Cadouri pentru „doamna” în prima zi de școală

Clar, statul pe net dăunează grav sănătății. Iar săptămâna aceasta am avut bafta să mă tot lovesc de mesaje din seria „ce să-i iau doamnei în prima zi de școală”, din loc în loc cu mențiunea „dar nu o cunoaștem încă”. Există totuși o prevedere legală – darea și primirea de foloase necuvenite. Faptul că niște infractori se joacă cum vor cu legile și pun „praguri” la aceste definiții nu înseamnă că ni se cuvine ceva.

De ce ai vrea să faci „cadou” unei persoane pe care nu o cunoști?

Cel mult faci un cadou să mulțumești în felul tău pentru ceva. Dar când habar nu ai cine e? Dai mită pentru a cumpăra bunăvoința… să-i atragi atenția asupra copilului tău. Poți dormi liniștit, e la fel de special ca toți ceilalți și va beneficia de aceeași atenție fie că intră cu mâinile încordate în clasă, fie că are zâmbetul până la urechi.

M-am bucurat să văd că foarte multe învățătoare au răspuns la mesaj că nu e nevoie de nimic, un copil zâmbind e de ajuns. Dacă tot ții musai, spune-i copilului să deseneze, sau să facă el „ceva”. Sigur știe suficiente de la grădiniță ca să poată așterne pe hârtie o floare sau să asambleze o mică felicitare. Să scrie ce simte, să meargă deschis la acel om alături de care va crește în următorul an.

Și tocmai pentru că nu cunoști persoana, e bine să stai în banca ta. S-ar putea să ai ghinionul să se simtă „cumpărată” și să dai cu bâta în baltă. Mai bine aștepți să vezi de ce e nevoie… Dar, dacă nu ești genul care să accepte un sfat care să contribuie la schimbarea care se dorește în România (nu poți avea lideri incoruptibili dacă nu îi crești tot așa), caută o soluție prin care să empatizezi cu tot efortul pe care acel om îl face pentru ca lucrurile să meargă șnur în clasă.

Nu poți dormi liniștit și te perpelești ce să cumperi?

Săptămâna aceasta mai toți profesorii sunt la școală. Dă o fugă, vezi la cine ai fost repartizat, bate la ușă, prezintă-te și oferă-te să ajuți. Poate n-a terminat de decupat fluturii de pus pe bănci, poate a obosit cățărându-se pe scară să lipească minuni pe pereți, poate nu are cine să-i șteargă geamurile ca să lipească frunzele. Sau să se ducă cineva repede la xerox, patru stații mai încolo, că e la jumătate de preț față de cel din colț. Ori are nevoie de panouri de polistiren… sau de acuarele.

Ajută cu adevărat acolo unde e nevoie, nu mai cere sfatul altor necunoscuți pe net despre cât de „office” se îmbracă doamna și ce pampon consideri tu că și-ar prinde la pălărie, ori ce coșuleț cu aranjamente simandicoase îi schimbă fengshuiul în casă și strânge mai ușor praful, ca să zboare la prima curățenie.

Vrei să ajuți în continuare?

Ciulește urechile la ce se cere. Întotdeauna vor fi în clasă copii care nu-și permit unele rechizite și accesorii. Unul-doi dacă nu își pot lua e o piedică în desfășurarea lecției și o muncă în plus pentru ea. Fă un gest util și ia-i acelui copil ce i-ai luat la al tău. Va aprecia mai mult decât orice altceva să își desfășoare activitatea liniștit. Poți la fel de bine să te uiți cu ce vine acasă copilul tău și să îți pui mai multe întrebări: de unde au „apărut” materialele, cine le-a decupat, personalizat, ca să-ți dai seama unde ar avea nevoie de susținere.

Îți plac planșele copilului prinse la panou? Sunt prinse cu piuneze colorate? Ia ghici, nu se dau de la primărie, se cumpără.

E copilul fericit că a primit un abțibild pentru temă? Doamna nu are fabrică de imprimat, și pe acestea le cumpără. Și lista poate fi continuată la nesfârșit.

Nu procedați ca în bancul cu bătrânica forțată să treacă strada. Gândiți practic și util!

Comunicarea cu părinții la școală – alegerea cea mai bună

Dacă titlul v-a tentat în speranța că mai jos veți descoperi rețeta unui succes incontestabil, nu se va întâmpla acest lucru. Vor fi doar idei pe care le-am testat în timp și care au funcționat. De asemenea, se îmbină cu experiența mea de părinte în sistemul preuniversitar, după ce, în sfârșit, vara aceasta am pierdut această calitate, am „dat” si ultimul bacalaureat.

