Da, chiar este vorba de un cadavru real, peste care nu am trecut la propriu, ci doar de întâlnirea cu un cadavru real. Și nu a fost totuși chiar primul cadavru care i-a ieșit copilului în cale, căci eu, din fericire, am „trecut” peste doar prin intermediul povestirilor și a câtorva fotografii pe care le-am privit mai pe deasupra ochelarilor, să nu focalizez foarte bine detaliile de la prima lucrare practică de anatomie din facultate.
Acum pare undeva departe școala gimnazială și ambițiile ei. Nu am obligat copilul să meargă la olimpiade, mai ales nu la cele la modă, veșnicele română și matematică. Atunci când a vrut, s-a dus ea, întâi la o tehnologică, ceva concurs de tradiții, apoi, în clasa a șaptea, a decis că va merge la olimpiadă la biologie. Poate că acum, când am terminat cu statutul de părinte de școlar, pot găsi o sumedenie de bube și reproșuri școlilor românești prin care au trecut copiii mei, însă au avut și noroc.
Iris, cel puțin, a avut foarte mare noroc cu ambii profesori de biologie, doamna S.M. în gimnaziu și doamna M.A. la liceu, ambele reușind să îi transmită o pasiune devoratoare pentru acest domeniu. Chiar dacă olimpiadele școlare nu i-au adus mai mult de mențiune sau premiul trei și a îndurat greu pierderea calificării la națională, părerea mea este că a reușit cu mult mai mult. La despărțirea din clasa a opta, doamna S.M. i-a spus că așteaptă de la ea vești peste 4 ani, când va fi studentă la medicină.
Drumurile vieții
Primii pași la liceu, în pandemie, erau extrem de tentanți pentru culcatul pe-o ureche. Nu și pentru scorpionul meu care, deși cochetase cu alte idei de carieră la admitere, a decis că, până la urmă, va da la medicină, așa că am mers pe profilul de științe ale naturii. Să știi la 15 ani ce vrei să faci cu viața ta nu e deloc un lucru simplu, însă tenacitatea cu care și-a urmărit obiectivele m-a impresionat. Fără niciun fel de presiune din partea mea, părintele rămas pe baricade, a ales un drum greu pentru care a sacrificat prieteni, timp și distracție.
A fost foarte fericită când a cunoscut-o pe doamna M.A., la biologie. Atât de rar am văzut „chimia” aceea cu un profesor (în acest caz, „biologia”), când copilul învață de drag și vezi rezultatele. Pentru ea, învățatul a fost ca o cursă de maraton, pe care important era să o termine în plutonul fruntaș. Deasupra liniei. În a doua jumătate a cursei, i s-au alăturat pentru încurajări alte două doamne profesoare, P.O. și U.M., care au sprijinit-o până la final.
Doamnele au fost antrenorii. În plutonul de susținători ne-a avut pe noi, cei de-acasă și prietenii adevărați care au înțeles-o și i-au rămas alături, chiar dacă de la distanță în ultima parte. Familia (ramura mea cel puțin, căci așa funcționăm de peste un deceniu), a făcut la rândul ei galerie și sacrificii, pentru că, așa cum un sport de performanță implică fonduri pentru antrenamente și echipament, și învățatul pentru un examen presupune pentru familie aceleași substanțiale redirecționări bugetare.
Necesitatea unui al doilea loc de muncă pentru mine a venit aproape singură, după câteva calcule simple. Nu puteam să îi spun copilului „dar la ce ai nevoie de meditații, nu poți învăța singură?” atunci când eu știam că la una din materiile de bac profesorul vorbește singur cu tabla și nu îi pasă cine ce înțelege. Și nici să nu o sprijin până în pânzele albe, eu să mă plimb, să mă distrez și să îi sacrific visele. Din fericire, n-a fost cazul să-mi vând sufletul sau vreun organ, dar ce nu faci pentru copil?!
2024, an bisect
N-are nicio treabă, dar cred că e anul în care m-am rugat cel mai mult. Pentru ea, pentru sănătate, să i se alinieze planetele, să primească acum tot norocul care a ocolit-o atâta timp, ori de câte ori a fost foarte aproape de țintă. Știu că viața e nedreaptă. I-am spus de prea multe ori că ce nu te doboară te face mai puternic, dar de data aceasta chiar nu știam ce discurs motivațional să mai pregătesc, pentru că nu era în mintea mea decât o singură variantă: reușită.
