Albine pe la noi prin casa

Ne-am apucat aseară de desenat. Gata, nu se mai putea amâna, trebuia să ne facem şi noi temele pentru concurs. Numai bine, în timp ce noi exersam de zor, sosesc albinuţele Theodorei… Şi copiii se ambiţionează. trebuie să reuşim şi noi.

Ne-am uitat la un model de albinuţe… nu părea greu, deşi am zis să le arăt şi o albină reală. Aşa am ajuns pe wikipedia, unde am constatat că trebuie să desenăm 6 picioruşe… şi am desenat şi torace, ca să nu legăm abdomenul direct de cap. Între timp, am mai şi învăţat câte-ceva… piticii aveau de desenat floricele. Aşadar, albunuţele adună polenul din flori şi în duc în stup. Stupii pot fi sălbatici, şi arată ca nişte gogoşi mari, atârnate în pomi (Irisuca a vrut să deseneze unul, dar nu a fost atentă că avea foaia sucită…), sau pot fi confecţionaţi de om. Năzdrăvanii cei mari aveau de desenat un fagure… Şi aici teorie. Ceara este produsă de albine, şi din ea se confecţionează cămăruţe cu 6 pereţi, aşezate una lângă alta, în care albinele depozitează mierea. Sau sunt cămăruţe speciale, în care matca depune ouă.

Una peste alta, cu toată teoria noastră, până la urmă au ieşit câteva desene mulţumitoare.

De la Iris nici nu aveam ce să cer mai mult, copilul a făcut şi exces de zel, desenând patru albinuţe… deh, daca Theo a făcut o familie… construim şi noi una. I-am explicat apoi că o albină este mult mai mică decât un fluture… şi florile sunt de cele mai multe ori mai mari decât albinele. Şi… e drept că albinele ei seamănă mai mult a viespi, că una are aripile prinse de abdomen, dar sunt ok.

Desen cu albinute

Andrei a trecut prin mai multe încercări. La prima, albine în mărime naturală, dar cum nu a vrut să exerseze mai mult fagurii, a stricat desenul. Aşa că am făcut alte albine, cu aripi mai mari de această dată, şi ne-am chinuit cu fagurii. Apoi am îngroşat muchiile, să nu se vadă de fapt cât de strâmbe erau liniile… 😀 Iar finalul este mult peste aşteptările pe care le aveam de la el. Normal că nu-şi mai încăpea în piele, că în sfârşit sunt şi eu mulţumită cu ce desenează el. Şi… dacă albinele au ochii negri, aşa i-a desenat şi el.

Albine

Desen cu albinute

Inca un vernisaj la "Expozitia de Talente"

Săptămâna trecută Năzdrăvanii au construit din hârtie o adevărată flotă. Sub drapelul României, sau sub un drapel de poveste, bărcuţele sunt gata de a fi lansate la apă. A fost prima probă de îndoituri din cadrul Expoziţiei de Talent.

Ai mei pitici nu s-au descurcat prea bine, au fost plângăcioşi si nerăbdători. Construcţia bărcuţei ar fi fost ideal să să încheie după primele două îndoituri… Dar le-au terminat. Şi… nu înţelegeau de ce trebuie să pictăm apa, când putem să le punem în lighean, pe apă adevărată, să le facem poză.

Concluziile probei: la capitolul "îndoituri" sunt paraleli cu noţiunea. Trebuie să mai muncim, să mai exersăm. Şi cred că îndoituri simple, pentru început, putem să mai încercăm. Dacă la vară Năzdrăvanii vor şti să confecţioneze singuri un avion sau o bărcuţă, am trecut primul prag.

Dar să prezint flota:

Barca din hartie "Bianca"

Barca din hartie "Elise"

Barca din hartie "Sabina"

Barca din hartie "Alexandru"

Barca din hartie "Andrei"

Barca din hartie "Silvia"

Barca din hartie "Theodora"

Săptămâna aceasta ne aşteaptă o probă de desen. Personajele principale: câteva albinuţe.

