Rabdarea este o virtute

Răbdarea este amară, dar fructele sale sunt dulci. Ptii, ce uşor de spus!

Am hotărât să ne începem anul cu dreptul, şi să ne facem temele pentru concursul în desfăşurare. Am convenit, cel puţin cu Năzdrăvanul cel mare, că anul acesta ne vom strădui mai mult. [Aştept s-o văd şi pe-asta.]

Aşadar, ne-am documentat. Am căutat câteceva pe net, despre obiceiuri. A ales Pluguşorul. Am nimerit în sertarul cu amintiri al bunicii, şi am dat peste niscai felicitări. Concluzia amândurora a fost că musai trebuie să fie felicitările cu sclipici. Noroc că ieri la librărie era încă deschis, să ne aprovizionăm cu glitter. În schimb nu mai aveau cartoane colorate.

Cu Iris este uşor de lucrat. I-am desenat o fetiţă, o sorcovă, şi a trecut singură la treabă. După ce a terminat desenul, am învăţat-o cum să realizeze tabloul. I-am dat frunzuliţele, i-am arătat modelul, şi s-a apucat cu mult zel să asambleze. Pentru că nu am găsit confetti-steluţe, să lipim, am tocat beteală de brad. A fost încântată să picteze cu aracet şi apoi să presare tocătură sclipitoare (aveţi mare grijă, am tocătură argintie prin toată casa…). Şi, cum fii-mea are gusturi de struţ, nu sclipea suficient, şi a mai pus si glitter. În cele din urmă s-a declarat mulţumită, după ce l-a bibilit singurică, avea glitter inclusiv în păr.

Are un talent fantastic să execute. Vede modelul şi cu uşurinţă în pune în practică. Nu spun că realizarea este pe măsură. Dar este destul de fidelă…

Felicitare cu obiceiuri de Anul Nou. Fetite cu sorcova

Cu Andrei în schimb… mi-am repetat timp de 5 ore titlul acestui articol, şi înghiţeam în sec gândindu-mă la primul rând. Neatent, fără prea multă pasiune pentru execuţie, am trecut amândoi prin chinurile iadului încercând să realizăm felicitarea. Şi nu e vorba că-l chinui, ci îmi dau seama că are nevoie mai târziu de anumite deprinderi, pe care nu le va dobândi decât prin exerciţiu.
Întâi şi întâi am hotărât că vom face un copil cu clopoţei, unul cu bici. Cu greu s-a acceptat să facem şi doi copii cu buhaiul. Am căutat şi un film cu colindători, cu buhaiul, să-i arătăm şi cum funcţionează instrumentul.

Apoi am hotărât să remediem problemele de desen uman. Adică, fără să pretind că am talent, să realizăm siluete umane. Încerc să-l învăţ să nu mai deseneze sperietori de ciori disproporţionate. Primul omuleţ l-am desenat în aproape jumătate de oră. Am crezut că cedez, tot desenând ca model… şi la el pe hârtie tot nu ieşea. Of, dar după chinuri cumplite am reuşit. Clopoţei a desenat o pagină întreagă. Până au ieşit cât de cât. Un „U”, cu un ochi de pisică drept capac, şi o bulină mică. Îngrozitor de greu a fost :(. Apoi încă 5 minute de explicaţii că, dacă ţii mânerul în mână, nu se vede… şi nu se desenează…
A urmat copilul cu biciul. Semăna destul de bine cu primul, aşa că au mers mai repede contururile.

Felicitare cu obiceiuri de Anul Nou. Baieti cu plugusorul

Chinul a început iar la copiii cu buhaiul, care erau realizaţi din profil. Dar am reuşit. Am trecut şi peste suprapunerea copiilor, că piciorul celui din spate nu „se vede”.
Am „găsit” şi cine să asculte colindele, dar n-a mai vrut cu nici un chip să coloreze casa. Dacă era după el, copiii erau mai mult decât suficienţi. Am trecut apoi la decoraţiuni, pentru care nu are nici înclinaţie, nici îndemânare, şi a fost un nou chin. Şi-a mai revenit când, urmând exemplul uneia dintre felicitările-model, cu urări în trei limbi, a scris şi el… am adăugat suedeză, special pentru Silvia. La decorarea urărilor recunosc că am cedat. N-am mai rezistat, l-am lăsat să facă exact aşa cum vrea el.

Felicitare cu obiceiuri de Anul Nou. Baieti cu plugusorul

Dar una peste alta sunt destul de mulţumită. Şi-mi fac curaj pentru alte probe de acest gen… căci se pare că ne aşteaptă un an extrem de greu.
Răbdare, răbdare, iar răbdare, voiţă să mă lupt cu încăpăţânarea lui, şi inspiraţie pentru activităţi accesibile: iată trei dintre dorinţele acestui an.

