Salarii după performanță, în țara în care munca e rușinoasă

Aș da orice să aflu ce-ar fi spus Tovarășul despre această nouă idee născută în Ministerul Educației. El, tocmai el, cel care introdusese în fabrici bonusurile pentru depășit cota de muncă. Nu știu de ce, m-am gândit la evenimentele de la Brașov din 1987. Atunci, secția care își făcuse treaba și merita bonusul a fost penalizată pentru că, la nivelul fabricii, nu se realizaseră plafoanele. Și știm toți ce-a ieșit, sau cum s-a ieșit în stradă și oamenii s-au revoltat.

Acum, se introduce nivelul cotelor la învățământ și, deși la capitolul imaginație nu stau rău, chiar nu îmi pot închipui cum poți compara și măsura (căci asta va însemna nivelul de salariu) oameni diferiți în condiții diferite. Plus că practicile de evaluare propuse îmi seamănă a vechi tactici ale Securității, când mereu pândea cineva în umbră să vadă și ce nu e de văzut!

Dar să iau pe rând criteriile în funcție de care (sper că nu) mi se va stabili salariul în viitor:

Evaluarea directorului

În primul rând, asta e treaba lui. Și ar trebui să aibă toate pârghiile necesare să o facă și, în același timp, să fie tras la răspundere de comunitate dacă școala nu e ce trebuie să fie. Dar acum e legat de mâini și de picioare, conduce o instituție în care alții îi fac angajările, în care nu poate desface el contracte de muncă, în care nu are bani să schimbe acolo unde este cazul.

Așa că evaluarea lui actuală aproape că nu contează în peisajul instituțional de la noi. Tot ar putea însă începe cu pași mici, instalând camere de supraveghere și tăind orele acolo unde obiceiurile de a intra la „și jumate” sunt prea dese.

Însă, în final, dacă nici directorul nu e capabil să își evalueze angajații, atunci cine?! Dar cealaltă față a monedei e ca directorul să aibă independența necesară (politic), dedicația și integritatea pentru a lua decizii în favoarea beneficiarului final, copilul. Adică cum discutam în facultate la cursul de management instituțional, să trăim în Țara lui Moș Crăciun.

Evaluarea intercolegială, la nivelul cancelariei

Aceasta este, de departe, gluma zilei. Nu e destul că abia ne-am iertat unii pe alții pentru (ne)participarea la grevă. Nuuu, acum trebuie să ne dăm note care să stabilească din ce ne hrănim copiii luna viitoare! Și aici văd două situații: ori toată lumea e prietenă cu toată lumea, evaluările se completează pe față, punctaj maxim peste tot, ori toată lumea sapă pe toată lumea, și iese salariul minim, căci bănuiesc că mai puțin de salariul minim pe economie nu se poate.

Însă nu știu de ce nu vedem o astfel de grilă de evaluare, să știm și noi cu cine votăm. Personal nu am intrat niciodată la orele colegilor să văd ce fac, poate doar la cele cu profesorii am mai rămas rătăcită prin clasă vreo 10 minute, scotocind prin dulap, cerându-mi mii de scuze pentru deranj. Dar cum nici metodica predării limbii engleze sau religiei nu o cunosc, nu aș îndrăzni să-mi dau cu părerea dacă omul face ce trebuie sau pune cele 30 de cărămizi la bazele performanței viitoare.

Ce să judec?

Dacă pleacă la oră la fix din cancelarie? Nu știu nici asta, că rar ajung pe-acolo, stau la mine în clasă, îmi văd de ale mele. Dacă se îmbracă adecvat? Dacă… ce?? Ce-aș putea eu să evaluez, „intercolegial”, la modul real, care să stabilească criteriul de acordare a unui salariu? Îți place sau nu o persoană, rezonezi sau nu cu modul ei de a gândi, dar de aici până la a emite judecăți de valoare în funcție de care omul să aibă 5 sau 10 pâini pe masă e o distanță foarte mare și o capcană periculoasă.

Ar putea însă, cei care sunt mai în vârstă și își mai amintesc, să ne povestească despre ședințele de partid de odinioară în care „exemplele negative” erau criticate în ședințe publice. Nu am chiar atâția ani la activ, însă îmi amintesc vag o astfel de ședință la pionieri. Să primești cravata „din prima” era o mare onoare, dacă nu, cei care nu o aveau încă, se străduiau și, în urma unei întâlniri a detașamentului, i se făceau elogii pentru străduință și ceremonia acordării avea loc în clasă.

Însă și viceversa era valabilă, pedeapsa maximă pentru nerespectarea regulamentelor sau nivelului de cunoștințe se pedepsea prin retragerea simbolului roșu.

Ei bine, una de-asta îmi stă ascunsă în minte: nu mai știu numele nefericitului, amintirile din clasele primare sunt destul de vagi, dar se decisese „mai sus” că rămâne fără cravată. Fiind comandant de detașament, conduceam ședința și trebuia să-i determin pe colegi să spună ceva. Cu ce greșise bietul de el de îi luam bucățica aia de cârpă? Era neastâmpărat și învăța după foarte puținele puteri pe care le avea… dar trebuia arătat cu degetul că nu e demn să poarte însemnul prețios.

Evaluarea performanțelor elevilor, criteriu de salarizare

Dacă am urmărit bine, elevii urmează să dea o evaluare inițială și o evaluare finală, progresul sau regresul acestora urmând să fie criteriu de salarizare.

Însă nu știm ce procent din clasă (ca număr de elevi) trebuie să înregistreze acest progres. Sau se face o medie a clasei, iar graficul să fie ascendent? 75% este suficient? Ori o facem ca la obiectivele operaționale, „toți elevii trebuie să…”, ca să nu avem pe nimeni lăsat în urmă?!