Activitati pentru copii

M-am întrebat de multe ori care ar fi acele activităţi pentru copii care ar avea suficient de multă actractivitate pentru micuţi. Dar nu există o reteţă pentru a alege activităţile potrivite. Şi nici copiii perfecţi. Copiii pot rezolva, cu mai mult sau mai puţin entuziasm, o mulţime de sarcini şi activităţi, şi nu contează cât de complicată este realizarea acesteia pentru a atinge un grad de satisfacţie maximă. Secretul cred că este în altă parte…

Nu vorbesc aici de activităţile realizate de copii în cadrul programului de la şcoală sau de la grădiniţă. Acolo tema este percepută altfel, şi lucrul în grup conferă un grad ridicat de încurajare. Eu vorbesc despre acele activităţi pe care copilul le desfăşoară singur, în timpul lui liber, acasă.

Am auzit deseori… cum că nu-i place să coloreze. Normal, depinde de copil… unii adoră culorile, alţii să toace hârtie prin toată casa. Dar, ca să lucreze ordonat, ai nevoie de două "ingrediente".

Primul, şi cel mai important dintre acestea, prezenţa ta, a părintelui. Nu încerca să-l pui să coloreze cât timp tu gospodăreşti, dacă lui nu-i place. Lasă-l să se joace, dacă nu ai timp liber. Dar… dacă te aşezi cu el la măsuţa de lucru, ai grijă să te înarmezi cu multă răbdare.

Al doilea ingredient pentru ca activităţile cu copiii să aibă succes este motivaţia. Puţini copii vor accepta să lucreze fără a avea un motiv. Şi, de multe ori, "pentru că aşa spune mami", "pentru că trebuie", nu au nici o valoare în faţa ochişorilor care urmăresc fluturii din faţa ferestrei.

Este ingredientul care mi-a lipsit mult timp. Uneori profitam de ocazie, era ziua bunicii, a naşei etc., şi frumos din partea noastră era să oferim şi un cadou realizat de noi. Sau măcar o felicitare. Sau… "bunica ar fi încântată" să aibă pe perete în tindă un desen realizat de nepot. Din păcate, ocaziile nu erau nici numeroase, nici suficiente, pentru a compensa nevoia unor activităţi constante cu copiii. Atunci am avut ideea cu "Talentele Năzdrăvanilor". Am găsit în sfârşit un motiv pentru a lucra săptămânal. Pentru că avem o temă, şi ne jucăm cu ceilalţi pitici. Iar satisfacţia vine când îşi vede "creaţia" la expoziţie, admirată de toată lumea.

Astfel s-au scurs încet săptămânile, iarna a trecut fără s-o simţim (sunt sigură că la ce iarnă lungă am avut, mulţi ar spune c-au simţit-o din plin). Dar pentru noi probele au curs una după cealaltă. În curând se împlineşte jumătate de an de la prima probă de "Talent". Şi, ca bilanţ, pot spune că se simte un progres. Şi sunt mândră că am avut această idee, şi mai ales că profită de pe urma ei o mulţime de copii. M-am simţit minunat şi când, de la grădiniţă, am primit un feedback pozitiv. Progresele sunt vizibile.

Eu… văd deocamdată cât de lung e drumul în faţă. Dar zâmbesc când mă uit în urmă. Am parcurs o bună bucată!

Acum trag aer în piept, căci săptămâna aceasta urmează o probă grea. Desen cu albinuţe… şi în primul rând, trebuie să-i învăţ cum să deseneze o albinuţă. Degeaba le-aş arăta scheme, (găseşti o mulţime pe net); pentru ca activităţile să aibă succes, trebuie ca eu, cu cele două mâini stângi ale mele, să îi învăţ pe copii să facă albinuţe! Timpul meu, dedicat lor – principalul efort care trebuie făcut…

Atelierul de creaţie

Primavara in gradina mea. Concurs de machete, la final

Concursul de machete s-a încheiat, şi odată cu el şi primăvara şi-a intrat în drepturi. Sunt sigură că a contribuit dorinţa tuturor piticilor de a simţi parfumul rămurelelor înflorite şi de a asculta zumzăitul albinelor prin flori.