Operatiunea “Margica”

Margele de plastic si lemn

Operaţiunea „Mărgica”. Intră la categoria cu ce poţi ţine ocupat un copil în serile lungi de iarnă. Pentru a pune în practică o astfel de operaţiune, cel care o coordonează nu trebuie să se teamă că-şi va înfunda aspiratorul cu mărgele. Apoi, să se asigure că nu are copii mici în zona de acţiune, căci mărgelele sunt multe, şi nu pot fi supravegheate.

Nu aş putea să explic care e magia mărgelelor. Cert e că, dacă te prinde, nu mai scapi. A se vedea cu această ocazie mulţimea de mărgelitori care îşi expun produsele la vânzare pe bloguri. Şi dacă adulţii declară că o fac din plăcere, şi nu pentru că ar avea un câştig fabulos din asta, de ce să nu-i înţelegem pe copii?

Este un joc cu atât mai minunat cu cât mărgelele sunt mai variate. Primul set l-am primit la grădi, de la Moş Crăciun. Au înşirat cu ardoare amândoi, şi erau foarte mândri să-şi expună la gât operele. Ce dacă băieţii nu poartă mărgele, le-a făcut singur!

Voi expune mai jos creaţiile, originale şi realizate cu un gust impecabil. Cea verde e făcută de mine… încercam să dau exemplu, cum se îmbină culorile „armonios”. A primit însă calificativul Satisfăcător, dar nu pe gustul consumatorului.

Margele de plastic si lemn

La final însă, câteva sfaturi practice dacă optaţi pentru un astfel de joc:

– Musai aveti nevoie de închizători. Dacă nu sunt incluse, găsiţi la mercerie.
– Nu folosiţi fir textil pentru înşirat. Puteţi folosi un elastic subţire (are avantajul că se poate înnoda şi scoate uşor de pe gât), sau un fir de naylon. Naylon găsiţi la articole pescăreşti, nu trebuie unul foarte gros. Mărgelele se înşiră extrem de uşor, dar este nevoie de închizătoare daca nu faceţi siraguri suficient de lungi.
– Dacă optaţi pentru mărgele de lemn, verificaţi finisajul. Am observat că sunt vopsite la final, de multe ori vopseaua acoperă găurile, sau acestea sunt realizate superficial, necesitând intervenţia părinţilor pentru perforare completă.

Este un joc ideal pentru şezători… ocazie cu care puteţi depăna Înşir-te mărgărite…

La multi ani!

Mami, cum trecem în Noul An? Ne trebuie bilet?

Da, ne trebuie un bilet. Un bilet de optimism, că anul care vine va fi mai bun, mai frumos, mai plin decât precedentul.

Şi se deschide uşa la Noul An?

Da. Se deschide uşa sufletului. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune. Şi, mai ales, să facem loc pentru a fi noi înşine mai buni.

Şi o să ne sperie?

Nu ne sperie nimeni. Dar e bine să nu treci niciodată singur în Anul care vine. La trecerea dintre ani strânge în braţe un prieten. Prinde mâna celor din jurul tău şi doriţi-vă împreună un An Nou minunat. Trecerea este mai uşoară, şi creează amintiri de neuitat.

Bilant la sfarsit de an: Despre (ne)placerile de a fi bloggerita

Am privit mult timp de pe margine această lume dinamică numită „blogosferă”. Pentru că de obicei stau şi cuget înainte să fac un pas, mai ales unul de care eram conştientă că-mi va place, şi care îmi va absorbi extrem de mult timp.

Dar l-am făcut în cele din urmă… ca o completare a unei alte mari plăceri. Aceea de a lucra cu copiii. Mi-am dorit mult timp să înfiinţez o grădiniţă reală. Am reuşit în schimb să coordonez o grupă virtuală. Faci facultatea la ID, de ce nu ar fi şi un opţional de grădi la ID… Aşa am pus pe picioare Talente de Năzdrăvani, un proiect în care am pus mult suflet, şi în care am sperat să-i ajut pe ai mei copii, şi nu numai, să înveţe altceva. Cei care participă la acest proiect şi care au înţeles valorile pe care le poţi câştiga, m-au susţinut şi mă susţin în continuare.

„Expoziţia de Talent” îşi propune în primul rând să-i înveţe pe copii să accepte cu demnitate înfrângerea, meritul celorlalţi, aprecierea efortului propriu. Pentru că am avut încredere în corectitudinea participanţilor, am trecut peste reticenţele pe care le aveam şi am organizat un concurs de popularitate pentru mini-expoziţiile copiilor.