Am avut norocul – căci este un mare noroc – de a avea copiii în grădiniță înainte ca smartphone-ul să ne invadeze viața, iar internetul să fie accesibil tuturor. Și nu a murit nimeni, dacă era ceva de comunicat, primeam un bilețel de la educatoare. Nu ratam ședințele cu părinții și nici nu am simțit vreodată că sunt un părinte dezinformat. Oarecum o perioadă de acalmie a urmat și în primii ani ai claselor primare, mai ales la Andrei și parțial la Iris.

Însă gimnaziul a declanșat coșmarurile, când a apărut whatsapp. Așa drăcie de torturat oamenii numai în străfundurile iadului putea fi inventată sau folosită prost. Grup cu doamna, grup fără doamna, grup cerut de profesorul X, grup făcut de părintele X, grup făcut pentru fete, grup pentru coronițe, grup pentru cadouri, de nu mai știam în care sunt și, în unele, ce caut, cine m-a adăugat și de ce.

Când am ales, în urmă cu 10 ani, să mă reîntorc la catedră, nici în cele mai negre scenarii pesimiste ale mele nu mi-aș fi închipuit modul haotic în care a ajuns să se facă, la modul general, comunicarea în școala românească.

Prima serie de elevi la primar

Ieșită a doua oară de pe băncile școlii, dar nu chiar atât de tânără, titulară din prima, cu o listă ambițioasă, iau legătura cu președintele comitetului de părinți al clasei ce mi s-a repartizat. Au trecut deja 7 ani de când am stat pe o băncuță la Universitate încercând să fiu foarte convingătoare. Și am reușit, căci tot atunci a început o frumoasă prietenie, de care mă bucur și acum. Dar încă râd când mă gândesc la o afirmație târzie: „Nu știam ce să cred, dacă chiar vorbiți serios sau nu.”

Am vorbit foarte serios și, mai ales, am ținut cu dinții de regulile pe care mi le-am impus și mie, și la clasă. În primul rând, tragi linie între viața personală și muncă, oricât de mult îți place ceea ce faci. Stabilești clar limitele de comunicare și nu te abați de la ele.

Numărul 1, telefonul meu personal, ale cărui costuri integrale le suport, va fi folosit așa cum consider eu, indiferent de părerea personală a oricui.

Așadar, nu mă suni ori de câte ori ai tu o problemă. Poveștile cu „între orele…” nu țin, iar limitele nu există, din moment ce am primit telefoane duminica la prânz, noaptea pe la 11, în condițiile stabilite clar că îmi comunici problema prin SMS, eu decid dacă e nevoie de o discuție.

Am avut proteste cu duiumul, chiar și reclamație, că am blocat numărul. Păi dacă ești lipsit de limite și bun simț și nu pricepi?! Nu e ușor, dar a funcționat. Însă nu îmi place, mai ales pentru că, atunci când se comunică informații școlare importante, trebuie să faci notă scrisă, când, unde…

A doua, am evitat 90% (perfecțiune nu există) discuțiile la poartă, la predarea copiilor. Nu îmi place să vorbesc „peste gard”, unde toată lumea ciulește urechile. Normal că au fost și situații de urgență care au impus comunicarea imediată, dar am limitat maxim contactul cu familia extinsă, stabilind clar că discut cu părintele, în întâlniri programate, indiferent cine se ocupă de copil.

Ador mailul de serviciu

Printre lucrurile bune aduse de pandemie a fost crearea mailurilor de serviciu. Din punctul meu de vedere, e tot ce ai nevoie pentru comunicare. În momentul în care părintele scrie mesajul, forțat să adopte un anumit format, va fi, obligatoriu, politicos și clar, nu aruncă un „cfs”, „k”, „bn” pe o linie de chat. Am speranța că și citește de două ori, corectează greșelile, căci mailul nu mai are scuza „m-am grăbit să scriu”.

În plus, pe lângă „ordinea” care se face în mesaje, ai totdeauna o arhivă a discuțiilor, cu dată și oră, iar acestea sunt dovezi acceptate în comunicarea cu școala. Indiferent ce s-ar întâmpla, fiind adresă instituțională, este oficial.