Ca orice concurs, există învingători şi învinşi, chiar dacă suflet şi pasiune au pus toţi participanţii în mod egal.

Încep prin a felicita Frunzuliţele Oana şi Roxana, pentru răbdarea cu care au modelat toate gâzele de prin grădină. Frunzuliţele au adunat 16 puncte.

Pe locul al doilea, probabil cel mai greu de suportat loc, Theodora. Felicitări pentru originalitatea prezentării şi cooptarea familiei în realizarea machetei. Theo a strâns 58 de puncte.

Pe primul loc, echipa piticilor din Stâlpeni, cu 78 de puncte acumulate. Felicitări! Aş vrea sincer să fiu în clasă, când vor primi vestea cea bună. Felicitări şi doamnei învăţătoare, mai ales pentru răbdarea de a lucra în plus cu cei zece bobocei şi de a participa la astfel de activităţi. Premiul va fi trimis prin poştă, şi am rugămintea să-mi trimiteţi pe mail adresa de expediţie şi numele copiilor care au participat.

Şi, nu în ultimul rând, mulţumesc tuturor celor care ne-au ajutat cu un vot pe parcursul acestui concurs şi au dat dovadă de înţelegere şi răbdare privind sistemul de acordare a punctelor. Sunt conştientă că presupune mai multă atenţie şi mai mult efort, dar asigură un grad ridicat de corectitudine.

Felicitări tuturor!

Ani

Vezi pagina principală a concursului

Povesti cu talc, Editura Teo Piticot

Printre cărticelele achiziţionate în ultima vreme se regăseşte şi seria "Poveşti cu tâlc", oferită de Editura Teo Piticot. De ce am optat pentru ele… În primul rând eram în căutarea unor povestioare scurte, pe care să le poată buchisi un preşcolar dornic să-şi exerseze noua realizare, cititul. Apoi, căutam poveşti scurte de seară, pe care să le putem citi şi să avem timp să şi discutăm pe marginea lor. În plus, povestioarele pe marginea fabulelor mi s-au părut minunate.

Ilustraţiile aparţin lui Cătălin Nedelcu, şi mi se par potrivite unui copil.

Acest articol le va prezenta pe ultimele trei din serie, celelalte fiind prezentate anterior. Volumele cuprind 16 pagini A4, la care se adaugă coperta.

Volumul 4 :

Broasca şi boul
Nevoia învaţă pe om
Calul şi măgarul
Musca la arat
Lupul stăpân la oi
Vulpea şi iepurele
Şoarecele şi pisica

Povesti cu talc, Editura Teo Piticot

Volumul 5 :

Veveriţa şi maimuţica
Negustorul şi vecinul său
Liliacul şi sticletele
Lupul cel prost
Omul muşcat de câine
Lăptăreasa
Şarpele şi nevăstuica
Leul îndrăgostit

Povesti cu talc, Editura Teo Piticot

Volumul 6 :

Boii şi leul
Ţăranul şi ursul
Cămila şi vulpea
Şoarecele de la oraş şi şoarecele de la ţară
Leul şi elefantul
Măgarul în piele de leu
Vulpea, câinele şi stăpânul
Copacul şi dovleacul
Vulpea cea lacomă

Povesti cu talc, Editura Teo Piticot

Info pret: librarie.net | Biblioteca Năzdrăvanilor

Lacul Rosu și Suhardul Mic, drumeție cu copiii

Nici n-a venit bine primăvara, şi în locul asteniei, m-a apucat nostalgia… nostalgia de vacanţă şi dorul de ducă. Contribuie şi copiii, căci n-au uitat încă cum vremea rea ne-a împiedicat anul trecut să mai ajungem la Vf. Omul. Aşa ne-am amintit cu plăcere de prima noastră „expediţie”.

În vara lui 2008 am plecat la drum. Pare că a fost ieri… Destinaţia: Lacul Roşu.

Am plecat la drum cu un pitic de 5 ani şi cu unul de 2,5 ani. Şi ţinta noastră era SUS. Poate pare curată nebunie, să faci trasee în aşa formulă, numai că nouă nu ni s-a părut. Şi dovadă stă faptul că am reuşit.