În luna iulie stresul la noi în casă ajunsese la un nivel de puteam fi internați cu ușurință pe undeva. Casa era numai planșe, scheme și desene, băile erau tapetate cu post-it-uri cu formule și termeni. Copilul, cu nervii în piuneze, îmi spunea că realizează cât de mare e taxa și ce va însemna pentru mine acel efort financiar, pentru că nu știe dacă va suporta și celălalt părinte jumătate din ea. Și să nu-mi spui iar că o să te descurci!
Ei, na. Parcă era prima dată când o scoteam la liman. Pentru mine a fi în pom și pomul în aer în privința banilor e doar o provocare pentru o aterizare lină. Soluția: al doilea, al treilea job – dacă e nevoie.
A ieșit însă soarele și pe strada noastră și a intrat la medicină pe locurile de la buget. A apucat să se distreze un pic, mai ales că a primit banii puși deja de-o parte pentru jumătatea de taxă ce îmi revenea mie, și am așteptat cu nerăbdare toamna.
Planuri… pentru pus la saltea
Euforia admiterii, grupurile de viitori colegi, mentori din anii mai mari și nu numai, toate dădeau câte o informație despre ce va însemna anul universitar. E drept că stă la mama acasă, deci am scăpat de chirie, utilități, întreținerea, în fapt, a unei a doua case. Îmi e greu să mă gândesc și să calculez ce a însemnat pentru părinții mei, profesori amândoi, doi copii studenți în București.
Mi-a fost însă foarte repede destul de clar că nu voi renunța la al doilea loc de muncă, chiar dacă cochetasem cu ideea de a mai reduce norma, de la 5 la 3 zile suplimentar. Foarte „motivantă” a fost lista de rechizite. Halat, mănuși (multe, luate engross), stetoscop, echipament de înot (nu de fițe, dar după doi ani de kineto-terapie, e singurul sport accesibil) – astea au fost primele. Nici nu mai fac calcule, că sare de 2000.
Print 3D – material didactic pentru lecțiile de anatomie
Apoi au început cursurile și listele de cărți necesare pentru învățat. Până acum, pe lista deschisă într-un excel sunt 11 titluri, însumând „doar” 1475 lei, trei dintre ele cu prețuri între 250-300 lei, doar cinci sub 100 lei. Și asta nu e tot! a spus copilul, pe un ton încurajator, căci e abia primul semestru.
Normal că nu e tot, căci, deși stă la mama acasă, la ce program infernal are, nu există șansă de a mânca la prânz acasă și nici un covrig sau un sendviș nu te ține pe picioare până la ora 8 seara. Așa că se adaugă și masă la cantină.
Visul meu: să le devin copac
Acum 10 ani ne jucam în Muzeul Satului și făceam poza de mai jos. Scriam tot aici, pe blog, că îmi doresc să le fiu copac. Mi-am văzut mereu de ale mele și nu le-am zis niciodată copiilor că eu am alte priorități în fața lor. Mi-am înfipt rădăcinile cât am putut de bine și m-am străduit să nu mă plâng, să nu mă las doborâtă, să mă ridic și să o iau de la capăt. Am reușit, zic eu, să le fiu și exemplu, deși nu amândoi l-au asimilat cum mi-aș fi dorit.
Am lăsat să treacă pe lângă mine multe răutăți. Lumea vorbește oricum.
Tocmai de aceea, știind ce copil responsabil și independent este Iris, m-a deranjat să aud în această toamnă că „nu am înțărcat-o încă”, dacă tot comentez că e greu să ai copil la facultate.
E greu ca, în timpul pe care îl mai am, să duc toate cele de mai sus și să mai accept și sarcini suplimentare. Preferam să fac mai puțin sau să fac cât pot, nu mă angajez dacă știu că nu duc și nu îmi place să mi se crească povara doar pentru că, din afară, pare că „copiii sunt mari, nu mai am griji” și cu siguranță sunt o persoană capabilă să se organizeze și să rezolve.
Nimic din tot ce am realizat pe plan personal nu se compară cu modul în care am reușit să îi fiu alături lui Iris. Mai am însă o lecție de aplicat, aceea în care învăț să spun NU și să-i trimit pe unii să-și vadă de treaba lor în ceea ce mă privește.
Aș vrea ca într-o zi să le fiu copac. Să-i sprijin, să-i leg când nu se văd, să-i ajut să viseze.
- Un plasture pentru suflet - 15 martie 2025
- Aritmetică pentru pici – adunarea și scăderea (0-20) cu trecere peste ordin - 9 martie 2025
- Felicitare de 8 Martie – origami - 2 martie 2025
Trebuie că a durut peste măsură de a venit această reacție. O cunosc atât de bine că nici nu mai are rost să comentez. Eu nu aud cu înțărcatul ci „nu ai tăiat cordonul ombilical”. Habar nu au cum stă treaba de fapt iar eu am obosit să tot specific. E problema lor ce și cum cred, eu o am pe a mea care-mi ia mult timp să o gestionez. Cu bucurie și încredere.