Timp de un an aproape, având un părinte opoziționist, care nu agreea nicio formă de comunicare în afară de ce voia el, am fost forțată să mut pe email toată comunicarea oficială cu clasa. Nu a fost ușor, dar nici imposibil, aveam listă pregătită cu adresele de mail, scrise cu virgulă între ele, o copiam instant. Și aveam mereu grijă să pun adresele în BCC, nu în To, nu în CC, ca să respect dreptul la intimitate al fiecăruia.

Pentru că e mai greu să faci atâtea manevre de pe telefon, pregăteam acasă ciorne de email, doar cu adresele completate, să le am la nevoie disponibile în contul de mail dacă trebuia să scriu de la școală. Chiar și după ce am revenit la comunicarea generală pe grup, am păstrat pe email discuțiile individuale și nu am regretat decizia.

Grupurile de whatsapp

Nu cred că există aplicație pe care să o urăsc mai tare pentru comunicarea de grup. Între două persoane sau o familie, e ok, dar nu pentru lucruri importante. Ferească sfântul să ai nevoie de ceva ce s-a discutat cu câteva luni în urmă!

Îmi place să țin lucrurile organizate, să știu mereu unde se află ceea ce am nevoie. Pe whatsapp… nu ai arhivare, ca să nu mai zic cât de ușor rămâi fără spațiu, ștergi tot, apoi te trezești și plângi după cine știe ce document.

Despre dezavantaje, lipsa unei educații a comunicării (mai ales legată de orele la care poți da mesaje), am mai scris, nu reiau. Indiferent cât de „la curent” crezi că poți fi, ai toate șansele să ratezi mesaje esențiale dacă între timp s-au iscat cinci discuții aprinse.

În plus, sunt o mulțime de materiale, regulamente, pe care le adaug la început de an, dar ai nevoie de ele pe parcurs. Cum să te întorci la discuție? Există un motiv pentru care lumea a evoluat de la cărțile pe suluri de papirus la cele cu pagini răsfoite și se aplică și în cazul grupurilor.

Grup de facebook

L-am folosit mereu, fiind mult mai organizat, dar am avut și situația de mai sus, în care nu a fost agreat. Și nu poți obliga pe nimeni să-și facă cont doar pentru că așa vrei tu. Însă a fost o alegere bună (nu spun cea mai bună, nu există așa ceva) pentru gestionarea discuțiilor, putând avea loc simultan, dar separat și ușor de urmărit, dialoguri pe diferite teme.

În plus, a fost plăcut ca, după 5 ani de stat împreună, să scutur de praf împreună cu părinții postări mai vechi, cu poze din pregătitoare, să presărăm momentele de final de clasa a patra cu clipe de nostalgie. Asta apropo de ce acces ai la informația mai veche.

Deși îl prefer, realizez că înseamnă să amestec viața mea privată în problemele de serviciu și, cel puțin în realitatea în care trăim, limitele impuse pot salva mulți neuroni de la dispariție. Dar nu mă amăgesc, căci imediat cum află numele învățătoarei părinții o caută pe net, să vadă… are poze compromițătoare, ce note a luat la examene, are toate țiglele pe casă. Bănuiesc că nu scap nici eu, dar am speranțe că nu ies prea șifonată din investigație.

Comunicarea prin platforma școlii

Soluția este, normal, platforma oficială de comunicare cu părinții, acolo unde ea există, atașată catalogului virtual, prezentă mai ales în școlile private. La stat – mai greu sau deloc, aici progresul s-a făcut lent sau urmează. Trebuie să ținem cont că încă nu avem website-uri pentru toate școlile, deși toate au informaticieni și ar trebui să fie în fișa postului.

Pentru anul care urmează, am ales o cale de mijloc: comunicarea prin Google Classroom, deși nu aceasta este destinația aplicației. Primul motiv pentru care îmi permit să o folosesc este că, la pregătitoare, copiii nu vor primi tabletele de la școală. Teoretic, ei nu au acces la clasa părinților în acest an școlar.

Așadar, am organizat o clasă a părinților și voi organiza „subiectele de discuție” pe teme, astfel încât să poată fi accesate ușor. În feed, pe pagina de deschidere a clasei, vor fi toate, în ordine cronologică, și acolo vor fi și anunțurile curente, care nu sunt importante și peste o lună. Dar în ceea ce privește activitatea la clasă, trebuie să fie ordine.