Am stat foarte mult pe gânduri dacă să ofer un premiu sau nu. Apoi mi-am zis că ceva simbolic, care să se potrivească câştigătorului, pot să ofer. Şi am anunţat o surpriză. Nu cred însă că asta i-a motivat pe participanţi să strângă voturi, pentru că nici măcar nu am anunţat existenţa acestuia. De aceea nu vreau încă să ofer premii la concursurile curente. Pentru că tentaţia de a ajuta copilul să facă o lipitură „mai dreaptă”, o linie mai la locul ei este mare. Iar când piticul mai şi insistă că vrea musai să câştige premiul, este greu să stai de-o parte. Nu vreau să ofer motive în plus de a fi "competitiv".

Aşadar, să revin la concursul organizat în aceată săptămână. Aproape toţi participanţii au înţeles, şi majoritatea susţinătorilor, să accepte o competiţie corectă. Un singur vot de pe IP, pentru că toţi sunt copii, şi este bine să-i învăţăm să fie corecţi. Dar uneori orgoliile părinţilor depăşesc cu mult pe cele ale copiilor, şi nu contează nedreptatea sau furtul.
Da, căci a genera IP-uri şi a introduce voturi false consider că este furt. Furi din inocenţa copiilor, furi din exemplul pe care îl dai propriului copil. Dacă unii dintre participanţi nu ştiu nici măcar ce e acela un IP, şi buna credinţă i-a făcut să apeleze la telefoane pentru a-şi contacta prietenii şi a obţine un vot, alţii au considerat că sunt deasupra unui soft banal, oferit free, de contorizare a voturilor. Corect, nu am resursele necesare de a investi într-un soft de vot cum este cel folosit la alegerile americane, pentru a evita frauda…

Dacă lucrezi în reţeaua de distribuţie a serviciilor de internet a unui mare provider român, activezi şi reţeaua de prieteni, angajaţi în sistem, şi cum acolo sunt oameni cu abilităţi care le depăşesc pe cele ale unui simplu blogger, generezi IP-uri, înşeli un biet widget de wordpress şi copilul tău este în top.

Totuşi, nu compensez lipsa de experienţă în domeniul net-ului cu prostie sau tâmpenie. Pot citi încă destul de bine un raport de trafic. Poate că eu nu mă pricep foarte bine la poliţia IP-ului, dar Google Analytics încă contorizează corect şi are grijă să nu înregistreze traficul fals.
Aşadar, cum să interpretez faptul că apar 130 de afişări ale paginii, 24 de vizitatori unici, şi ~90 de voturi? Dacă se pricepe cineva să-mi explice cum, un vot care numără IP-uri, poate număra un “om” ca fiind de fapt “patru”, complet diferiţi?!

Era a treia oară când constatam diferenţe flagrante, şi am hotărât resetarea votului. Pentru că aşa se sancţionează frauda de acest tip. Ba mai mult, site-urile care găzduiesc concursuri, în caz de fraudă, şterg conturile. Eu am ales să resetez doar, şi să dau o şansă copilului. Şi o şansă parinţilor, de a găsi o manieră fairplay de a-i satisface orgoliul. Şansa nu a fost apreciată, şi, la cerere, am şters contul.

Dar povestea nu s-a încheiat aici. Un vechi proverb românesc defineşte caracterul românului. „Să moară şi capra vecinului”. Dacă există un lucru frumos, dar de care copilul tău nu are parte, atunci să nu aibă nici ceilalţi. Şi, folosind acelaşi sistem de generare a IP-urilor, au hotărât că trebuie stricat clasamentul acestui concurs.

Aşadar s-a început accesarea paginilor tuturor concurenţilor şi încărcarea lor cu voturi. Din fericire „ceva” m-a făcut să îngheţ voturile, şi acum două zile am hotărât să nu mai iau în calcul contorul. Am numărat voturile la acel moment, la care se mai adaugă în clasament numai voturile obţinute printr-un comentariu. Şi la comentarii, le validez pentru numărare doar pe cele care au IP şi mail diferit, celelalte comentarii urmând să apară doar după încheierea concursului. De aceea clasamentul arată atât de ciudat acum, cu sute de voturi care să aducă asupra concurenţilor rămaşi umbra neîncrederii.

Voi căuta un widget mai deştept… în eventualitatea în care mă voi hotărî să mă mai aventurez pe tărâmul acesta al concursurilor. Pentru că, aşa cum îmi spunea o prietenă tare demult, un şut în fund e totuşi un pas înainte. Pentru că am învăţat un lucru: te joci cu copiii, dar o faci la modul cel mai serios. Te joci cu ei, nu cu sufletele lor. De aceea nu am putut tolera, şi nu o voi face nici de-acum înainte, să se joace altcineva în acest stil.

