La clasa pregătitoare, în tonuri optimiste

Mi-am propus să scriu de bine. Nu de alta, dar de când a început școala, prietenii cu care m-am întâlnit sau am vorbit erau încă șocați de ultimele articole de pe blog. Dar apele încep să se liniștească, eu să mă resemnez și să-mi repet că sunt doar eu și cu mine, n-am de ales, o s-o scot la capăt.

Că s-au aliniat sau nu niște planete, ori s-o fi îndurat Ăl de sus, că mi-a dat destule, am la clasă copii cuminți. Provocări mi-a dat tot atâtea ca data trecută, dar mult mai simplu de gestionat, însă ceilalți sunt de-a dreptul minunați. Dacă nu i-aș pierde printre picioare și nu ar trebui să le explic rar, cu calm, lucruri simple, nu aș zice că au 6-7 ani, la modul în care vorbesc: fluență, construcția frazei, logica exprimării.

Eu încă mă ciupesc să văd că sunt trează când nu trebuie să spun un lucru decât de vreo trei ori. Mi se pare ireal, după toate câte am pătimit. Chiar și acolo unde știu că e de muncă, tot nu îmi vine să cred că am primit vot de încredere și nu am avut parte de critici și apostrofări din seria „noi am făcut cursuri de parenting, l-am crescut fără reguli și vrem să continuați și la școală la fel”. Dacă acum cinci ani plecam la școală trăgând de mine și citind în gând ce scria deasupra intrării în Infernul lui Dante, acum sunt șocată să mă văd atât de liniștită.

Cumva, m-am împăcat cu situația.

Toată vara mi-am făcut planuri și strategii cum să aranjez clasa, accesul la materiale, toate, la centimetru gândite. S-a ales praful de ele. De cel cu insectele chiar îmi pare rău, în jurul lui țesusem o întreagă poveste, dar n-a mai fost să fie. Nimic din tot ce am exersat șapte ani de zile nu mai e util, pentru că în noul spațiu toate sunt cu susul în jos. Așa că merg la școală și îmi spun că lumea nu se sfârșește, fac ce pot.

Cel mai mult mă deranjează că nu pot desprinde copiii agitați de restul clasei, pentru că nu am unde. Deja mi-am desființat catedra, ca să am loc să mă mișc măcar pe trei metri pătrați în fața băncilor. Îi tot mut, dar opțiuni nu există, tot unul lângă altul stau. Cei care abia dacă au un metru nici nu se văd din băncile mari. Dacă îi duc și mai în spate, îi pierd. Apoi, am copii înalți, care par clasa a doua, a treia, pentru ei, dacă ar fi bănci mici, ar fi prea mici. Am în dulap un DEX și un dicționar de neologisme, cred că o să le folosesc să îi înalț puțin și pe pitici!

Îmi plăcea enorm să stau cu cei mici în mijlocul sălii, în cerc, la activități. Acum n-am nicio șansă, decât dacă stăm grămadă, pe lângă tablă. Jocurile de mișcare pentru recaptarea atenției sunt ceva… de făcut așa, cu mâinile pe bancă, căci pe o parte e peretele, pe cealaltă un coleg. Să ieși din bancă nici nu se pune problema.

Ieșim pe culoar la înviorare, la 8 trecute fix, iar piticii mei se uită ciudat la școlarii întârziați de la alte clase, care se strecoară printre noi. Dar noi ne vedem de ale noastre, numărăm, ne mișcăm.

În două zile au înțeles exact cum stă treaba cu „responsabilii clasei”. Le place și să mă tachineze, mai ales când e pomenită ziua de vineri, îmi răspund ziua vacii, cum e pe tabel. Au văzut ei că nu-mi place și mereu râd când eu fac pe supărata. Cu vacă sau fără, progresăm la învățat zilele săptămânii și lunile anului. Și calendarul naturii, versiunea nouă, a devenit prietenul lor. Cam greu cu locul de expunere, cred că voi renunța în cele din urmă la tabla mică și să-l mut pe tabla mare. Nu pot încă, deoarece săptămâna aceasta, când am avut surpriza să primească și sala aceasta oropsită tablă smart, au dat jos tabla clasică și n-a fost montată (încă) la loc.