M-am gândit și la o modalitate de a le transmite fotografiile de la activități. (Da, știu că nu intră în fișa postului!) Pentru a nu lega albumul de Classroom, pentru că voi arhiva clasa toamna viitoare, îl voi construi în Drive. Astfel, el va fi accesibil și mai târziu copiilor. Mă gândesc încă dacă notificarea prin care voi acorda accesul nu necesită niște mențiuni speciale, scrise cu litere mari, aceea că pozele nu vor fi expuse public, ci doar salvate în arhiva personală, dacă în imagine apar și alte persoane în afară de propriul copil și al căror acord pentru difuzare nu a fost obținut.

Ce intenționez să comunic:

După ce trecem de avalanșa informațională a începutului de an, de la care sper să nu le rămână traume, vom intra în rutina zilnică.

În primul rând, se anunță materialele necesare pentru diverse activități. Deși îmi doresc să avem cât mai multe disponibile în clasă, nu știu dacă vom avea această posibilitate de stocare eficientă, dat fiind că primăria ne-a dat un singur dulap și se ambiționează să nu mai avem (ne)voie (de) cu altele.

Apoi, multe și felurite anunțuri, de la modificări de program, evenimente, invitații. Întotdeauna se strâng și acestea, destule.

Mă bucur că fiecare „anunț” are rubrica lui proprie de comentarii, așadar discuțiile se vor menține relativ ordonat. Sper că vor funcționa corect și notificările pe email privind subiectele noi, iar acolo unde aștept obligatoriu răspunsuri ale părinților, le pot adăuga ca „teme cu întrebare”, să fie în listă, vizibil.

Nu știu dacă voi acoperi astfel toată nevoia de comunicare și sunt sigură că nu va fi pe placul multora, dependența de confort este puternică, iar efortul de a ieși de aici, fantastic. Dar mă voi strădui cu siguranță să mențin echilibrul către eficient, legal, rapid. Dacă aveți sugestii sau intuiți probleme, sunt recunoscătoare pentru orice ajutor.

Recomandare de final, un articol vechi (nu al meu), dar atât de actual aici.
Și câteva postări pe tema „whatsapp” de dinainte de momentul în care am ales să mă relaxez. 12VIII20, 4IX20, 26IX18, 14IX18, 12I19.

Calendarul naturii pentru clasa pregătitoare, o aventură pas cu pas

Unul dintre „accesoriile” cele mai folosite la clasa pregătitoare este calendarul naturii. Să învețe zilele săptămânii, lunile anului, să se raporteze corect la timp și curgerea acestuia este una dintre abilitățile cele mai greu de dobândit. Între învățarea ca pe poezie și înțelegerea conceputului e un drum lung, care oprește în fiecare an la capitolul unități de măsură de la matematică pentru a sfârși, cel puțin în clasele primare, la lecția de istorie din clasa a patra dedicată timpului.

Acum cinci ani, mi-am confecționat singură calendarul. Nici prea mic, nici prea mare, nici prea complicat… doar că versiunea de atunci, folosită jumătate de an (în martie 2022 am intrat în pandemie), a avut „problemele” ei. În primul rând, agățătoarea. Era destul de dificil de dat peste cap fila de calendar, copiii nu au fost deloc delicați și de multe ori a fost nevoie să le montez la loc. Indicatorul de temperatură, pus pe ață elastică, a rezistat el o vreme, până n-a mai putut, săracul. Câtă nehotărâre dacă e cald sau frig rar a avut de îndurat!

Totuși, calendarul a rezistat cu brio fără să își piardă cartonașele, căci îl prinsesem de tablă (asta e, sacrificasem o bucată), iar cele „neutilizate” stăteau prinse frumos cu magnet în jurul lui. Odiseea cartonașelor a continuat în anii următori, căci lipsesc „vineri” si „sâmbătă” și toate cele cu prognoza meteo, n-am idee dacă pierdute sau puse bine, în cazul meu, orice fiind posibil. Oricum, observ că niciodată nu pierd definitiv, doar că îmi ia și trei ani să găsesc obiectul.

Calendarul naturii, versiunea 2.0

Vara aceasta am lichidat cardul de vacanță într-o căbănuță mărginașă, la Rânca. Cabanierul a fost extraordinar, iar decorul din interior mi-a mers la suflet. L-am invidiat pentru timpul pe care îl are să creeze. Recunoștea că se inspiră de pe net – cine nu o face?, dar le realizează singur. Dintre acestea, două calendare mi-au atras atenția și mi-au lansat o provocare: ce-ar fi să refac calendarul naturii și să elimin în primul rând cele 31 de cartonașe cu zilele din lună?