Ai dreptate, Ioana. Dacă s-ar fi rezumat doar la vorbit, ignoram ca de multe ori. Însă când intri peste zenul și fengshuiul meu, doar pentru că ai impresia că știi mai bine cât pot duce, mă mai apucă și pe mine.
Citind aceste rânduri, m-am regăsit întrutotul. Am trăit și eu aceleași sentimente anul trecut, în vară. Fiul meu a intrat la UMF, tot pe locurile bugetate. În cea mai mare parte a fost meritul muncii lui, dar a și avut câțiva profesori de excepție în liceu, de menționat doamna S.V. la biologie și doamna N.A. la chimie.
De când era foarte mic, la grădiniță, spunea că el se va face medic chirurg. Nu că l-am luat în serios atunci, dar același răspuns l-a dat și în primar, gimnaziu și liceu celor care-l întrebau ce dorește să se facă în viitor. Recunosc, și el stie, că nu mi-am dorit să aleagă acest drum și am încercat să-l conving să se gândească la alt domeniu, știind cât de multe sacrificii pe termen lung presupune viața de medic, dar a rămas de neclintit și a spus că orice e un pic mai ușor dacă ești suficient de pasionat.
În fine, voiam să spun că și eu am văzut câteva fotografii de la LP-urile de anatomie din anul I. La început a fost ciudat să le privesc, apoi mi-am dat seama că nu e mare lucru, seamănă cu carnea se vită fiartă, dar depinde cât de ”vechi” e cadavrul. Este interesant cât de mult apreciează studenții de la medicină cadavrele proaspete, ca să observe cât mai bine mușchii, ligamentele etc.
Este amuzant că la început îi spălam halatul după fiecare LP de anatomie, singur, la 90 de grade. Acum îl spăl săptămânal, împreună cu alte ”albituri”.
În legătură cu ”înțărcatul”, numai eu știu câte ore am pierdut ascultându-l pe fiul meu în sesiuni, pănă târziu în noapte. N-ar fi fost mare lucru, dar, pe lângă numărul mare de pagini per fiecare examen, s-a mai adăugat și faptul că nu pricepeam nimic din ce scria acolo, termeni care, pentru mine, erau imposibil de pronunțaț, darămite de memorat. El m-a rugat să-l ascult și mi-a spus că l-a ajutat foarte mult la examene.
Părerea mea este că trebuie să le fim alături copiilor noștri cât au nevoie. Pentru unii este ”neînțărcare”, pentru alții este normalitate, depinde prin ochii, sufletul sau mintea cui privești.
O felicit pe Iris și-i doresc să fie sănătoasă, puternică și mereu încrezătoare în puterile ei!
Povestea cu halatul e cea mai tare, mai ales că, până acum, după fiecare LP, îl țin pe umeraș pe holul blocului. Și cum nu suntem multe familii, am avertizat vecinii, să nu creadă că e o fantomă când trec cu liftul…
Azi tocmai dezbăteam dacă îl spăl singur sau nu, dar cu așa mesaj încurajator, intră cu toate albiturile.
Nu știu cum o să fie în sesiune, deocamdată exersează pe mine prezentările. Și nu pricep mare lucru, dar ascult atât de atentă… numai la oase să nu ajungă. Acolo nu-mi place.
Mulțumim pentru urări, un parcurs ușor și vouă!
Și fiica mea a intrat anul acesta la medicină pe locurile bugetate. M-am bucurat când a primit cămin, mai ales că fiind profesor beneficia de reducere. Din păcate după numai două săptămâni de „conviețuit” cu colegele de cameră mai interesate de cuburi decât de scopul pentru care s-au dus la facultate, fiica mea a decis că mai bine renunță la cămin. Pentru liniștea ei psihică și a mea, că deja îmi sărea inima la fiecare apel de la ea gândindu-mă doar că iar îmi povestește de vreo ceartă sau reproș de la colegele de cameră (că nu a dat cu mătura când era la cursuri sau că le-a atins vasele din chiuvetă) și mai ales când a auzit că e vorba de a consuma ceva să fie „zen„, i-am închiriat o garsonieră. E mai departe, mai multe cheltuieli decât cu căminul, dar se poate concentra pe ceea ce și-a dorit din generală – să devină medic. Din fericire colegii de grupă sunt uniți, de gașcă așa că nu-mi fac griji că se izolează.