Mai mult decât orice mi-am dorit ca ai mei pitici să îndrăgească muntele şi să-l respecte. Şi ceea ce nu am reuşit singură, vreau să reuşesc împreună cu ei, pe cărări de munte.

Exersasem cu o zi înainte un traseu scurt, la 900m, prin pădure, la Băile Balvanyos. Dar era floare la ureche pe lângă ceea ce ştiam că ne aşteaptă pe Suhardul Mic. Blocul de stâncă semeaţă îţi dădea totuşi ceva fiori, numai dacă îl priveai… Şi eşti sigură tu că putem să urcăm? Ei na, dar când am avut eu toţi sateliţii pe orbită!? Dacă vrei, poţi.

Aşadar, am ajuns seara în staţiune, la punctul Salvamont, să vedem ce s-a mai schimbat în ultimii 20 de ani. Suhardul Mic era tot acolo. 1345m. Traseul: 3km. Diferenţă de nivel: 378m. O nimica toată.

Am înnoptat în Chei, căci staţiunea era plină, iar noi, total neinspiraţi, n-am luat nici măcar cortul mic. Ne-am promis să nu mai repetăm greşeala.

Dis-de-dimineaţă, ne-am răsfăţat cu o plimbare pe lac. O oră cu barca, pe singurul lac de baraj natural din ţara noastră. Cioturile ieşeau ici-colo din apă, în zona permisă bărcilor, sau le ghiceai printre valuri. Raţele îşi făcuseră cuiburi prin încâlceala de crengi, iar copiii priveau încântaţi cum vâslele se scufundă.

Aerul tare ne-a făcut poftă de mâncare, ne-am oprit să înfulecăm ceva. Am parcat maşina la baza muntelui, şi am echipat copiii. Pantaloni lungi, contra zgârieturilor, pălărie de soare, crema UV 50+. Am pus în rucsăcel apă suficientă, niscai plasturi si bandaje, betadina, ceva glucoză şi ciocolăţele, pe lângă un pachet de biscuiţi şi am pornit în căutarea triunghiului albastru.

Identificarea marcajelor era cea mai distractivă parte a drumului pentru copii. Am mai văzut unul!! Şi ne grăbeam să-l ajungem. Prima parte a traseului este un drum forestier. Uşor de urcat, a fost nevoie să convingem copiii să nu alerge, să meargă la pas. Pe munte e periculos să alergi, iar un picior sucit ridică mult mai multe probleme la 1000m decât jos în vale. Apoi, regulă: nu bem apă decât la popas. Nu din 5 în 5 minute.

La finalul drumului forestier ne aşteaptă cabana Suhard. Mai bine zis ne aştepta, căci acum era în reconstrucţie. Şi… începe urcuşul. Întâi se ocoleşte blocul de stâncă, spre care mai aruncăm o privire cuceritoare. Urmează un urcuş uşor, prin fâneaţă. Uşor pare, căci nu este.

Pe fâneaţă, două turiste la prima tinereţe stau întinse la umbră. Le auzim cum dezbat dacă să se oprească sau nu. Salutăm, politicos. Nu vă supăraţi, până unde mergeţi? Ne întreabă ele, privind cu neîncredere la cei doi pitici care urcau voiniceşte pe potecă. Până sus, normal! Le-am lăsat în urmă, calculând dacă sunt sau nu în stare să se ţină după ai mei pitici. A urmat, bine-nţeles, o sesiune de laude şi încurajări, cum ei sunt mai ambiţioşi şi mai puternici decât alţi oameni mai mari ca ei, şi cum vor ajunge sus de tot.

Pe traseu ne-au mai depăşit alţi turişti, cu copii, dar nu aşa mici ca ai mei. Unii erau foarte simpatici, nu mai conteneau cu laudele, îi întrebau cum îi cheamă, îi încurajau, şi le dădeau întâlnire „sus”. Şi laudele au efect…

A început urcuşul prin pădure, cea mai dificilă parte a traseului. 400m de urcuş abrut, printre stânci şi rădăcini, mereu în căutarea traseului albastru. Am explicat din nou, că nu ne grăbim, încercăm de două ori piatra pe care vrem să punem piciorul. Nu sărim, nu alergăm, ne ţinem bine cu mâinile sau ne aşezăm în fund. E ok să murdărim pantalonii, dar să nu ne rupem picioarele.

