La clasa pregătitoare, în tonuri optimiste

Mi-am propus să scriu de bine. Nu de alta, dar de când a început școala, prietenii cu care m-am întâlnit sau am vorbit erau încă șocați de ultimele articole de pe blog. Dar apele încep să se liniștească, eu să mă resemnez și să-mi repet că sunt doar eu și cu mine, n-am de ales, o s-o scot la capăt.

Că s-au aliniat sau nu niște planete, ori s-o fi îndurat Ăl de sus, că mi-a dat destule, am la clasă copii cuminți. Provocări mi-a dat tot atâtea ca data trecută, dar mult mai simplu de gestionat, însă ceilalți sunt de-a dreptul minunați. Dacă nu i-aș pierde printre picioare și nu ar trebui să le explic rar, cu calm, lucruri simple, nu aș zice că au 6-7 ani, la modul în care vorbesc: fluență, construcția frazei, logica exprimării.

Eu încă mă ciupesc să văd că sunt trează când nu trebuie să spun un lucru decât de vreo trei ori. Mi se pare ireal, după toate câte am pătimit. Chiar și acolo unde știu că e de muncă, tot nu îmi vine să cred că am primit vot de încredere și nu am avut parte de critici și apostrofări din seria „noi am făcut cursuri de parenting, l-am crescut fără reguli și vrem să continuați și la școală la fel”. Dacă acum cinci ani plecam la școală trăgând de mine și citind în gând ce scria deasupra intrării în Infernul lui Dante, acum sunt șocată să mă văd atât de liniștită.

Cumva, m-am împăcat cu situația.

Toată vara mi-am făcut planuri și strategii cum să aranjez clasa, accesul la materiale, toate, la centimetru gândite. S-a ales praful de ele. De cel cu insectele chiar îmi pare rău, în jurul lui țesusem o întreagă poveste, dar n-a mai fost să fie. Nimic din tot ce am exersat șapte ani de zile nu mai e util, pentru că în noul spațiu toate sunt cu susul în jos. Așa că merg la școală și îmi spun că lumea nu se sfârșește, fac ce pot.

Cel mai mult mă deranjează că nu pot desprinde copiii agitați de restul clasei, pentru că nu am unde. Deja mi-am desființat catedra, ca să am loc să mă mișc măcar pe trei metri pătrați în fața băncilor. Îi tot mut, dar opțiuni nu există, tot unul lângă altul stau. Cei care abia dacă au un metru nici nu se văd din băncile mari. Dacă îi duc și mai în spate, îi pierd. Apoi, am copii înalți, care par clasa a doua, a treia, pentru ei, dacă ar fi bănci mici, ar fi prea mici. Am în dulap un DEX și un dicționar de neologisme, cred că o să le folosesc să îi înalț puțin și pe pitici!

Îmi plăcea enorm să stau cu cei mici în mijlocul sălii, în cerc, la activități. Acum n-am nicio șansă, decât dacă stăm grămadă, pe lângă tablă. Jocurile de mișcare pentru recaptarea atenției sunt ceva… de făcut așa, cu mâinile pe bancă, căci pe o parte e peretele, pe cealaltă un coleg. Să ieși din bancă nici nu se pune problema.

Ieșim pe culoar la înviorare, la 8 trecute fix, iar piticii mei se uită ciudat la școlarii întârziați de la alte clase, care se strecoară printre noi. Dar noi ne vedem de ale noastre, numărăm, ne mișcăm.

În două zile au înțeles exact cum stă treaba cu „responsabilii clasei”. Le place și să mă tachineze, mai ales când e pomenită ziua de vineri, îmi răspund ziua vacii, cum e pe tabel. Au văzut ei că nu-mi place și mereu râd când eu fac pe supărata. Cu vacă sau fără, progresăm la învățat zilele săptămânii și lunile anului. Și calendarul naturii, versiunea nouă, a devenit prietenul lor. Cam greu cu locul de expunere, cred că voi renunța în cele din urmă la tabla mică și să-l mut pe tabla mare. Nu pot încă, deoarece săptămâna aceasta, când am avut surpriza să primească și sala aceasta oropsită tablă smart, au dat jos tabla clasică și n-a fost montată (încă) la loc.

Spațiul de autoservire, marea provocare

Cam tot ceea ce avem nevoie la capitolul materiale și rechizite stă pe holul de la intrare. E așa, un fel de antreu. E loc să te strecori, să pui pe rafturi cutiile așezate frumos și, dacă te uiți, chiar pare ok când e liber. Însă când 22 de copii trebuie să manevreze 22 de cutii în 3 metri pătrați cu 60 cm spațiu de ieșire, e misiune imposibilă. Accesul la cutii pentru a lua materialele necesare îmi mănâncă cel puțin triplul timpului pe care l-aș acorda.