Şi, ca încheiere, ţin să mulţumesc reţelei de IP-uri 92.86.8x.xxx şi 92.86.4x.xxx, generate cam 30 în jumătate de oră, pentru traficul extraordinar pe care mi l-au generat în aceste zile. Nici un concurs nu ar fi făcut acest lucru. De asemenea, le mulţumesc încă odată pentru că m-au stimulat să aprofundez potenţialul serverului meu de găzduire, şi opţiunile oferite de widget-uri.

Poate că ar trebui să ne învăţăm copiii şi alte proverbe, cum ar fi: Minciuna are picioare…, Răzbunarea este arma…, Nu săpa groapa altuia….

Menţionez că am scris acest articol aşa cum spunea Tacitus, "sine ira et studio". Este doar gustul amar pe care mi-l lasă o experienţă de viaţă, din care am avut multe de învăţat.

Toată stima pentru Năzdrăvani, sper că nu am făcut pe nimeni să sufere. Îmi cer iertare dacă a fost aşa. Promit să mă revanşez la concursuri, cu teme creative, la înălţimea potenţialului lor extraordinar şi al voinţei de care au dat dovadă în aceste ultime trei luni.

La multi ani, Erika!

Parcă pare desprinsă dintr-o poveste, şi uneori am senzaţia de déja-vu, dar Pitica mea este „mamă”. Mamă a 5 copii, şi viitoare mamă a încă unei duzini, încă în creştere la ea în burtică…

Să-i prezentăm.
Erika. Moş Crăciun i-a adus-o când ea avea un an. Au mers împreună doi ani la creşă, au împărţit perioada sumbră în care Erika şi-a pierdut o mână, apoi după vreo două luni – în care, în asemenea condiţii grele, nu a absentat de la creşă – a primit o donaţie de organe, o mână de la o soră geamănă, din cutia de jucării a altei fetiţe. Deşi ruptă, jerpelită, cu probleme la un ochi, care nu se mai închide, Erika rămâne preferată, şi ne însoţeşte peste tot.
Andrei. În perioada disperată în care nu găseam donatori de organe pentru Erika, am încercat s-o înlocuim. L-am luat pe Andrei. Venea cu un trusou întreg de bebeluş… l-a primit cadou de ziua ei. Complet neinteresant, un an a fost ignorat complet. Dar trusoul a fost trecut în patrimoniul Erikăi.
Luca. L-a adus Moş Crăciun, anul următor. Este cel mai mic, şi se pierde cel mai uşor. De multe ori nu stă cu fraţii lui.
Maria. A adus-o Moşul anul trecut. Nu închide ochii, nu poate fi dezbrăcată, îi mai vine şi căciula pe ochi mereu. Dar e dlăguţă şi face parte din familie.
Ştefania.A primit-o anul acesta, cadou de ziua ei, de la o colegă de grădiniţă. E cea mai delicată dintre fraţi, şi cea mai mofturoasă. Niciodată nu-i place ce găteşte mama ei.

Acum că am prezentat personajele, revin la Ajunul Crăciunului de anul acesta. Dezbatere aprinsă, când este ziua Erikăi. Dacă a adus-o Moşul, este de Crăciun. Dar nu o serbăm de Crăciun, ci când venim de la bunici. Am plecat liniştiţi în vacanţă. Dar… am venit acasă. Şi primul gând a fost la Erika.

Şi priveam cum un copil de 4 ani se învârtea serios prin casă, încercând să agaţe baloane, pentru că aşa e frumos de ziua cuiva. Pe Erika a ascuns-o în dulap, căci nu trebuie să vadă „surpriza”. Apoi scandal mare, să plecăm să-i luăm tort. Cum frigiderul era gol, am plecat la cumpărături.

Reuşim să negociem, şi transformăm în tort un cozonăcel rotund. Noroc că avea bucăţi de ciocolată deasupra şi s-a validat. Apoi o vedem foarte serioasă la raionul de jucării… se gândea ce anume i-ar place Erikăi să primească cadou de ziua ei. Am încercat să negociem, dar fiecare copil trebuie să primească un cadou, cât de mic!” Aşa că ne-am ales cu cadou pentru Erika… Într-o discuţie cu fratele ei, pe tema necesităţii cadoului, replica a fost: „Sunt şi eu mamă, cum puteam să nu-i iau?” [na. Cadoul se decontează din banii obţinuţi la colindat, nu din bugetele „bunicilor”.]