Gâfâind am ajuns pe platou. Fiecare pe propriile-i picioare, chiar si la 2.5 ani, nu a mers deloc în braţe. Pe platou poteca mai urcă uşor prin pădure, ici şi colo mici poieniţe cu fragi te îmbie să poposeşti. Dar… sus se zăreşte cerul. Acolo este vârful. Şi acolo ne aşteaptă o privelişte minunată. Acelaşi Lac, în care ne-am înmuiat cu două ore în urmă degeţelele, ne oferea o imagine unică.

Am savurat rapid ciocolăţelele, şi ne-am potolit setea. Aproape că nu te săturai să priveşti…

Am urmat poteca, şi am coborât pe celălalt versant. Vârful îţi arată de aici cele două feţe. Blocul de stâncă, vizibil dinspre lac, şi pădurea, prin care am urcat.

Coborârea a fost uşoară. Nici nu ştiu cum am ajuns înapoi în staţiune. Ne-am dus în poiana de lângă vechiul cinematograf, ne-am întins la soare, cu picioarele în apă. Apoi am dat iama prin provizii… Ne aştepta un drum lung, către casă. Dar aveam cu noi sentimentul unei reuşite. Uite că se poate! A fost prima încercare serioasă. Dar pentru copii a fost dragoste la prima vedere. Nici nu trebuie să întreb de două ori… căci muntele i-a adoptat. Sunt de-acum copiii lui.

Leapsa cu principii

M-am mobilizat, doar am promis că o voi face, şi profit de vacanţa de Paşte pentru a răspunde unei provocări. Roxana s-a gândit la mine, cum că ar ieşi ceva interesant dacă una din verigile “lepşei” cu principii aş fi eu… acum sper să nu mă dovedesc a fi veriga slabă, şi să mi se recomande puţină odihnă.

Înainte de toate, cred că pot s-o aşez pe Roxana în topul persoanelor cu care am interacţionat şi care a reuşit fără să vrea să mă provoace. Să mă provoace să mă uit în oglindă şi să aflu mai multe despre ceea ce pot… Mulţumiri oficiale :). (Acum nu spun că în orice bloc de marmură zace un David, dar e bine să-l măsori de mai multe ori să vezi ce-ţi poate oferi.)

Am început să scriu această pagină, şi n-am nici cea mai vagă idee ce voi scrie. Nu ştiu cât voi scrie, nici ce, aşa că, dacă ajung să bat câmpii, vă mulţumesc anticipat că-i străbateţi alături de mine.

1. Stabileşte ceea ce iubeşti necondiţionat.
Ce iubesc cel mai mult… copiii. Ai mei, normal. Şi e important să o ştie, şi să le-o spun. Ei pot răspunde şi în somn că cel mai mult pe lume mami îi iubeşte pe ei. Restul lucrurilor se învârt în jurul lor.

2. O hotărâre luată nu trebuie regretată.
Ceea ce mi s-a părut cel mai greu a fost negocierea cu mine însămi. Balanţă dezechilibrată, stau şi întorc pe toate părţile o hotărâre. Evaluez şi răsevaluez, poate descopăr cheia de boltă a unei decizii imposibile. Aşadar, nu iau o hotârâre dacă a doua zi nu sunt în stare să mă privesc în ochi, şi nici dacă mă îndoiesc că voi putea trăi cu regretele.

3. Stabileşte lista de priorităţi.
Planul. Pentru mine, e cea mai importantă parte. Eu trebuie să pun pe hârtie cincinalul întreg, altfel mi se pare că mă pierd în detalii. Să stabilesc de la început punctele A, B, C, D, apoi A1, A2, A3… prea mult suspans îmi creşte tensiunea, iar S=spontan, numai dacă nu dă peste cap traiectoriile principale.

