anatomie oase print 3d

Cum am trecut peste primul cadavru

Da, chiar este vorba de un cadavru real, peste care nu am trecut la propriu, ci doar de întâlnirea cu un cadavru real. Și nu a fost totuși chiar primul cadavru care i-a ieșit copilului în cale, căci eu, din fericire, am „trecut” peste doar prin intermediul povestirilor și a câtorva fotografii pe care le-am privit mai pe deasupra ochelarilor, să nu focalizez foarte bine detaliile de la prima lucrare practică de anatomie din facultate.

Acum pare undeva departe școala gimnazială și ambițiile ei. Nu am obligat copilul să meargă la olimpiade, mai ales nu la cele la modă, veșnicele română și matematică. Atunci când a vrut, s-a dus ea, întâi la o tehnologică, ceva concurs de tradiții, apoi, în clasa a șaptea, a decis că va merge la olimpiadă la biologie. Poate că acum, când am terminat cu statutul de părinte de școlar, pot găsi o sumedenie de bube și reproșuri școlilor românești prin care au trecut copiii mei, însă au avut și noroc.

Iris, cel puțin, a avut foarte mare noroc cu ambii profesori de biologie, doamna S.M. în gimnaziu și doamna M.A. la liceu, ambele reușind să îi transmită o pasiune devoratoare pentru acest domeniu. Chiar dacă olimpiadele școlare nu i-au adus mai mult de mențiune sau premiul trei și a îndurat greu pierderea calificării la națională, părerea mea este că a reușit cu mult mai mult. La despărțirea din clasa a opta, doamna S.M. i-a spus că așteaptă de la ea vești peste 4 ani, când va fi studentă la medicină.

Drumurile vieții

Primii pași la liceu, în pandemie, erau extrem de tentanți pentru culcatul pe-o ureche. Nu și pentru scorpionul meu care, deși cochetase cu alte idei de carieră la admitere, a decis că, până la urmă, va da la medicină, așa că am mers pe profilul de științe ale naturii. Să știi la 15 ani ce vrei să faci cu viața ta nu e deloc un lucru simplu, însă tenacitatea cu care și-a urmărit obiectivele m-a impresionat. Fără niciun fel de presiune din partea mea, părintele rămas pe baricade, a ales un drum greu pentru care a sacrificat prieteni, timp și distracție.

A fost foarte fericită când a cunoscut-o pe doamna M.A., la biologie. Atât de rar am văzut „chimia” aceea cu un profesor (în acest caz, „biologia”), când copilul învață de drag și vezi rezultatele. Pentru ea, învățatul a fost ca o cursă de maraton, pe care important era să o termine în plutonul fruntaș. Deasupra liniei. În a doua jumătate a cursei, i s-au alăturat pentru încurajări alte două doamne profesoare, P.O. și U.M., care au sprijinit-o până la final.

Doamnele au fost antrenorii. În plutonul de susținători ne-a avut pe noi, cei de-acasă și prietenii adevărați care au înțeles-o și i-au rămas alături, chiar dacă de la distanță în ultima parte. Familia (ramura mea cel puțin, căci așa funcționăm de peste un deceniu), a făcut la rândul ei galerie și sacrificii, pentru că, așa cum un sport de performanță implică fonduri pentru antrenamente și echipament, și învățatul pentru un examen presupune pentru familie aceleași substanțiale redirecționări bugetare.

Necesitatea unui al doilea loc de muncă pentru mine a venit aproape singură, după câteva calcule simple. Nu puteam să îi spun copilului „dar la ce ai nevoie de meditații, nu poți învăța singură?” atunci când eu știam că la una din materiile de bac profesorul vorbește singur cu tabla și nu îi pasă cine ce înțelege. Și nici să nu o sprijin până în pânzele albe, eu să mă plimb, să mă distrez și să îi sacrific visele. Din fericire, n-a fost cazul să-mi vând sufletul sau vreun organ, dar ce nu faci pentru copil?!

2024, an bisect

N-are nicio treabă, dar cred că e anul în care m-am rugat cel mai mult. Pentru ea, pentru sănătate, să i se alinieze planetele, să primească acum tot norocul care a ocolit-o atâta timp, ori de câte ori a fost foarte aproape de țintă. Știu că viața e nedreaptă. I-am spus de prea multe ori că ce nu te doboară te face mai puternic, dar de data aceasta chiar nu știam ce discurs motivațional să mai pregătesc, pentru că nu era în mintea mea decât o singură variantă: reușită.