Așadar, pe coală A3, ca să fiu sigură că le voi putea scrie la o dimensiune decentă, am desenat cercul, l-am împărțit în 31 și am notat datele, respectând principiul de acum 5 ani de a confecționa unitar toate materialele numerice utilizate la clasă, colorând diferit zecile și unitățile. Am refăcut și tabloul organizatoric, ceva mai vesel decât precedentul. Prima idee a fost să îl plastifiez lăsând ferestre transparente pentru a vedea materialul care glisa în spate.

Ideea nu a fost rea, dar probabil că, pentru a funcționa, toate elementele ar fi trebuit făcute din material foarte dur, care să nu le lase să se îndoaie… cum calendarul trebuia lipit pe ceva tare, nu mai aveai acces la „culise” ca să miști elementele. Ideea mea de a lăsa roata mare să iasă în partea de jos din decor, pentru a fi mișcată, a fost bună în teorie, în realitate, mare și subțire, era greu de rotit, căci se îndoia.

Secțiunea de anotimpuri

Extrem de solidă și funcțională cu o piuneză de craft, avea o mare problemă, căci nu se putea manevra din exterior. Așa că a urmat o perioadă de pauză, în care să mă gândesc cum să fac totuși proiectul să funcționeze. Soluția era în fața ochilor, în ferestrele transparente, pe care le-am decupat, astfel încât să poți mișca, frontal, elementele care glisează.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)

O altă parte modificată a fost termometrul.

Aici nu a fost așa greu, am decupat 2mm pe lungimile unui dreptunghi imaginar, am confecționat un inel plat în jurul dreptunghiului, am lipit săgeata pe el și a fost gata. Gata de joacă, testat, dacă rezistă la colți și gheare, cred că trece și testul la școală.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)

Ultimul element pe care l-am făcut să alunece a fost anul.

Deși în proiect erau trecuți 2024, 2025, 2026, am realizat în momentul în care am fixat sertarul că, în poziția 2024, ultimul an ieșea mult în afară la dreapta. Nu am calculat deloc lungimea până la margine, data ar fi trebuit mai la dreapta, dar nu se putea prea la dreapta din cauza dimensiunii roții cu zilele, care are diametrul de 28 cm și punctul de tangență în care se afișează data este la cca 14 cm de margine.

Așadar, l-am tăiat pe 2026, văd eu când ajungem acolo ce fac. Pur și simplu o să îl lipesc pe spate și gata. Oricum în clasa întâi și a doua am folosit un calendar mult mai simplu, pe care îl completau copiii cu markerul, foarte practic și rapid dimineața.

Rezolvasem părțile funcționale, însă nu o rezolvasem pe cea estetică, ceea ce mă înfuria la culme. O săptămână l-am mutat de pe un suport pe altul. M-am dus și până la școală, să iau vechiul suport, poate am o idee. Era bun, stătea bine, funcționa perfect. Dar nu-mi plăcea cum arăta, marginile se vedeau aiurea. Aseară, punând la loc cutiile cu materiale risipite prin atelier după un alt proiect, mi-au picat în mână benzile de scoci colorat și am rezolvat, decent, marginile atât de diferite.

Pentru „culmea de rufe” pentru prins clemele de prezență am folosit un băț de frigăruie, înfipt în cartonul întăritor și un pai colorat din hârtie, pe care am fixat o panglică. Acum cotcodăcesc precum găina babei, cu mândrie, că e gata.

Cele din urmă – elementele magnetice

Lunile anului și zilele săptămânii nici nu am încercat să le fac să gliseze, căci materialul e important de folosit în lecție. Le pun deseori amestecate, le așază ei în ordine, le grupează pe anotimpuri după decor. Mi-aș fi dorit ca prognoza meteo să fie mai practică, însă asta e, poate peste cinci ani o să găsesc și aici soluția.

Pentru numerele de la 0-31 am deja cartonașe mari pentru joacă, și încet vom ajunge să le învățăm și pe acestea nu doar ca poezie, ci și conceptul matematic asociat. Dar de la atâtea calendare câte am reciclat am seturi de cartonașe pentru 4-5 grupuri la clasă, suficient material didactic de învățare.

Sala de detenție ar trebui să fie în amfiteatru!