Trebuie definiți și termenii. Ce înseamnă performanță? Nu cumva se referă la reușită? Cât de vizibilă? Nici asta nu e clar…

Însă citind printre rânduri observ că elevii noștri vor fi testați inițial și final la toate disciplinele din orar, fix ceea ce își dorește oricine, mai ales în iunie, pe căldură. Toate! Gimnaziu, liceu, 15 discipline cel puțin, când la multe dintre ele notele se iau ușor, pe proiecte și portofolii. Probă de evaluare standardizată la educație muzicală și la educație plastică – oare cum arată? Că și profesorul respectiv are un salariu de luat, nu? Nici nu mă mai gândesc la cele de istorie, matematică…

Cum vor reacționa elevii noștri?

Vor face și ei ce știu mai bine, adică nimic. Profu de fizică a fost nașpa și ne-a ars la note? Ia stai, îl ardem și noi la salariu, îl învățăm minte să mai vină la oră să facă pe nebunul cu stiloul în catalog. Și ce le pasă lor că fraierul de la catedră n-are ce mânca? Oricum nu-i poate lăsa repetenți, că e tranșat de părinți…

Am avut copii, la clasa a IV-a, care au considerat că, dacă nu se trece în catalog, evaluarea națională e irelevantă și nu merită să depună efort, că nu le folosește la nimic. Și vrea cineva să mă convingă că acești copii vor da tot ce pot ca să demonstreze că eu măcar am venit la școală, ca să-mi iau eu un salariu decent?! N-o s-o cred.

Nu mai punem la socoteală pe cei care au trecut clasa ca să dea bine în statistici, nu știu să scrie la liceu și acolo n-ai cum să progresezi la integrale dacă nici tabla înmulțirii nu o știi…

Ar putea fi și soluții

Întâi de toate, ar trebui să înceteze vânătoarea asta de vrăjitoare. Dacă tot ne mai asumăm să lucrăm în sistem, atunci nu ne mai pune bețe în roate. Lasă-mi libertatea de notare și de a face ordine în clasă, nu mă mai obliga să-i trec clasa pe cei care n-au încă achizițiile dobândite. Acceptă că unii nu pot (și găsește pentru ei o soluție) sau că unii nu vor și lasă-le timp un an în plus să-și reordoneze prioritățile în viață.

Fă un regulament în care școala să fie școală, nu maidan sau podium de defilare. Drepturile vin cu obligații, așa și dreptul la educație. Nu ești la fix în clasă pentru a beneficia de el? Absență și chitanță de plată de la primărie pe adresa părinților. E uniforma obligatorie? N-o ai? Te duci acasă, absență nemotivată, condițiile mai sus. Omul are caracter educabil, dacă îți propui cu adevărat să îl înveți ceva.

Vrei ca acele evaluări, standardizate sau nu, să fie utile, dacă tot investești în ele? Adaugă-le în SIIR, în portofoliul elevului, fă-le să conteze la admiteri și opțiuni ulterioare. Să vezi atunci că nu își mai bate nimeni joc de ele! Vrei profil real? Calculăm media disciplinelor exacte… nu la pictură și muzică. Dar să fie toate acolo!

Un alt pas ar fi ca programul de școală să fie extins pe durata întregii zile, să se învețe într-un singur schimb, iar temele să fie realizate în mare parte la școală. Învățarea formală să fie prioritatea, nu așa cum e acum, non-formalul și informalul invadează timpul de studiu și te trezești că, dându-i teme la matematică, îi afectezi cariera de dansator în devenire. Încă nu uit, în pandemie, cum nu avea timp să intre la lecții pentru că avea un curs plătit de engleză.

Iar eu trebuie să înțeleg, nu? Dacă dai un ban, nu poți să-l pierzi.

Ar trebui să avem și instituții capabile să zgâlțâie nițel părinții care au impresia că un copil e un animal de companie, la care îi arunci telefonul și sta cuminte într-un colț, îi dai de mâncare și îl duci la școală când îți aduci aminte, apoi umpli secretariatul de reclamații că sunt pretențiile prea mari pentru micuț. Interesul unui copil ar trebui să primeze față de comoditatea adulților de a se trezi devreme, a pregăti masa și a-i crea condițiile să-și facă temele.

La fel cum copilul ar trebui să poată fi apărat de prostia părinților care, absolvenți la școala vieții, consideră că urmașul lor are nevoie doar de o diplomă pentru fericire la școală, nu pentru efort.

Concluzii

Cred că cineva, acolo sus, vrea să demoleze de tot școala românească. După ce că nu are profesori, își bate joc ministerul și de cei pe care îi are. Dacă un pod plin de suflete nu a ajuns, următoarea soluție ar fi demisii în masă, pe 9 septembrie. Însă pentru așa ceva ar fi nevoie de extrem de multă verticalitate, care, să recunoaștem, nu există. S-a văzut la grevă.
Mi-e clar că numai reușită școlară nu se vrea. Și oricum nici ei nu știu ce vor, în afară de a bifa o listă de recomandări ca fiind rezolvată.
Ajung din nou să trăiesc cu incertitudinea zilei de mâine. Nu mă mai pot gândi cum să cresc „productivitatea muncii”, dacă nu pot avea liniștea și siguranța că am ce crește.

Și ajungem să implorăm cerul din ochi… așa păcătoși suntem, de ni se găsesc cele mai crunte pedepse, concretizate în lideri fără viziune și înțelegere?