Fac tot felul de șmecherii. Pun în pauză cutiile fetelor deasupra, le trimit întâi pe ele să-și aducă cutiile la bancă. Apoi trimit băieții de pe stânga, iar la final, cei de pe dreapta. Toți trebuie să iasă și să intre pe aceeași ușă de 1m, să facă stânga după ușă și să se servească. Dar n-avem de ales.

Bibliorafturile pentru portofoliu stau sus pe pervaz. Sunt cam sus pentru unii dintre ei, care nici pe vârfuri nu prea ajung. Noroc că, în spate, stau colegii mai înalți, mereu săritori. Am vrut să fac cu ei din nou suporți de creioane din găletușe de iaurt, să le aibă la îndemână, la școală, dar nu mai am unde să le pun. Înainte le țineam pe raftul unde așezau cutiile, acum e exclus să le scot din clasă, așa că fac ceea ce nu mi-a plăcut, suport penarele. Și, dacă marea majoritate a părinților a urmat indicațiile de pe lista de rechizite, cumpărând penare mici, tip borsetă, există și excepții care întind penarul pe jumătate de bancă…

Spațiu pentru joacă, jucării, nu există. Dacă vrei să te miști, ieși pe culoar. Și te rogi să nu dea cei mari peste tine. Unde eu îi păzeam ca o cloșcă să nu pățească ceva, acum nu îi pot ține închiși. Cât mai ține vremea cu noi, facem muzică și mișcare afară. Când s-o strica vremea… n-am idee, pe holul școlii. Trebuie să putem țopăi și noi undeva.

Încă o săptămână și intrăm în pâine

De la 1 octombrie mi-am propus să încep literele, așa că avem încă o săptămână mai relaxată. Încă învățăm rechizitele, cum arată, unde le ținem pe fiecare, ce ne trebuie la fiecare activitate și cum anticipăm eventualele probleme. Am reușit să modelăm și să pictăm, ceea ce a fost o întreagă aventură. Săptămâna aceasta avem două variante de colaj, sunt foarte curioasă ce ne iese, căci la pictură suntem experți.

Apoi, învăț să merg pe bicicletă, sau să învăț să folosesc tabla nouă din mers, căci timp să citesc manualul nu am avut. Cum spunea Maria Antoaneta, dacă n-ai pâine, mănâncă cozonac, cam așa și eu, dacă tablă cu marker n-am, o folosesc pe cea cu pen. Am o mulțime de încercări de făcut, dacă merge mai bine cu powerpoint în fundal, cu imagine (stânga) sau doar tabla (dreapta). Încă n-am încercat softurile de joacă și nu i-am dat de cap când încarc pdf, care e format portret. Nu am descoperit cum să fac să dau zoom, astfel încât să văd pe tablă prima jumătate a paginii.

Cum încă în școală nu am acces la net, n-am la ce s-o conectez, căci și abonamentul personal de telefon are limitele lui. Deocamdată iau pe stick de-acasă cele necesare. N-am așadar nici cea mai mică idee ce poate să facă când e conectată la rețea, dar încep să cred că anul acesta va fi mai interesant decât mi-am închipuit eu, și în niciun caz în vreun mod pe care să îl pot anticipa.

Anul electoral, școala altfel, nepăsarea și lipsa de viziune: schemă logică

A fost toamna aceasta un număr record de școli care nu au putut începe anul școlar într-o ordine firească a lucrurilor. Aproape că nici nu poți să te plângi, ținând cont câți au fost în această situație. Iar la mine la școală măcar nu a fost așa grav ca la alții, care cine știe cât vor mai avea încă de suferit.

De la clasica „iarna nu-i ca vara“, care deja se apropie de două decenii de consacrare, începutul de an școlar trebuie să fie la noi (și la români în general) cu balamuc. N-am scăpat de una, că am dat de alta. Însă nu contenesc să îmi pun câteva întrebări:

Pe cine au votat/vor vota părinții care, în prima zi de școală, și-au văzut copiii plecând acasă fără să intre în sala de clasă? Au fost la vot? Vor merge? Cum poți să validezi, prin absență, un candidat care a demonstrat că e incapabil? De ce te enervezi și protestezi dacă nu îți pasă suficient cât să iei atitudine?
Câte gogoși electorale pot fi înghițite când vine vorba de școală și condițiile în care învață copiii? Unde sunt școlile spațioase și moderne, „ca afară”, de care se tot vorbește?
De ce la nivel de primărie/inspectorat nu își asumă nimeni să accepte ca reală situația pesimistă prezentată de școală și tratează totul cu „optimism”, fără a lua măsuri de reorganizare din timp?

De ce școala trebuie să scoată mereu castanele politice din foc?