Am ajuns acasă. Am decretat că petrecerea începe la desert. Aşa că, cu viteza luminii, prânzul s-a evaporat din farfurii. [na. Deci se poate!] Apoi… „mama” şi-a luat copilul în braţe. A ordonat să fixăm o lumânare, musai Roz, şi să cântăm. Ne cam apuca râsul, şi ne-a muştruluit că nu-i frumos, să cântăm cum trebuie. Toate strofele. Apoi şi-a ajutat copilul să sufle în lumânări şi să primească surpriza. Am tăiat tortul… şi un glas supărat se aude: Uite, vezi, nu-i place tortul lu’ Erika, ţi-am zis eu că nu e bun! Ei na, era foarte bun. Cu ciocolată şi stafide.

Petrecerea s-a prelungit seara, când toată familia a fost pusă la masă. M-a atenţionat că le dă cereale. Am protestat, că e seară, şi nu se mănâncă cereale decât la micul dejun. Dacă lor le place… eu îi iubesc şi le dau cereale! Oooo, să încerc să trag concluzia…?

Sefania cu agrafe, Andrei cu tichiuta, Maria in brate.

Şi totuşi, la final, noi, cei mari, ne-am declarat mulţumiţi. Pentru un an am scăpat de Erika. Şi nu a manifestat (încă) nici o dorinţă să-i serbăm şi pe ceilalţi…

Mozaic din margele de polietilena

Din categoria “Jocuri educative pentru copii” face parte şi mozaicul din mărgele de plastic. Am pus ochii pe ele acum ceva vreme, şi am stat pe gânduri. Erau atât de mici, încât mă gândeam că vom umple aspiratorul cu ele.

Apoi le-am văzut folosite la Silvia. Şi mi-am făcut un pic de curaj, i le-am cerut Moşului. Le-a căutat el prin hypermarketuri, dar erau cantităţi mici, la preţuri destul de mari. A găsit în Ikea, un borcan imens, Pyssla, la un preţ mai mult decât avantajos. Şabloanele, la fel, nu erau scumpe. E drept ca erau 4 variante de suporţi, dar suficient pentru începători.

Mozaic din margele de plastic, lipite cu fierul de calcat. Jucarii Pyssla

Aşa că Moşul ne-a cadorisit cu mărgele. Am muncit cot la cot toată familia în dimineaţa de Crăciun, şi am confecţionat câteva inimioare şi floricele pentru bunici. Este un cadou minunant pentru copii răbdători şi cu multă voinţă. Căci sunt extrem de migăloase, spre sfârşitul steluţei mele deja oftam… Foloseam şi un ac, să le aşez cu mai multă grijă, căci orice mişcare greşită mai muta câteva din loc.

Când am ajus la etapa numită “fier de călcat” eram în extax. În sfârşit ne vedeam opera. Prima a fost sacrificată. Pentru că n-am ştiut cât de mult trebuie să le topim… şi… nu le-am lipit. Următoarea am topit-o prea mult, din exces de zel. Apoi am găsit calea de mijloc… din ochi… noroc că mai aveam hârtie de copt prin casă, căci am cam rupt cele două foicele din dotare.

Mozaic din margele de plastic, lipite cu fierul de calcat. Jucarii Pyssla

Dar punctul culminant al lucrului cu mărgele l-a atins Andrei. Pedepsit pentru câteva obrăznicii, trebuia să-şi “spele păcatele”. Şi, pe cel mai mare dintre şabloane, trebuia să facă un peisaj. Altfel nu-şi recăpăta ora de joacă la calculator…

A lucrat cu model. Adică eu îi făceam pe o foaie cu pătrăţele model de nori… de casă… de brad… şi el le punea în practică din biluţe. N-a încercat încă să lucreze singur, dar am apreciat enorm că a putut lucra după un model paralel. Şi chiar dacă a lucrat “pedepsit”, la sfârşit, după ce am lipit-o, comenta…
Ai văzut mami ce frumos a ieşit? I-o dau cadou lui Buni, de Mărţişor!

Mozaic din margele de plastic, lipite cu fierul de calcat. Jucarii Pyssla

Ei da… păi cum, până atunci nu mai facem altele…? Dar a cerut o pauză, că doar am văzut şi eu cât a muncit. Adevărul e că nu-l credeam în stare să stea locului 2 ore şi să bibilească mărgele. Şi totuşi, a făcut-o! De menţionat că eu am ales culorile din borcan… cred că mai durează până va face singur ceva atât de migălos cap-coadă.