4. Refresh memory.
Nu uit. Nu uit prietenii, nu uit duşmanii, nu-i uit pe cei care m-au făcut fericită, m-au ajutat, sau pe cei care m-au rănit gratuit. Nu uit clipele frumoase, nu uit clipele grele, încerc să ajut şi să învăţ din greşeli. Sunt balanţă. Pot fi şi sus, şi jos în acelaşi timp.

5. Propria-mi piele este preţioasă.
Am grijă de coada mea. Nu-mi place să fiu călcată pe ea. Prima dată se întâmplă, a doua o iert. A treia nu. Nu-mi amintesc să fi dat a treia sanşă… dacă nu merită, nici a doua nu o dau prea uşor.

6. Dacă promiţi, ţine-te de promisiune.
Îmi ţin cuvântul dat. Şi am exagerata pretenţie să primesc în schimb acelaşi tratament. Fie că e vorba despre o banală întâlnire, despre un proiect… daca am spus “îl ai azi”, sau “ne vedem la ora X”, mă comport ca Ana lui Manole. Acel lucru trebuie să se întâmple. Dacă e cutremur, inundaţie sau grevă la RATB, există telefon.

7. Planul “B”
Când planific ceva, caut să aflu toate părţile mai puţin bune. Dacă ştiu lucrurile care pot merge prost, atunci surprizele nu pot fi decât lucruri plăcute. Şi totul merge “conform aşteptărilor”. Nu ai nevoie decât de planurile B, Bine puse la punct.

8. Coeficientul de risc trebuie să fie acceptabil.
Risc, dar risc numai calculat. Fără prea multe variabile în ecuaţie. Nu mă simt în siguranţă pe nisip, căci nu ştiu să le deosebesc pe cele mişcătoare. Şi nu investesc în cauze pierdute.

9. Dacă o faci, fă-o cum trebuie.
Superficialitatea şi treaba de mântuială nu-mi plac. Dacă mă apuc de ceva, o fac cum trebuie, şi până la capat, indiferent de resursele necesare. Dacă nu e rentabil, mai bine nu mă apuc decât să-mi bat joc. Iar dacă nu reuseşc, măcar să fiu împăcată cu mine că am dat tot ce-am putut.

10. Spune ce simţi, şi asumă-ţi consecinţele.
Ai grijă însă cu sinceritatea. Dacă nu poţi spune un lucru frumos, mai bine nu-l spune deloc, spune înţeleptul tată al unui iepuraş…

Încerc să fiu optimistă, dar optimismul meu se bazează pe doze mari de pesimism. Cele de mai sus nu sunt singurele, şi sunt conştientă că unele nu sunt cele mai recomandate lucruri. Dar până acum, pentru mine, au funcţionat. Jumătate dintre ele încerc să le dăruiesc şi copiilor mei.

Şi… la final, dau leapşa mai departe, Mihaelei.
Miha, ştiu că o să mă iubeşti…

Profit şi de ocazie pentru a mulţumi pentru lepşele de primăvară, la care nu am apucat să răspund.
:), Daniela, Dana

Vezi neapărat şi Pledoarie pentru un click

Indoituri din hartie: barcuta

Săptămâna aceasta Năzdrăvanii au de realizat o probă simplă (sper eu!). O bărcuţă pe apă. Întâi de toate, trebuie realizată din hârtie bărcuţa.

Se ia o coală A4, se îndoaie pe jumătate, apoi în 4.
Se aduc colţurile de sus la îndoitura de mijloc (1)>(2)
Marginea rămasă în partea de jos se ridică şi se îndoaie, atât pe partea din faţă, cât şi pe partea din spate. (3)>(4)
Se deschide îndoitura (seamănă cu un coif sau un pahar), se îndoaie şi se potrivesc colţurile. (5)
Se potriveşte colţul de jos cu cel de sus, atât pe faţă, cât şi pe spate. (6)>(7)
Se deschide îndoitura şi se pliază invers (8), apoi se trag simultan cele două vărfuri laterale, şi bărcuţa este gata.

Barcuta din hartie