La cum a fost introdusă ideea sălii de detenție în noul Statul al elevului, în unele școli cred că se va folosi sala de festivități, dacă mai există, ori sala de sport, ca să poată fi cuprinși toți elevii dornici să ajungă aici. Am parcurs cu atenție și Regulamentul de organizare și funcționare a unităților de învățământ, nu am găsit nici măcar un cuvințel care să lămurească această nouă situație. De fapt, nici măcar nu există cuvântul „detenție”, căci l-am căutat în document automat!

Sala de detenție a fost creată pe principiul „unde dai și unde crapă”, după părerea mea, fără să se ia în calcul un aspect foarte important. În mod normal, elevii nu își doresc să ajungă aici. Însă școala românească nu funcționează pe modul „normal”. La noi totul e invers…

Rămâne speranța că detaliile le vom afla prin Regulamentul de ordine interioară al instituțiilor de învățământ. Însă cât durează până când se găsește o mână de părinți care să considere că școala a exagerat cu pretențiile și să îl conteste în instanță?! E un document fără prea multă putere, în condițiile actuale.

Prima greșeală

Elevii și părinții nu simt nimic dacă nu acumulează absențe nemotivate, până la un număr de 20, când scade media la purtare (și nici măcar atunci).
Când copilul este scos din clasă pe motive de disciplină, absența ar trebui consemnată.

De ce? Una la mână, eu, profesorul de la clasă, sunt responsabil pe acel interval orar cu integritatea elevului. Dacă îl trimit la sala de detenție și el se aruncă pe fereastră până ajunge acolo, la verificarea catalogului – ghici – el era prezent la oră. Așadar, extragerea turbulenților fără absență nu că nu e deloc o idee bună, ba chiar e una foarte proastă.

Al doilea motiv pentru aceasta e că, fără absență, copilul este zen. Pleacă olecuță la plimbare, se relaxează, că n-are chef de oră.

În plus, nu se specifică consecințele.

De câte ori poți fi trimis la detenție? Fără număr? Influențează acest comportament nota pe modul la purtare? La 5 excursii de relaxare, să zicem, nota scade automat cu un punct, pe baza proceselor verbale justificative atașate de profesorul/profesorii care au decis această măsură. Dar vei avea 5 note de 9, media finală va fi 9 pentru 25 de vizite la sala de detenție?! Mi se pare că nu sunt deloc direct proporționale. În schimb, dacă s-ar corela cu 25 de absențe nemotivabile, media finală ar fi 8.

Ca să descurajeze total, bursele de orice fel ar trebui să fie condiționate de nota la purtare. Și, de ce nu, și unele licee, nu doar cele vocaționale, să condiționeze admiterea de un comportament impecabil.

Dar sala de detenție, mai exact perioada petrecută acolo trebuie extinsă dincolo de programul școlar. Fără scoaterea copilului din rutina fericirii, efectele ei sunt zero absolut.

Ce spun copiii?

Departe de a fi un eșantion reprezentativ, am rugat-o pe nepoata mea, elevă în clasa a șaptea la o mare școală din capitală, să își întrebe colegii ce părere au despre această nouă sală de detenție. Cum tot aud de la ea povești din clasă cu copii obraznici, distrugători ai registrului de consemnare a comportamentelor nepotrivite, ore în care hărmălaia e la ordinea zilei, chiar eram curioasă ce răspunsuri va descoperi.

Conștiincioasă, a întrebat 12 colegi.

Patru au considerat că este o idee bună și că va fi folositoare. Așa va fi liniște în clasă pentru cei care vor să învețe. Șapte consideră că nu este o idee bună, pentru că cei care ajung în sălile de detenție nu se vor schimba, vor continua să vorbească și vor deranja din nou când se vor întoarce în clase. Adică ar fi ineficientă. Un coleg este total indiferent, nu-l deranjează ideea. În plus, cei care ar putea ajunge acolo, au declarat că s-ar bucura să scape astfel de ore.

Clar: fără alte urmări, sala de detenție este inutilă, doar nervi și energie consumată din partea adulților implicați. Concluziile copiilor nu fac decât să confirme un adevăr băgat sub preș de cei care cred că avem unicorni în bănci.

Dar oare s-a obosit cineva până acum să îi întrebe și pe ei ce cred?