Divide et impera, spuneau strămoșii noștri romani, iar ceea ce se întâmplă acum în relația dintre școală și părinți nu face decât să probeze înțelepciunea veche de mii de ani. Lasă părinții să se certe cu școala, dă vina pe director dacă lucrările de renovare nu sunt terminate, umple-i frigiderul din cuvinte că nu a organizat cum trebuie prima zi și cele ce urmează, dar nu faci efortul să vezi că, de fapt, deciziile nu aparțin școlii.

Nu îmi propun să mă gândesc cum se câștigă contractele, ci doar văd cum diverși Dorei se perindă prin școală, făcându-se că muncesc, supravegheați de șefi și șefuți, neterminând la timp și refuzând să gândească. Altfel cum să explici că îi trimite să schimbe neoane aflate la 3,5 m înălțime, dar nu le dă scară?! Sau cu misiunea de a verifica instalația electrică, dar ei nu văd prizele puse la aproape 2m de podea că sunt smulse din perete?

Ori să vezi că mobilierul este atât de prost, că șuruburile se desprind și rămâi cu blatul în mână? Nici nu vreau să mă gândesc cât vor rezista noile bănci și în ce ritm vor veni părinții să le repare, căci intră la distrugere de inventar dacă banca s-a desprins în mâna copilului, nu?

Cum am intrat halucinant în săptămâna altfel

Deși problemele au fost anticipate, solicitarea de a începe anul cu săptămâna altfel nu a fost aprobată și s-a început normal, cu promisiuni că marți se intră în clase. La noi, parțial era problema mobilierului, adus în cutii în mijlocul clasei de la începutul lui septembrie și neatins până pe 9. Poate primarul trebuia să transmită mesaj părinților: ai votat înțelept în iunie, acum montează singur băncile!

Dacă în localurile mai mici ale școlii problemele se rezolvau încet, localul mare, intrat în renovare masivă, bloca lucrurile. Soluție de avarie: să învățăm online, doar că nu a fost acceptată și s-a acceptat să intrăm în săptămâna altfel.

Luni, aproape de ora 6 seara, mă uitam la telefon și aveam impresia că sunt la camera ascunsă, cineva pândește să vadă cum plesnesc nervii întinși la maxim. Și dacă anunțau că urmează să pice un meteorit aveam aceeași reacție. Ce să anunț părinții? Dispozițiile erau clare, pentru cine le citește de două ori: faci programul și apoi transmiți mesajul.

Pentru mine subiectul era „cald”. Doar ce adăugasem pe Classroom un anunț privitor la școala altfel, care urma să aibă loc, probabil, în toamnă, le comunicasem părinților ce am făcut la pregătitoare în urmă cu cinci ani și să ne gândim împreună ce putem face acum, astfel încât copiii să aibă parte de experiențe frumoase. Dar am improvizat.

Ce să faci cu un grup de copii pe care abia i-ai cunoscut? Numele le-am învățat cu cartonașe, de joi până luni, căci am cerut poze pentru organizarea panourilor din clasă, așa că îi știam deja pe cea mai mare parte dintre ei din prima zi de școală.

Marți, jocuri de cunoaștere

Am avut noroc cu colega mea, consilierul școlar. Poate eu îi știam, dar ei între ei, nici după o săptămână nu-și știu numele. N-aș ști să spun exact cum a curs ziua, am luat provocările una câte una, dar am bifat și pozele cu rama foto pregătită, dar și măsurarea copiilor pe tocul ușii, să avem peste 5 ani un reper pentru „de unde am pornit”.

Miercuri, excursie la Antipa

Am avut noroc cu suficienți adulți însoțitori, să ținem toți copiii de o mânuță. Au fost și absenți, sceptici că o ieșire cu autobuzul prin centrul orașului poate avea succes. Abonamente copiilor au fost validate în aplicația YouthSB, pe baza cnp-ului, am adăugat mult optimism și am pornit la drum. Exersasem marți cu ei ieșitul în coloană, câte doi, din clasă, și aveam mari speranțe că funcționează și în afara școlii. Cert e că am ajuns, la 10 trecute fix, cu 18 copii mici și 8 adulți la poarta muzeului.

La Antipa, șoc și groază, în așteptare erau o mulțime de grupuri. Noroc că nu plec niciodată de capul meu, dau telefon înainte, confirm vizita cu programare, altfel poți avea surprize. Am intrat, dar era nebunie, erau multe școli, la fel ca noi, în săptămâna altfel sau verde. Parcă era Noaptea Muzeelor, așa era de aglomerat. Am parcurs două etaje, intrând în depășire, căci eram și contra timp, dar n-am pierdut niciun copil, ceea ce e esențial.

Au stat în jurul meu ca puișorii de cloșcă, reacționând la fluier dacă nu mă auzeau, au ascultat, s-au implicat, au pus întrebări și au răspuns la provocări. Nu m-am așteptat la un procent atât de mare de reușită: 17/18.