Alte colaje

In dragoste si in razboi totul este permis

… o maximă cu care am fost şi tind să rămân de acord. Asemănătoare cu ea este şi „Scopul scuză mijloacele”. Şi totuşi, nu sunt omul care să calce pe „cadavre”…

Am avut o idee… o idee care am fost convinsă la acel moment că este o idee bună. Concursul de popularitate „Năzdrăvanul anului 2009”. De ce am considerat că e bună?! Pentru că era un mod de a expune lucrările pentru fiecare copil în parte. De a vedea, cumva, reunite, toate operele sale şi de a aprecia efortul acestora în alt mod. Pentru că de cele mai multe ori au nevoie să vadă o confirmare publică a talentului lor.

Personal i-am votat pe toţi, după ce am adăugat paginile. Şi am sperat ca, prin intermediul votului de popularitate, să devenim mai cunoscuţi, mai apreciaţi, să creştem un pic ca număr. Pentru că jocul în trei devine plictisitor.

Am oscilat dacă să-i includ sau nu în „roată” şi pe ai mei pitici. Pentru că orice regulament spune că rudele de gradul întâi ale organizatorilor nu participă. Şi totuşi, au lucrat cot la cot cu ceilalţi copii, măcar pentru ei i-am adăugat. Nu am făcut campanie de PR, nu am cerut voturi pentru ei, dar l-am găsit pe Andrei cerând voturi pe YM verişorilor… de ce…? „Pentru că merit şi eu, mami!”

I-am explicat cu greu că nu e corect, că noi suntem gazde şi nu e corect să concurăm. A înţeles. Cred. Şi totuşi, urmăreşte cu sufletul la gură concursul, să vadă cine mai adună voturi, cine are mai mulţi prieteni, şi cine va câştiga în cele din urmă.

Pentru că, dincolo de voturi, copiii au preferinţele lor. Chiar dacă s-a ofticat până în adâncul sufletului că nu a câştigat niciodată, recunoaşte că sunt Năzdrăvani care muncesc mai mult şi merită să câştige. Este orgolios, foarte, nu ştie să piardă, dar de când ne jucăm de-a concursul a mai învăţat un pic. Am fost tare mândră să-l aud la unul dintre concursuri spunând: Da mami, merita să câştige, a lucrat frumos! Deci nu mă zbat în zadar, chiar învaţă ceva.

De când am început concursurile nu i-am ascuns nimic. Aşa că a văzut mereu punctajele, şi cum l-au evaluat ceilalţi copii. În momentul în care a înţeles că, chiar şi atunci când îţi plac două lucrări la fel de mult, trebuie totuşi să alegi una pentru punctajul mai mare, a înţeles că la fel procedează şi ceilalţi copii. Că nu pot fi toţi câştigători şi că oricâtă muncă ai depune, fiecare om este diferit. Îi place sau nu creaţia ta. La un moment dat era trist… De ce nu mi-au dat note mari? Pentru că am muncit! Întâmplător punctase cu foarte puţin o lucrare foarte „muncită”. Dar tu Andrei… de ce ai dat 1p. pentru lucrarea asta? Nu a muncit la fel de mult? „Ba da, dar nu mi-a plăcut mie!” Ei vezi… de-aia nu ai primit nici tu note mari, pentru că, deşi ai muncit, nu a fost pe placul celorlalţi.

Credeţi că e uşor? E cel mai greu lucru să-i explici unui copil căile nedrepte ale unei lumi reale… Şi de unde trebuie să găsească puterea de a fi cinstit, de a nu fura pentru a fi în avantaj, de a se ridica după o lovitură şi de a o lua de la capăt. Căci asta e ceea ce încerc să-i învăţ…

Am şters rânduri de lacrimi, şi am oprit multe tentative de răzbunare. X mi-a dat un punct… îi dau şi eu la fel! L-am ameninţat cu descalificarea dacă îl prind că nu punctează corect, sau că se răzbună. Întotdeauna am încercat să căutăm criterii, cât a muncit, cât a respectat regulamentul, în afară de „cât de mult îmi place”. Nu-mi închipuiam că e atât de greu… dar în momentul în care ştie să aplice regulile altora, ştie să şi le aplice şi lui însuşi. Şi, în momentul în care vede celelalte creaţii, îşi dă seama dacă are sau nu şanse. M-au întrecut şi de data asta! Ah, da, cere mult curaj să recunoşti…

Am învăţat mult împreună cu copiii. Am învăţat ceea ce adulţii au uitat. Niciodată, dar niciodată nu încerca să minţi un copil în faţă. Şi nici să nu încerci să-l furi. Dacă adulţii pot accepta că „sistemul lor de fraudare a fost mai bun”, copiii nu ştiu ce înseamnă. Şi nu te joci cu sentimentele lor. Sunt prea nevinovaţi ca să faci asta…

Obiceiuri de Anul Nou

Concursul care îi provoacă la început de An Nou pe Năzdrăvanii Talentaţi are un dublu scop. Dacă epoca modernă, în viteza sa, ne-a dus departe de vechile tradiţii, e momentul să le povestim copiilor atât cât ne amintim din ele, mai ales dacă am fost şi noi colindători pe vremuri.