Întâlnirea cu primul cadavru-eu am avut-o pe viu. În clasa a X-a a fost cu liceul în vizită la UMFCD. Am fost cu ea atunci și stiam că vor intra și la patologie. Eu am recunoscut mesele imediat și știind ceva urma m-am oprit la intrare. Dar a fost lectia necesară pentru mine să o pot susține în visul ei de medic, deși recunosc că nici în clasa a XII eu tot n-o vedeam pe drumul acesta. Din punctul meu de vedere ar fi fost un informatician grozav, dar ea a decis că-i place altceva. Vizita aceea la facultate…in afară de studenta care le-a fost ghid, doar domnișoara mea mai era băgată cu nasul în cadavrul ăla. Mi-a demonstrat atunci că are tot sângele rece necesar pentru o astfel de meserie. Anul următor s-a dus singură, și bine-nțeles că tot la patologie i-a plăcut mai mult.
În ceea ce priveste cărțile ce trebuiesc cumpărate…încă nu știu nimic. Am avut o convenție cu ea în liceu – și-a strâns bursa din toți anii să o folosească pentru a-și achiziționa cărțile necesare la facultate. Și-a luat până acum tabletă cu touchpen și imprimantă. Biblia – atlasul Neter, l-a găsit la o reducere mare cândva prin liceu și îl are de atunci. Dar și alte cărți de care știa că-i vor fi de folos în facultate.
Tristă povestea cu căminul, părerea mea (de fost căminist) e că, cu puțină voință și mai multe reclamații, scandalagiii se mută din cameră, nu trebuie să pleci tu. E drept că te consumă nervos o perioadă și nu e plăcut când ai de învățat, însă pentru cine nu are chef de treabă există soluții.
Personal mă bucur că sunt la ciclul primar și nu voi face vizite de genul, la cadavre. Iris a fost, tot așa, cu liceul, doar că atunci era mai mult mumie decât cadavru, nu a fost atât de satisfăcută.
Referitor la cărți, Netter era pe bibliografia pentru olimpiadă, acum și-a luat varianta „de colorat” a atlasului, asta că mi-a sărit numele în ochi. Și nu mai întreb, are deja alocația setată să îi intre pe card când îmi intră mie salariul, să mă anunțe când nu-i ajunge. Sper să le găsească și prin librării, nu doar pe OLX, ca să mai descopăr și eu niște pasiuni mistuitoare de domolit cu cardul de primă didactică 😀 . Doar nu pot preda organele principale la clasa pregătitoare fără să mă documentez din ultimul răcnet de atlas, nu? Și așa consumabilele pentru materialele didactice de la clasă nu se pot plăti din primă, le compensez.
M-a speriat halatul lui, până mi-a explicat că formolul este un dezinfectant foarte puternic, iar cadavrele stau tot timpul în formol, până sunt aduse studenților spre studiu.
De la proprietara magazinului de dispozitive medicale am primit si un pont: halatul nu va mai fi la fel de alb după un timp, dar se poate recăpăta albul imaculat dacă îl puneți la înmuiat, înainte de a fi spălat in mașină, cu un pic de apă oxigenată. Este important să nu fie spălat cu alte haine altfel decât albe, pentru că apa oxigenată le va decolora.
Oasele vor fi studiate în primul semestru, iar în al doilea semestru vor studia mușchii.
Este o aventură să-l ascult în presesiune și în sesiune, sunt încă uimită cum reușesc să rețină atât de mulți termeni medicali.
Stetoscopul îi trebuie din anul III, dar și eu i l-am cumpărat în vara acestui an. Este un Littmann care a costat aproximativ 700 de lei cu tot cu borsetă, dar este ca, citez, “al medicului de familie, adică foarte bun”.
Am ascultat și inima, plămânii și torsul pisicii cu el :))
În vară, la finalul primului an de facultate, trebuie să facă 140 de ore de practică în cabinetul unui medic de familie, cel puțin așa e la UMF Cluj. A fost foarte bucuros că a putut asculta pacienți veniți în cabinetul medicului de familie cu stetoscopul lui.
Vă mulțumesc frumos pentru urări!
La București deja folosesc stetoscopul pentru tensiune arterială, că vrea și un dispozitiv din acela vechi, manual. Și cum am tras suficient când era mică cu infecțiile la urechi, nu am vrut nici măcar să risc cu cele dezinfectate în facultate. Tot Littmann, dar mai scump nițel i-am luat. Oricum îl voia pe ăla de 2400, cu aplicație pe telefon, dar momentan… mai tragem aer în piept :D.
Cu practica nu stiu inca ce va fi, ea vrea la urgențe. Poate se mai calmează (sper eu, dar cred că degeaba).