Joi, am sunat un prieten

Pe Bianca am cunoscut-o cu mulți ani în urmă, când blogul era la început, după ce am scris despre una din cărțile publicate atunci, Caracatița printre noi. Nu e prima dată când o invit în Școala Altfel și rămân mereu recunoscătoare că își face timp să ajungă alături de copii. Știam că a mai publicat o carte cu povești, așa că am rugat-o să mă ajute să fac ceva altfel în lumea aceasta nebună.

A venit înarmată cu personajele de pluș cu ajutorul cărora să spună povestea și, uitându-mă la fețele copiilor și gradul de implicare în poveste, a meritat.

Vineri, am activat familia

Dimineață am început ziua cu elevii mei încercând să exersez rutinele. Nu vreau să renunț la înviorarea de la începutul programului, are mult prea multe beneficii la nivelul de organizare a colectivului și la aritmetică, dar cum e exclus să încercăm în clasă să ne mișcăm lângă bancă, facem înviorarea pe culoar. Am intrat în funcțiune și cu calendarul naturii, după ce am apucat joi să împărțim și responsabilii pe zile, să punem pozele pe planșă, la avizier.

Ca o paranteză, noua variantă de calendar al naturii funcționează minunat, cu puține cartonașe de mutat, faptul că am scos cele 31 de date simplifică foarte mult lucrurile și le place. L-am montat și pe tabla magnetică (mai sus), iar pozele copiilor, de data aceasta, cu magnet pe spate, se manevrează foarte ușor la prezență.

Am rezolvat și fotografiile pentru barometrul sentimentelor, pregătit pe panou de plută cu planșe A4. Fotografiile au o piuneză din plastic, mare, le mută ei după cum se simt. S-a strâns un roi mare la „Fericire”. Se pare că oricum mai am de pus alte personaje, pentru că mi-au adus la cunoștință că a apărut Inside Out 2. N-am promis, mai vedem, nu de alta, dar stăm extrem de prost la spațiul de afișaj, încă nu am idee unde o să pot pune lucrările lor.

Jocuri cu Cercetașii Tradiționali din România (ACT-RO)

Nou promovată la statutul de lider tabăra trecută, Iris s-a angajat să se joace cu copiii și să le facă o mică demonstrație despre ce se întâmplă la grupa „pui de lup” din cadrul asociației. Povestea am început-o la Antipa, cu diorama dedicată unei familii de lupi, o imagine foarte asemănătoare cu cea din Cartea junglei, poveste ce stă la baza activităților.

Doar că una e să lucrezi cu copiii care vin la activitățile asociației, știind regulile de bază, și alta cu copii mici, abia în a cincea zi de școală, cam obosiți la final de săptămână. Oricum, am reușit împreună performanța de a forma un cerc care să arate a cerc! Joi, la „Ursul doarme” nu mi-a ieșit de niciun fel. După o încercare eșuată de „Pistolarii”, deoarece copiii nu se cunosc între ei, a urmat „Haită, haită, vrem un lup”, început cu niște urlete în cor, de lupișori încântați. Aici a mers muult mai bine.

A încheiat cu o activitate practică, căci țelul asociației este acela de educație prin aventură. Prietenia, punerea grupului mai presus de sine, ascultarea liderului și munca în echipă sunt secrete care ne vin în ajutor. Ce faci dacă plouă și ești în pădure, ai o singură prelată, dar nu poți nici rămâne pe loc? Cum te deplasezi? Cred că plimbarea sub prelată a fost partea cea mai distractivă.

Dacă se vor înscrie sau nu, este alegerea lor și a părinților. Însă știu că decizia lui Iris de a se înscrie la Cercetași a fost una care i-a schimbat radical viața la numai 11 ani și pe care nu o regretăm nicicum.

Am tras linie, la propriu

Încă nu îmi vine să cred că s-a încheiat această săptămână de școală și că acum, când mă gândesc la toate câte s-au întâmplat, trebuie să cred că s-au petrecut cu adevărat. Înțeleg că adaptabilitatea e o calitate și o garanție a supraviețuirii, însă cu motoarele turate nu poți supraviețui mult. Îmi doresc doar să încep să curg lin, ca un râu la câmpie, căci nu știu cât mai rezist să mă prăvălesc ca unul de munte.

Jurnal de început de școală

Toată copilăria mea am adormit citind titluri de cărți. Camera „mea” era sufrageria, ca prin multe apartamente comuniste cu două camere, unde părinții luau dormitorul și copiii canapeaua extensibilă din cealaltă cameră disponibilă. Adormeam cu ochii la bibliotecă și aș putea reda fidel din memorie ordinea cărților.

Pe raftul de adulți erau și două volume ale lui Irving Stone, „Agonie și extaz”, carte care nu m-a tentat niciodată, tocmai din pricina extremelor menționate în titlu. Mi s-a părut nedrept să oscilezi atât de puternic. Însă viața bate filmul, cartea sau orice altceva și nu am crezut că pot să le îndur, în ordine inversă. Aveam însă dreptate, nu e drept.

