De curând a fost nevoie să răspund la o întrebare.. De care carte din copilăria voastră vă este dor? Am răscolit amintiri… care anume, căci îmi e dor de toate. Îmi e dor de colţişorul în care mă închideam şi nu-mi mai păsa de nimic, şi sorbeam cu nesaţ aventura dintre coperţi. Şi acum, când citesc, regret acel timp când puteam să ignor totul în jur, câteva zile la rând, citind. Şi totuşi nu am pierdut nimic din pasiunea copilului care a plâns alături de Remy, sau l-a îngropat în bocete pe ultimul mohican.

Dar, nu ştiu de ce, în acel moment mi-a fost dor de alta… „Voinicel în lumea cea mare”, de Irina Teodorescu, şi ilustrată de Viorel Pîrligras. Am încercat, timid, să văd dacă autoarea mai este încă în viaţă. Am găsit multe Irine, dar se pare ca nu pe ea.

Am găsit în schimb cartea, în răftuleţul meu din bibliotecă, alături de Cheiţa de Aur, Aventurile lui Buratino, Făt Frumos certat cu gluma, Cei trei Grăsani… şi multe altele.
Şi… nu ştiu de ce, m-am apucat s-o recitesc. Îmi aminteam de acel prinţ care, în căutarea binelui, a pornit în lume. Îmi aduceam aminte şi de furnici, şi de grăsani, şi de faptul că a reuşit în încercarea lui de a deveni un om mai bun, atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi.
Aşadar, am recitit… habar nu am a câta oară ar fi, paginile acum îngălbenite de vreme.

Voinicel, fiul crudului Negru împărat, a plecat în lume în căutarea dreptăţii, a milei, a armoniei, lucruri pe care nu avea cum să le înveţe de la războinicul său părinte.
L-am însoţit din nou pe Voinicel în şcoala vieţii, totodată un ritual de iniţiere, de maturizare. Am învăţat În Ţara furnicilor că munca nu aduce fericirea, că un echilibru trebuie găsit, şi că de multe ori grija excesivă şi inflexibilitatea îi pot răni pe cei din jur. În ţara lui Buzdugan-Împărat am văzut cum băieţelul de la început se transformă, între buzdugane şi săbii, în bărbat, capabil să apere şi să se apere. În Ţara Lupilor am avut de-a face cu aparenţele înşelătoare, cu minciuna şi complotul.

Şi… ce ar fi o poveste fără ca prinţul să se îndrăgostească de o prinţesă? Zorina, Crăiasa Munţilor, i-a vrăjit inima lui Voinicel. Frumoasă, învăluită de mister, a devenit visul pe care tânărul voia să-l transforme în realitate.
Numai că el nu-şi împlinise destinul, a plecat mai departe în căutarea acestuia. În Ţara lui Lăcomilă împărat a avut de-a face cu excesele alimentare. Viaţa are şi alte rosturi ale ei, mai frumoase…
Fericirea nu înseamnă a mânca fără măsură şi a crede în bucate mai mult decât în frumuseţea florilor şi gingăşia trestiilor…

S-a întâlnit apoi cu Vârtej împărat şi cruzimile sale. A văzut câtă suferinţă poate aduce celor din jur domnia fricii şi a terorii, pentru ca apoi să aibă ocazia să vadă Dreapta cârmuire a lui Bun Împărat. A descoperit în ţara acestuia ce înseamnă cinstea, omenia, dreptatea, compasiunea pentru cei din jur, şi ce atribute ar trebui să aibă un bun cârmuitor.

Povestea, ca orice poveste, are final fericit, Voinicel şi Zorina cârmuind cu înţelepciune ţara lui Negru împărat, după moartea acestuia.

După ce am închis cartea, m-am gândit mult la momentul în care le voi vorbi de ea copiilor… sau… poate… aşa cum sper, să o descopere singuri şi să-mi vorbească ei despre ea.