Cum ai aflat răspunsul? | Talente de Năzdrăvani

Ei bine, matematica nu a fost niciodată despre răspunsuri. Este motivul principal pentru care urăsc concursurile școlare tip grilă, la care încercuiești răspunsul, fără să conteze modul în care l-ai descoperit.

Am început încet lecțiile de adunare și scădere la clasa pregătitoare. Întâi, de observat că e tare greu să taci și să nu folosești terminologia, după ce la clasa a patra i-ai tocat mărut cu sumă, termen, diferență ș.a.m.d. Însă și reclamațiile părinților sunt bune la ceva, te învață să îți ții gura și să citești foarte bine programa. Încă nu uit cum am anulat notarea pentru că, în clasa întâi, am introdus într-o dictare „Mioara”, nerealizând că diftongii sunt doar la citire, nu și la scriere.

Așadar, dacă în programă scrie fără terminologie, nu spui „termen”, „sumă”, nu pomenești de „par-impar”, ci te chinui nițel cu „numere cu pereche/fără pereche”. Încă un an!

Adunarea și scăderea au provocările lor. În primul rând, au început și „problemele”. M-a distrat când i-am întrebat „ce înseamnă cuvântul problemă”. Ceva ce trebuie rezolvat! Ne-am legat de problemele de viață – problemele lor: cu ce te îmbraci de dimineață, ce jucărie iei în acea zi la școală, cum o convingi pe mama să îți cumpere cine știe ce dragon fosforescent! Astea da probleme!

Ce înseamnă să ai o problemă la matematică? Să nu știi să faci ceva!

Mai bine zis, să ai ceva de rezolvat, nu ceva la care să nu-i dai de cap. Cel puțin nu încă, la pregătitoare!

Îmi plac de mor materialele în care programa se respectă (sic!) Problemele cu două operații n-au nicio treabă cu clasa pregătitoare. Sau, dacă vrei musai, pui tu ambele întrebări în cerință, ca să ajuți copilul să parcurgă drumul rezolvării. Ținând cont că sunt propuse de oameni aflați la catedră, încep să cred că unele clase pregătitoare din școlile românești se pregătesc pentru zborul pe Marte, pentru că ai mei nu sunt capabili să „ducă” așa ceva.

Provocarea lunii ianuarie a fost să comparăm două valori – întotdeauna fără „>” și „<”, care nu sunt în programă (noroc că s-a inventat crocodilul hămesit!). Dar după ce aflai care e mai mare, respectiv mai mic, vine întrebarea „cu cât” și, ca să nu rămână coliva nedecorată, iaca și bomboana: scrie operația prin care ai aflat.

Eee… și vreau să zic că la mine în clasă rareori e liniște de se aude musca. Dar în momentul în care întreb „Cum ai aflat?” sau „De unde știi?” am acele rare secunde în care câteva zeci de ochișori mă privesc nedumeriți de deasupra unor gurițe închise ce par sigilate pe vecie.

Ana are 7 mere. Cosmin are 4 mere. Cine are mai mult? Cu cât?

Viteza cu care rezolvă e demnă de a străbate Sistemul Solar de la un capăt la celălalt. (Apropo, nici ăsta nu e în programă complet la pregătitoare, dar e distractiv, mai ales că fix la lecția aceasta se aliniau și planetele pe cer, era păcat să-l ratez!)

Imediat aflu că Ana e mai bogată în mere, că are 3 în plus față de Cosmin. Dar… cum ai aflat? Ce operație ai făcut?

Deschid o paranteză, albesc încet încercând să vorbim matematicește. Ce operație e o întrebare care așteaptă un răspuns din seria adunare, scădere, mai târziu și înmulțire, împărțire. În niciun caz plus și minus nu sunt operații, sunt semne. Răbdare am și nu scriu până nu spun corect. Au început să-și dea seama când nu e răspunsul pe care îl aștept și caută variante.

Pentru a afla diferența dintre copiii din problemă am încercat multe. Întâi, am avut numărătoarea. Din fericire, i-am făcut două sârme cu bile. Recunosc că aici s-a nimerit, n-a fost gândită așa. Le-am pus pe prima 7, pe a doua 4, am separat să vedem „ce e în plus”. Cum rămânem cu 3? Dăm la o parte 4… Dacă dăm la o parte înseamnă o operație de…scădere!

La următoarea provocare, cu alt exemplu, iar blocaj.

Am scos în față doi copii. Dau fetei 8 creioane și băiatului 5.

Cine are mai multe? Fata.
Cu câte? Cu 3.
Cum am aflat?
LINIȘTE!

Bun, trag aer în piept. Le cer să facă perechi, un creion de la ea, unul de la el, și să mi le dea mie. Ea rămâne cu 3.

De ce mai ai doar 3? Pentru că ți le-am dat ție!
Câte mi-ai dat tu? 5!
Și dacă aveai 8, mi-ai dat 5, ce operație putem scrie?
LINIȘTE!

Ca-n povești, îmi pun mari speranțe în a treia încercare, deși în basme și 7, și 12 sunt numere „magice”: urmează rigletele.

Operații aritmetice cu riglete

Doar că acum vreau să aibă și pe foaie desenate exemplele pe care le voi folosi la tablă. Cine știe, poate mai aproape de ochi are mai mult impact.

Puse una lângă cealaltă, parcă e metoda figurativă în cea mai simplă formă a ei. Am pregătit materialul de lucru (aici) pe care intenționez să îl folosesc în felul următor. La prima întrebare se scrie numele, cu litere mari de tipar. Exersăm astfel și literele învățate până în prezent. La a doua, scriem numărul. Până aici se descurcă minunat. Apoi, vreau să tăiem din rigleta mai mare bucata în plus, să vedem ce valoare îi corespunde – aceeași cu răspunsul lor.

Cum am rămas cu acea bucată? Am dat la o parte una egală cu cea cu care comparam. Și, dacă dai la o parte, e scădere! Nu știu de câte ori va fi nevoie să mișc rigletele până va funcționa. Au și ei rigletele lor, vor fi pe bancă, să vedem ce reușim.

Am mai încercat să scriem și numerele: 8 5 3. Ce semne putem scrie între ele ca să stabilim o relație? Cum „ajungem” de la 8 la 3? Dacă 3 este răspunsul la ceea ce ne întreba problema, atunci înaintea lui este un egal. Așadar, dilema existențială va fi Ce operație facem cu 8 și 5 ca să obținem 3.

Încurajări

Sunt foarte conștientă că probleme se fac și în clasa întâi. Deasemenea, că provocările vor curge lanț câțiva ani la rând și că trebuie să am foarte multă răbdare. Însă ceea ce le spun de-acum e că matematica nu înseamnă răspunsuri, ci modul în care le-ai descoperit. De ghicit se poate doar la Loto. Aici ai făcut ceva și pașii spre învățare sunt să descoperi cum anume.

Și dacă nu iese anul acesta, va ieși anul viitor, dacă nu, peste doi. Cu unii, poate peste cinci. Sau poate mai mult. Teoriile spun că orice copil este capabil, dacă îi lași timpul necesar. Unii pot într-o zi, alții într-un an, alții au nevoie de niște decenii ca să proceseze. Primii poate vor ajunge pe Marte, ultimii vor supraviețui, decent.

Deocamdată mă dau peste cap și încerc, încercând să nu-mi amintesc prea des sfatul uneia dintre profesoarele mele: vei suferi tu dacă nu accepți că nu poți reuși cu toți.