Luni, prima zi de muncă în septembrie

Trebuie să fac o introducere. Școala unde lucrez, ca multe alte școli din București, a intrat în renovare de ochii lumii. E an electorat, dacă nu se pun borduri, se schimbă mobilierul, cred că așa funcționează neuronii unora. Unul dintre localuri, nerefăcut de ani și ani, e în lucrări masive care, ce să vezi, nu sunt gata pentru începutul de an. Părinții au primarul pe care l-au votat, așa că n-au niciun motiv să fie nemulțumiți.

La mine în local nu s-a zugrăvit, nu s-a pus parchet, dar s-a schimbat mobilierul, deși cel de acum 5 ani era perfect viabil. Însă pentru că în iunie nu se știa exact ce lucrări se vor face, directorul ne-a comunicat să eliberăm complet clasele, să ne luăm tot, să chemăm părinții să ia dulăpioarele copiilor, sala să fie goală.

Sunt copil de profesori. Am crescut în școală și, chiar dacă părinților mei nu le-a convenit, când directorul lua o decizie, nu se comenta. Așa că m-am conformat, două transporturi cu mașina, un dulap demontat, am dat jos și proiectorul din tavan și am îndeplinit cerința.

Tata m-a crescut spunându-mi că, dacă unul se aruncă în fântână, eu trebuie să gândesc și să nu fac ca el. Colegele mele și-au lăsat clasele așa cum erau, cu bilețele lipite de „proprietate personală”, „nu atingeți”, luând doar lucrurile tentante pentru muncitorii care urmau să treacă pe-acolo și să nu îi vadă nimeni.

Așadar, pe 2 septembrie în clasa mea mai erau catedra și dulapul de pe inventar, toate băncile vechi fiind cărate cu prețul unor dureri de spate de vreo săptămână, în timp ce mecanicul angajat în școală își spăla mașina în curtea școlii, căci are probleme cu coloana și nu poate face efort.

Dis-de-dimineață, la poliție

Cum să începi prima zi de școală, dacă nu cu un drum la secție, căci certificatul de integritate și cazierul, valabile 6 luni, trebuie prezentate la școală. Doar trăim în țara dosarului cu șină, nu există în statul ăsta de rahat nicio procedură ca școlile să trimită lista cu angajați și un funcționar de la poliție să îi verifice pe toți și să îi valideze. Nu, profesorii trebuie umiliți, plimbați, călcați în picioare. N-am stat decât o oră și cinci minute la coadă, că nu am fost singura cu această idee genială la început de an.

Apoi m-am prezentat la școală, deși acolo parcă trecuse echipa de demolări. Nu era localul unde funcționez, așa că am trezit întrebări. Ce să fac dincolo, dacă nu am clasa confirmată? – Du-te și apucă-te de treabă, rămâi în clasa ta.

Așa cum o viață întreagă nu am pus la îndoială niciodată cuvântul unui director, nici nu mi-a trecut vreo secundă prin cap luni la ora 11 ce mă va aștepta vineri la ora 17.

Am plecat așadar în localul meu.

Materialele erau acasă, umplând atelierul. În poză apar o parte din ele, când mă pregăteam de plecare. Coborâte din școală un etaj, la mine la atelier un etaj, urcate din nou un nivel la mașină și încă un etaj a doua zi.

Dar luni nu puteam să fac prea multe, căci în dulapul din cancelarie nu înghesuisem nimic util. Pentru că jaluzelele din clasa mea se rupseseră și, deși le-am aranjat într-o cutie, aceasta nu e pe nicăieri, primisem în iunie de la o colegă ce rămăsese din jaluzelele de la ea din clasă, pentru că părinții ei au pus bani și au cumpărat rulouri.

Eu făcusem economie, cumpărasem cartoane și le lipisem pe geam, aveam același plan și cu seria aceasta. Dar noi ne facem planuri și Dumnezeu râde.

Așa că luni m-am dus, am luat scara cumpărată de asociația de părinți, pentru că nu există una în local (pe mecanic pentru orice l-ai chema, spune că n-are scule, n-are șuruburi, nu ne poate ajuta). Am început să agăț benzile căpătate, multe întregi, să inventez din agrafe de birou un sistem de prindere pentru cele rupte ca să completez și să arate frumos. Eficiente oricum nu sunt, nu poți face întuneric.

Îmi făceam probleme că e prea fixă rochia pentru început de an?

Nici n-aveam idee ce mă aștepta. Pe o poziție a scării puteam prinde cam 4-5 benzi, apoi trebuia să mă dau jos să o mut. Așa a început activitatea sportivă din prima zi. Dar, cu chiu cu vai, le-am pus pe toate. Arăta și sala decent, mai ales că geamurile nu pot fi spălate. Cele de sus nu se deschid, femeile de serviciu nu pot ieși pe pervaz, pentru că izolația din aluminiu e șubredă și se mișcă.