Spațiul de autoservire, marea provocare

Cam tot ceea ce avem nevoie la capitolul materiale și rechizite stă pe holul de la intrare. E așa, un fel de antreu. E loc să te strecori, să pui pe rafturi cutiile așezate frumos și, dacă te uiți, chiar pare ok când e liber. Însă când 22 de copii trebuie să manevreze 22 de cutii în 3 metri pătrați cu 60 cm spațiu de ieșire, e misiune imposibilă. Accesul la cutii pentru a lua materialele necesare îmi mănâncă cel puțin triplul timpului pe care l-aș acorda.

Fac tot felul de șmecherii. Pun în pauză cutiile fetelor deasupra, le trimit întâi pe ele să-și aducă cutiile la bancă. Apoi trimit băieții de pe stânga, iar la final, cei de pe dreapta. Toți trebuie să iasă și să intre pe aceeași ușă de 1m, să facă stânga după ușă și să se servească. Dar n-avem de ales.

Bibliorafturile pentru portofoliu stau sus pe pervaz. Sunt cam sus pentru unii dintre ei, care nici pe vârfuri nu prea ajung. Noroc că, în spate, stau colegii mai înalți, mereu săritori. Am vrut să fac cu ei din nou suporți de creioane din găletușe de iaurt, să le aibă la îndemână, la școală, dar nu mai am unde să le pun. Înainte le țineam pe raftul unde așezau cutiile, acum e exclus să le scot din clasă, așa că fac ceea ce nu mi-a plăcut, suport penarele. Și, dacă marea majoritate a părinților a urmat indicațiile de pe lista de rechizite, cumpărând penare mici, tip borsetă, există și excepții care întind penarul pe jumătate de bancă…

Spațiu pentru joacă, jucării, nu există. Dacă vrei să te miști, ieși pe culoar. Și te rogi să nu dea cei mari peste tine. Unde eu îi păzeam ca o cloșcă să nu pățească ceva, acum nu îi pot ține închiși. Cât mai ține vremea cu noi, facem muzică și mișcare afară. Când s-o strica vremea… n-am idee, pe holul școlii. Trebuie să putem țopăi și noi undeva.

Încă o săptămână și intrăm în pâine

De la 1 octombrie mi-am propus să încep literele, așa că avem încă o săptămână mai relaxată. Încă învățăm rechizitele, cum arată, unde le ținem pe fiecare, ce ne trebuie la fiecare activitate și cum anticipăm eventualele probleme. Am reușit să modelăm și să pictăm, ceea ce a fost o întreagă aventură. Săptămâna aceasta avem două variante de colaj, sunt foarte curioasă ce ne iese, căci la pictură suntem experți.

Apoi, învăț să merg pe bicicletă, sau să învăț să folosesc tabla nouă din mers, căci timp să citesc manualul nu am avut. Cum spunea Maria Antoaneta, dacă n-ai pâine, mănâncă cozonac, cam așa și eu, dacă tablă cu marker n-am, o folosesc pe cea cu pen. Am o mulțime de încercări de făcut, dacă merge mai bine cu powerpoint în fundal, cu imagine (stânga) sau doar tabla (dreapta). Încă n-am încercat softurile de joacă și nu i-am dat de cap când încarc pdf, care e format portret. Nu am descoperit cum să fac să dau zoom, astfel încât să văd pe tablă prima jumătate a paginii.

Cum încă în școală nu am acces la net, n-am la ce s-o conectez, căci și abonamentul personal de telefon are limitele lui. Deocamdată iau pe stick de-acasă cele necesare. N-am așadar nici cea mai mică idee ce poate să facă când e conectată la rețea, dar încep să cred că anul acesta va fi mai interesant decât mi-am închipuit eu, și în niciun caz în vreun mod pe care să îl pot anticipa.