În luna iulie stresul la noi în casă ajunsese la un nivel de puteam fi internați cu ușurință pe undeva. Casa era numai planșe, scheme și desene, băile erau tapetate cu post-it-uri cu formule și termeni. Copilul, cu nervii în piuneze, îmi spunea că realizează cât de mare e taxa și ce va însemna pentru mine acel efort financiar, pentru că nu știe dacă va suporta și celălalt părinte jumătate din ea. Și să nu-mi spui iar că o să te descurci!

Ei, na. Parcă era prima dată când o scoteam la liman. Pentru mine a fi în pom și pomul în aer în privința banilor e doar o provocare pentru o aterizare lină. Soluția: al doilea, al treilea job – dacă e nevoie.

A ieșit însă soarele și pe strada noastră și a intrat la medicină pe locurile de la buget. A apucat să se distreze un pic, mai ales că a primit banii puși deja de-o parte pentru jumătatea de taxă ce îmi revenea mie, și am așteptat cu nerăbdare toamna.

Planuri… pentru pus la saltea

Euforia admiterii, grupurile de viitori colegi, mentori din anii mai mari și nu numai, toate dădeau câte o informație despre ce va însemna anul universitar. E drept că stă la mama acasă, deci am scăpat de chirie, utilități, întreținerea, în fapt, a unei a doua case. Îmi e greu să mă gândesc și să calculez ce a însemnat pentru părinții mei, profesori amândoi, doi copii studenți în București.

Mi-a fost însă foarte repede destul de clar că nu voi renunța la al doilea loc de muncă, chiar dacă cochetasem cu ideea de a mai reduce norma, de la 5 la 3 zile suplimentar. Foarte „motivantă” a fost lista de rechizite. Halat, mănuși (multe, luate engross), stetoscop, echipament de înot (nu de fițe, dar după doi ani de kineto-terapie, e singurul sport accesibil) – astea au fost primele. Nici nu mai fac calcule, că sare de 2000.

anatomie oase print 3d

Print 3D – material didactic pentru lecțiile de anatomie

Apoi au început cursurile și listele de cărți necesare pentru învățat. Până acum, pe lista deschisă într-un excel sunt 11 titluri, însumând „doar” 1475 lei, trei dintre ele cu prețuri între 250-300 lei, doar cinci sub 100 lei. Și asta nu e tot! a spus copilul, pe un ton încurajator, căci e abia primul semestru.

Normal că nu e tot, căci, deși stă la mama acasă, la ce program infernal are, nu există șansă de a mânca la prânz acasă și nici un covrig sau un sendviș nu te ține pe picioare până la ora 8 seara. Așa că se adaugă și masă la cantină.

Visul meu: să le devin copac

Acum 10 ani ne jucam în Muzeul Satului și făceam poza de mai jos. Scriam tot aici, pe blog, că îmi doresc să le fiu copac. Mi-am văzut mereu de ale mele și nu le-am zis niciodată copiilor că eu am alte priorități în fața lor. Mi-am înfipt rădăcinile cât am putut de bine și m-am străduit să nu mă plâng, să nu mă las doborâtă, să mă ridic și să o iau de la capăt. Am reușit, zic eu, să le fiu și exemplu, deși nu amândoi l-au asimilat cum mi-aș fi dorit.

Am lăsat să treacă pe lângă mine multe răutăți. Lumea vorbește oricum.

Tocmai de aceea, știind ce copil responsabil și independent este Iris, m-a deranjat să aud în această toamnă că „nu am înțărcat-o încă”, dacă tot comentez că e greu să ai copil la facultate.

E greu ca, în timpul pe care îl mai am, să duc toate cele de mai sus și să mai accept și sarcini suplimentare. Preferam să fac mai puțin sau să fac cât pot, nu mă angajez dacă știu că nu duc și nu îmi place să mi se crească povara doar pentru că, din afară, pare că „copiii sunt mari, nu mai am griji” și cu siguranță sunt o persoană capabilă să se organizeze și să rezolve.

Nimic din tot ce am realizat pe plan personal nu se compară cu modul în care am reușit să îi fiu alături lui Iris. Mai am însă o lecție de aplicat, aceea în care învăț să spun NU și să-i trimit pe unii să-și vadă de treaba lor în ceea ce mă privește.

Aș vrea ca într-o zi să le fiu copac. Să-i sprijin, să-i leg când nu se văd, să-i ajut să viseze.