Singura soluție e firmă de alpiniști, dar bănuiesc că primăria n-are treabă cu geamurile super-jegoase, nespălate de 5 ani, că doar putem trage jaluzelele, nu?

După ce-am terminat cu astea, mi-am adus înapoi în sală dulapul personal, pus într-un colț de culoar, cu speranța că nu o să fie aruncat, așa cum s-a procedat la renovarea de acum 5 ani. Am cărat și ce-am înghesuit prin arhivă, prin cancelarie, că na, trebuie să fii prevăzător când ai de-a face cu Doreii de la primărie.

Pe la ora 5 am plecat acasă, am început să pregătesc materialele ce trebuiau cărate a doua zi.

Marți, 3 septembrie

La ora 9 încărcam mașina. Le-am aranjat mai bine, am triat ce nu îmi trebuia musai anul acesta, au încăput cu un singur transport. Am ajuns la școală și le-am cărat la etaj. Cu vreo câteva cutii m-a ajutat și domnul de la pază. Mecanicul a trecut ca fulgerul pe lângă mașină, când descărcam, a bombănit un bună-ziua și acesta a fost singurul moment în care l-am văzut toată săptămâna. Oricum n-am nicio pretenție la ajutor, știu că sunt pe cont propriu.

Cea mai grea a fost găleata cu lavabilă, cumpărată pentru acasă și consumată jumătate la școală. Scrie 15 litri pe ea, dar cântărește cât să-ți mute două vertebre. Am urcat-o câte-o treaptă, am târât-o în clasă. Și m-am apucat de zugrăvit, în ciuda tuturor principiilor mele de neimplicare, pentru că îmi venea să vomit numai când mă uitam la ei cât sunt de murdari.

Ce impresie să aibă copiii în prima-prima lor zi de școală? Că sala e murdară? Prietena mea a venit să mă ajute și nu știu dacă voi putea vreodată să-i mulțumesc pentru tot efortul din săptămâna asta și că nu m-a lăsat singură.

Până pe la vreo 4 terminasem toată clasa, inclusiv de dat a doua oară, căci pixul și markerul cu care copiii educați au mâzgălit pereții nu s-a acoperit așa ușor, chiar dacă Oskar are reclamă că acoperă orice. Cum la pregătitoare învățăm literele, n-aș fi vrut nici să buchisească „sugi p…” de pe pereți și să mă întrebe ce înseamnă.

M-am chinuit o groază cu jumătate din grindă, vreo 4m lungime, la înălțime, de pe care a căzut acum un an și mai bine tencuiala (sesizarea la primărie nu are nici acum răspuns) și era galbenă. Nu mergea cu trafaletul, pentru că nu au curățat vopseaua veche, care se lipea acum, așa că am vopsit-o cu pensula. Însă nu asta a fost greu, ci statul pe scară, de-mi înțepeniseră tălpile, se chirciseră ca ghearele de păsărele pe rămurică. Nici acum nu calc cum trebuie.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)

Apoi am început să desfac cutiile, să pun totul la loc. Până pe la 17:.30, când am zis că ajunge. În autobuz mi-am verificat telefonul, am văzut că ratasem o ședință de organizare pentru clasa pregătitoare, un mesaj pe whatsapp, dar nu pe grupul oficial unde primim notificările de la directori. Urăsc whatsapp și zecile de mesaje care îngroapă ce e important!

Miercuri, 4 septembrie

Ca să dreg busuiocul de marți, mă prezint la ora 9 în celălalt local, 2km mai sus în deal, să iau dosarul. Înghit apostrofările că nu m-am prezentat când trebuia, vina mea, whatsapp-ul e lectură obligatorie. Primesc dosarul cu nume, date de contact. Pe hârtie, că na, e dosar cu șină. Biblioraft cu clemă, tot aia.

M-am dus la școală, am scos laptopul și am început să transcriu nume, telefoane și adrese de mail, să încep să contactez părinții pentru ședința de informare. Noroc că mă culcasem pe la 1 noaptea cu o zi înainte, aveam pregătite emailurile, chestionarul inițial pe Forms și a mers mai repede. Bănuiesc că și părinții stăteau ca pe ace așteptând, au început să curgă confirmările, învoirile, întrebările. Între lipit două planșe mai răspundeam la un mesaj. Totul, normal, de pe abonamentul personal. Inclusiv internetul pentru emailul de pe laptop era cu hotspot, că nu merge netul în școală.