Sorcova. Cred că este cel mai cunoscut dintre obiceiuri şi, dacă copiii nu au fost la colindat din uşă-n uşă, cel puţin la serbarea de la grădiniţă au ţinut în mână o sorcovă, şi au sorcovit Moşul. Uşor de confecţionat, uşor de învăţat şi pus în scenă, are cele mai mari şanse să se păstreze. De obicei mergeam la rude, căci era mau mult un obicei pentru fete.

Pluguşorul. Clar, obicei de băieţi. La oraş însă i s-a pierdut foarte mult din farmec. Versurile au fost “scurtate”, şi rentabilizate, căci nu poţi realiza un spectacol de 20 de minute la un singur “client”. Recuzita a fost limitată la clopoţei, căci erau uşor de procurat şi folosit. Păi… cine mai ştie azi să împletească un bici? Care, pe deasupra, să şi pocnească? Sau… cine mai ştie ce e acela un buhai? Personal am văzut unul o singură dată, m-a impresionat mugetul. Acum îmi este şi greu să le explic copiilor ce e acela.

Capra. Nu ştiu de ce, dar în poze caprele nu au părut niciodată atât de înspăimântătoare. Ceea ce am văzut în realitate, mai ales “colindând” prin mijloacele de transport erau nişte hidoşenii ciudate, decorate cu fâşii de cârpe sau plastic. Păcănitoare şi înspăimântătoare… ale cărei semnificaţii se pierd în negura vremurilor…

Cred că cel mai important lucru care a fost uitat sunt costumele naţionale. Sunt tare mulţi ani de când nu am mai văzut copii în ie, fotă sau iţari. Aş primi oricând un grup veritabil de colindători, care să aducă într-adevăr o fărâmă din trecut. Dar, din păcate, cei care vin acum să-i primim cu “colinda” sunt îmbrăcaţi pestriţ, de multe ori reproduc mecanic versurile, dacă le ştiu în totalitate, şi nu comunică nimic. Decât o urare ştearsă şi dorinţa lor asiduă de a primi o hârtie, uitându-se cu scârbă la mărul şi covrigul pregătit din suflet.

Sunt sigură că netul pune la dispoziţie celor ce vor să afle mult mai multe informaţii, şi detalii despre obiceiuri în diferite zone ale ţării.

Întrebarea este… la noi în suflet ce mai găsim?!

A venit Mos Craciun

A venit Moşul. A venit, normal, şi la noi, căci cum era să rateze el nişte copii aşa “cuminţi şi ascultători” ca ai mei…
Ca şi anul trecut, a sosit taman când eram noi plecaţi în vizită. Auzisem că a trecut deja pe la naşi, şi lăsase ceva sub brad, pentru pitici… aşa că ne-am deplasat să intrăm în posesia cadourilor.

“Vaaai, mami, mi-a adus o magie! [na.baghetă magică] …dar nu luminează… dar am şi coroniţă de prinţesă!”

Trebuie să menţionez că respectiva coroniţă nu a mai fost dată jos decât la somn, şi avem mare noroc că s-a mai îmblânzit vremea afară, căci nu mai pune decât un pic gluga de la haină, ca să-i stea coroana.
Dar am ajuns acasă. Bradul era aprins. Cadourile se ghiceau dedesubt.

Mamiiii, a venit!!!! [na.Ştiam!]

Uite mami, e acelaşi moş de la gradi!!!! A zis el că vine şi de Crăciun! [na. Îs genială! Moşul a folosit aceeaşi hârtie de ambalaj :D]

Vaaaaai, mami, şi câte cadouri!!! [na. Îs de-a dreptul minunată, fiecare mic mărunţiş a fost ambalat separat, au desfacut mici pacheţele până s-au săturat.]

