va şti să se ferească la timp de şmecherii care îi vor sparge ochelarii? De cei care vor râde de ghiozdanul lui, fără motiv? Va putea să facă faţă dezamăgirilor, prietenilor înşelători, falsului? Sunt întrebări pe care nu ni le punem, şi recunosc că, citind, îmi doresc enorm ca pentru copiii mei acestea să rămână nişte cărţi SF, realităţi de care să nu se lovească, şi aici mă refer direct la Bullies: cum să faci faţă intimidării?

Volumele sunt ilustrate, mai mult sau mai puţin, color fiind doar Fraţii şi Nu poţi trăi în peşteră. Grafica, mai mult simbolică decât realistă, surprinde însă foarte mult din limbajul non-verbal, acele „1000 de cuvinte” pe care le aduce în plus o imagine. Nu se putea face abstracţie de faptul că, pe segmentul de vârstă recomandat (8-15 ani), o carte, dacă nu are şi poze… nu este interesantă. (Mă amuz uneori prin librărie, când aud câte o exclamaţie… „Dar e fără poze!!”) Efortul de a-ţi imagina ceea ce citeşti este încă unul foarte mare, este mult mai uşor să înţelegi informaţia având alături, măcar schematic, câteva desene.

Sunt conştientă că este o utopie să sper că un număr foarte mare de părinţi vor cumpăra aceste cărţi. Mi-aş dori ca informaţia să ajungă la cât mai mulţi, pentru a putea spune că avem şansa unei schimbări. În schimb, data viitoare când veţi auzi la şcoală de probleme între copii, agresiuni, depresii, discutaţi cu omul de la catedră. Poate biblioteca clasei are încă loc pe raft, iar cei care simt nevoia de ajutor, dar nu ştiu când, cum să-l ceară, vor găsi aici ceea ce au nevoie.

Cărţile le găsiţi în librăria online a editurii Gama, sau în librăriile online: elefant, libris, librarie.net, emag.