Cu chiu, cu vai, ne-a apucat tot ora 5 în școală pe amândouă. Acasă munca a continuat, am rugat-o pe colega care se ocupă de conturile de mail pe școală să mi le creeze pentru toată lumea. Pe la 11 noaptea mi le-a trimis și trebuie să îi mulțumesc și ei, altfel nu aș fi reușit partea de comunicare. M-am apucat de scris mailurile individuale, să le comunic userul și parola, să explic ce au de făcut. 22 de emailuri pregătite, dar nu era să le trimit la 1 noaptea când au fost gata, le-am lăsat în Draft să le expediez de dimineață. Nu face impresie bună să dai emailuri la ora aia…

Am mai făcut apoi ecusoanele cu numele copiilor și m-am culcat într-un final.

Joi, 5 septembrie

M-am trezit și-am recitit emailurile. Dacă s-a strecurat vreo greșeală de tastare? Apoi am pregătit pe Classroom și-am programat subiectele de interes înainte de ședință. Urma o zi foarte lungă. Consiliu profesoral în celălalt local, o groază de aranjat în clasă, plus ședința cu părinții la ora 18. Mi-am luat haine de schimb și am plecat. La 12 eram în clasă, dar până spre 14 n-am făcut nimic. Căci am avut altă ședință, să dezbatem ce facem cu o plângere a părinților care nu doresc să fie mutați din clasa lor în sala mică de care fuge toată lumea.

Cererea e perfect întemeiată, dar aplică proverbul „să moară mai bine capra vecinului”. Merge și „după mine, potopul”.

Încă vreo trei ore am făcut ce s-a putut în clasă, m-a ajutat colega de matematică și la fiecare planșă lipită îmi spunea că ne compătimește pe noi, învățătoarele. Atâta muncă și nimeni nu apreciază. Eu i-am mulțumit, doar faptul că era acolo să-mi taie bucățele de scoci și eu doar să lipesc m-a ajutat enorm!

Pe la 5 mă scurgeam din picioare. Cum sala nu avea băncile montate – nu-i așa, primăria s-a obișnuit să vină să le arunce în mijlocul sălii și fraierii de părinți să le monteze ei, de disperare – am făcut ședința cu părinții în sala unei colege. Deși sunt de regulă foarte eficientă și termin într-o oră, acum, fiind prima dată, abia pe la 19:30 m-am ridicat de pe scaun. Au vrut să vadă clasa, toaletele. Așa că vizita în școală s-a mai lungit cu o oră, comentarii, întrebări. La 9:30 am ajuns acasă, ruptă, nemâncată – toată săptămâna doar micul dejun m-a ținut în funcțiune.

Dar nu mai aveam de făcut decât ordine în dulapuri! Vineri urma să fie o zi scurtă!

Vineri, 6 septembrie

Ziua bună se cunoaște de dimineață. Ce prostie!

A început bine. Părinții s-au descurcat să intre pe Classroom, programasem în miez de noapte toate postările despre care discutasem la ședință, să apară la 8:00, au început discuțiile, s-au mobilizat să ne organizăm pentru începutul de an. După ce-am verificat și am răspuns acolo unde era nevoie de intervenția mea, am plecat spre școală.

Acolo, altă surpriză. O nouă ședință. Altă plângere, alți părinți, tot sala cu pricina. Cine să intre acolo? Se oferă cineva? Nimeni, normal. Eu de ce nu vreau? Pentru că la clasa pregătitoare nu stai pe scaun toată ziua să completezi în caiete. Ai nevoie de spațiu, de învățare prin joc, copiii sunt mici, au multă energie ce trebuie consumată, dar cu scop educativ. Aici ai loc doar să ieși din bancă. Atât. Lucru în echipă, jocuri – exclus. Dacă ies toți din bănci, ocupă tot locul liber sub formă de grămadă. Și pentru că mi se pare bătaie de joc după ce am muncit o săptămână, aranjând o clasă de la zero.

S-a decis așadar să se tragă la sorți ce clasă va intra în cei 40 de metri pătrați, în formă de „T”.

Ora 13: deși n-am noroc de felul meu, n-am fost extrasă eu. Rămâneam în clasa mea. Mi-a trebuit vreo oră să-mi scadă tensiunea de la emoție și să mă liniștesc. Prietena mea, lângă mine, cu încurajările, că sunt eu pesimistă și am mereu impresia că mi se întâmplă numai lucruri rele și pic de fraieră. Uite că am și noroc!

Am terminat clasa pe la 4 și ceva. Au venit și doi tătici să monteze dulapul pe care am fost suficient de fraieră să îl demontez în iunie, când n-am avut tupeu să ignor dispoziția directorului. Că așa m-a crescut mama, cu bun simț, vorbesc frumos chiar și când simt că mă prăbușesc, nu întorc spatele și nu trântesc uși, cum ne-a tratat la un moment dat o colegă.

Și am plecat spre casă, fericită. Weekend, ziua mea, mama pregătea la țară o mini-petrecere de familie. Sună telefonul.

Și toate planurile s-au prăbușit.