Am filmat, sau mai bine zis am ţinut camera deschisă, dar de emoţie, n-am verificat dacă şi înregistrează. Aşa că voi păstra numai pentru mine exclamaţiile lor la intensitate maximă, la fiecare ambalaj rupt. Căci Moşul s-a străduit să le îndeplinească dorinţele. Şi, pe lângă, să strecoare mici surprize.
Irisuca a sărit cu disperare la pachetul cel mare. Sunt sigură, acolo sunt micii ponei! Şi… ce surpriză, chiar era o căsuţă din Poney-ville cu un ponei! Din fericire am aflat că poneii sunt doar 7, şi avem deja 3 dintre ei. Iepuraşul de Paşte ştie deja ce are de făcut, are 4 luni la dispoziţie să rezolve enigma. Andrei şi-a găsit modelele de Porsche, pe care nu le-a lăsat din mâna, a dormit cu ele.
Căutând printre ciocolăţele, a apărut şi ceasul cu prinţese, achiziţia moşului chiar în drum spre casă, căci îl zărise într-o vitrină. Şi în timp ce cutiuţa cu poneii era devastată, ceasul s-a strecurat sub brad.
Iris mai ceruse şi un parfum… şi, ce chestie, în pacheţelul lui mami pusese Moşul unul.

Tati, uite moşul s-a zăpăcit, a pus parfumul meu la mami!

Corect… şi mai rău decât comuniştii cu naţionalizarea, parfumul şi-a schimbat deţinătorul.
Moşul a mai strecurat câteva surprize, pe care le-a considerat “cu potenţial”. Păpuşi pentru teatru. Două sub formă de mănuşă, un delfin şi o oiţă, şi 10 pentru degete. A avut inspiraţie, căci acum seara trebuie să ne jucăm, şi improvizăm la greu. Se pare că le place la nebunie să “pună” păpuşile să facă tot felul de trăznăi. Dar partea cea mai interesantă e că poţi face păpuşile să-i “pârască” pe copii…
Şi, ultima surpriză, au fost mărgeluşele pentru mozaic. Doamne, cât de migăloase sunt! Am lucrat cot la cot cu ei, să-i îndemn la treabă. Dar le-a plăcut, mai ales când le-am lipit cu fierul de călcat, şi i-am făcut cadou bunicii inimioare manufacturate.
Concluzia lui Andrei…

«Mami, crezi că la anul mai vine moşul la noi ?» De ce să nu vină?! «Păi mi-a scris să-i las prăjiturele şi un pahar cu lapte, şi eu am uitat…»

Am dres povestea, că nu ştiam nici noi că întârziem atât de mult în oraş, şi o să-i scriem că ne pare rău, credeam că vine în timpul nopţii… Poate la anul va avea timp să şi rămână la un ceai cald la noi, să ne cerem scuze aşa cum trebuie…

Nu mi-e frica…

Întotdeauna am fost de părere că şi cele mai groaznice lucruri, prezentate corect, pot fi acceptate cu uşurinţă de un copil. Analize medicale, intervenţii chirurgicale sau stomatologice, trebuie să recunoaştem că le dau fiori şi adulţilor, nu trebuie să ne mai mirăm de ce reacţie au copiii la acestea.
Mai ales că frica de durere este de fapt unul din instinctele primare de apărare.

Regula numărul unu pentru a convinge un copil să colaboreze este să inpiri tu însuţi încredere. Regula numărul doi este să nu-l minţi. Nu-i spune că nu-l doare, dacă operaţiunea nu va fi doar o pişcătură de ac. Da, o să doară, dar o să treacă repede! Sau nu… 🙁 Nu uita să adaugi o recompensă, pe măsura sacrificiului. Gândul la aceasta, în timpul procedurii, atenuează miraculos durerea.

Apoi încearcă să-i explici, cât mai „ştiinţific” şi la nivelul lui, de ce faceţi acel lucru. Pentru că, în final, părintele este cel care l-a dus la spital şi i-a lăsat pe oamenii cei răi, în halate albe, să-l chinuie, ba mai stătea şi afară şi nu intra în cabinet când piticul implora cu disperare ajutor.

Încearcă să-i explici că halatele albe sunt prietenii noştri, şi chiar dacă par insensibili şi reci, este pentru că sunt foarte atenţi să-şi facă meseria. Nu sunt deloc răi, doar încearcă să ajute.

Ştiu, aici am putea face o maaare paranteză referitoare la amabilitatea, devotamentul şi spiritul de sacrificiu al celor mai mulţi doctori din România. Dar am speranţa că, măcar cei care lucrează cu copii, au în suflet o urmă de magie, şi nu-şi doresc să fie căpcăunul cel rău, care bagă copiii în sperieţi…

Am fost poate printre puţinii norocoşi care nu au avut parte de prea multe vizite prin spitale, sau răceli mai grave. Şi totuşi, prietenii copiilor au avut parte de întâmplări mai puţin plăcute, pe care a trebuit să le explicăm.

Până acum, una singură dintre poveşti am reuşit s-o aştern pe hârtie, şi am folosit-o cu ocazia primei vizite la dentist: Povestea dinţişorului lui Dănuţ.