În consiliul de administrație s-a hotărât că în sala mică intră clasa pregătitoare de-acum înainte și până când nu va mai fi nevoie. Eu sunt o persoană capabilă, o să gestionez corect situația și nu voi informa părinții decât în prima zi de școală. E hotărârea CA, nu mi-am adus sala de-acasă, să nu mă mai plâng, că nu m-a pus nimeni să zugrăvesc pe banii mei și nici să muncesc atâta.

Corect, am picat de fraieră pe barba mea. Dar e o ierarhie în instituție, ordinele nu se discută, așa că m-am conformat. Am închis telefonul și m-am așezat. Am plâns. Mai aveam un drum de făcut. Am rezolvat, am plâns iar. Apoi am sunat acasă, i-am chemat pe toți, să mut tot din clasă. Și iar am plâns, în drum spre școală. Plâns de neputință, de oboseală, de nervi, de orice.

M-a sunat mama. S-a prins că plâng și i-am spus ce se întâmplă. Ea știe ce înseamnă munca asta. Mi-a povestit lucruri pe care nu le știam, mizerii îndurate în școală și pe care, copil fiind, nu le-am înțeles atunci.

„Te roagă mama, nu mai plânge, că-mi rupi sufletul!” Da mama, știu, mă rogi, dar nu pot să mă opresc.

La 18:00 a venit toată familia. Am început să mutăm dulapuri, materiale, ce încape, ce nu, în sala cealaltă, am mai umplut un portbagaj. Din nou am scos scara, am dat jos tot de pe pereți, am demontat proiectorul abia fixat cu o zi în urmă în tavan, cu tot cu suport. Măcar acum nu mai eram eu bărbatul, nu m-am mai cocoțat pe scară. Oricum după atâta plâns și oboseală îmi tremurau picioarele. Iris și Andrei au mutat decorațiunile. Nici nu știu cum le-au așezat, le-am zis doar să umple pereții, copiii n-au greșit cu nimic, trebuie să fie măcar decent în sală.

Pe la 10 seara, după patru ore de muncă, patru persoane, plus domnul de la pază care ne-a ajutat la dulapuri, ajungeam acasă. Nu știu în ce hal arătam, că și pisica a fugit de mine, ea care e mereu dornică de mângâieli când a stat singură.

Picătura din paharul meu

Așadar, trăgând linie, pentru început n-am proiector. Soțul m-a calmat, o rezolvă el. N-o să am nici tablă smart, pentru că, deși primăria nu ne găsește un spațiu decent pentru sală de clasă de când ne-a luat parterul localului să-l facă grădiniță, nu numără sala aceasta atunci când cumpără materiale. Așa că au sosit table smart Samsung doar pentru sălile mari. La sala mică o să se găsească prin școală una veche, ca să fie. Nici măcar laptopul de la școală nu știu dacă mi-l lasă, dacă sala primește… doar la pregătitoare n-ai nevoie! Pui de pe telefon o melodie, vii cu boxa de acasă.

Jumătate de sală nu are ferestre. Eu, care de ani de zile stau și iarna lângă fereastra deschisă, căci simt că n-am aer, deja simt că mă sufoc să fiu înconjurată de pereți și să nu văd cerul. Contează? Nu.

Dar am ajuns să muncim în școlile în care părinții conduc. Nu le place sala, nu le place învățătoarea, șantaj, amenințări cu televiziunea, cu greva, cu „nu mai trimitem copiii la școală”. Părinții dictează cum să stea în bancă și ce să se întâmple în clasă, ce note să se pună. Noul regulament spune că pot contesta orice notă. Așa că ce să ne mai chinuim?

Trăim în țara în care n-ai pe cine să votezi, în care școlile aparțin primăriei, dar nu-i pasă de ele. Nu-i pasă de copii. Alfel cum să decizi, în lipsă de spațiu, să faci din școală o grădiniță? Aduci în local alte grădinițe din sector, dar ții grădinița școlii pe alte străzi și străduțe. Lipsă de organizare, de viziune. Nepăsare. Lângă localul nostru s-au ridicat opt blocuri. Cereri de înscriere – cu nemiluita, locuri nu sunt, nu putem face două clase, dar… avem grădiniță la parter, pentru copii din alte cartiere. Sunt bani pentru patinoare și monumente cretine, dar nu pentru școli.

Efectiv mă simt ca ultimul om. Prea drăguță, prea amabilă, mereu disponibilă și dornică să ajut. Și să pic de fraieră. Alegerea mea, până la urmă, nu m-a obligat nimeni. Și trebuie să văd partea plină a paharului. Am slăbit două kilograme, am rezolvat problema cu rochia.

Știu că nu mai pot să zac. Că trebuie să mă ridic. Orice șut în fund te ajută să faci un pas înainte. O să iau lucrurile încet. Ca Scarlet O’Hara. E și mâine o zi!

Acum public articolul și intru în școală. Mult succes tuturor!

Și-a fost odată-un vis frumos, un vis frumos…