Castelul Huniazilor, Hunedoara. A doua sală de tortură

Vizitele la muzeu ale școlarilor și spaimele nespuse ale muzeografilor

Aproape închei o vară liniștită, în care am mers mult pe jos (prin București, dar nu numai), redescoperind un alt ritm. Aș vrea să mă fi odihnit mai mult, dar nu am avut norocul acesta, viața bate filmul și caruselul emoțiilor consumă mai multă energie decât ne-am imagina. Însă sunt cu optimismul la un nivel decent, în condițiile în care în toamnă încep o nouă serie de elevi.

Am pus însă cap la cap frânturi de conversații pe care le-am avut cu muzeografi din mai multe zone și nu pot să spun decât că m-au întristat teribil. Dincolo de rolul meu actual la catedră în ciclul primar, rămâne adânc îngropată și prețuită dragostea față de trecut și respectul pe care îl datorăm pentru tot ceea ce timpul a iertat și a lăsat să străbată veacuri sau decenii până la noi.

Într-un muzeu încerc să văd și să respect munca sisifică nu a celor care stau și păzesc cu ochi de șoim exponatele, ci mai ales a celor din departamentele de restaurare și conservare care au dat obiectelor șansa la o nouă viață. Și n-am cum să nu deplâng lipsa cruntă de educație de care fac dovadă cei mai mulți vizitatori.

Pactul cu Diavolul

Înghițind în sec, personalul așteaptă vizitatori. Oricum nu sunt mulți și bate vântul prin muzee, se bucură ori de câte ori cineva deschide ușa. Ce nevoie avem de cultură?! Muzeele nu produc. Noaptea muzeelor, sabotată anul acesta, a fost întâmpinată cu pietre și geamuri sparte de „iubitorii de cultură” și amatorii de gratuități, că dă bine să îți faci selfie la muzeu când e toată lumea acolo. Altfel, rar văd poze în rețele despre muzee…

Există însă și două săptămâni pe an în care nu poți să arunci un ac într-un muzeu: săptămâna verde și săptămâna altfel.

Dacă ai ratat startul la programări, muzeele mari, „la modă”, nu mai sunt accesibile. Iar eu evit, cu încăpățânare, balamucul și înghesuiala, pentru că nu îi duc acolo în rol de gură-cască, ci pentru a învăța ceva. Iar învățarea se produce în liniște și organizat.

Vara aceasta însă am vizitat muzee mici, case memoriale. Stând de vorbă cu responsabilii de serviciu, am găsit justificarea enorm de multelor notițe printate: „Vă rugăm, nu atingeți exponatele!” Așa aflam eu, înainte să afle ei că sunt învățătoare, de spaimele ce îi bântuie în cele două săptămâni speciale ale ministerului. Ca o paranteză, învățătoare nu suna deloc bine, se schimbau la față, așa că o dădeam la-ntors și le povesteam de anii din Facultatea de Istorie, practica în laboratoarele de conservare și restaurare de la Cotroceni și le mai venea inima la loc.

Principala problemă e că vizita la un muzeu a devenit ceva la modă pe listele de activități extrașcolare. Ceva de bifat! Iar micii vizitatori, însoțiți de unul sau mai multe cadre didactice sau părinți, vor doar să defileze repede, în așteptarea recompensei de la finalul vizitei, mai mereu o distracție promisă la „Mec” sau altele asemănătoare, dacă există. Vizita la muzeu nu este nici pregătită, nici exploatată, iar vizitatorii nu dau dovadă de educație și respect față de valorile pe care le observă.

Mic ghid al vizitatorului

Muzeele, vorbind despre cele care imortalizează secvențe de trecut, nu sunt interactive și primul lucru pe care nu trebuie să ți-l spună nimeni e că nu atingi obiectele expuse, nu te așezi pe acestea. Fac excepție muzeele de artă, unde băncuțele pentru vizitatori oferă momentele de meditație necesare în fața unor capodopere.

Însă ce pretenție să ai de la pitici dacă, așa cum îmi povestea un supraveghetor, chiar cu profesorii însoțitori ai de furcă?!

Doamna a obosit, drum lung, scări până la etaj, poșeta mare și grea, ușurezi umărul lăsând-o pe… biroul poetului aflat în hol, piesă de patrimoniu. Atenționată, a reacționat cu putere, era doar o masă, ce-i făcea, dacă e grea geanta?!

Poate că ar trebui ca, la intrare, vizitatorii să fie atenționați că încălcarea regulilor de vizitare duce la evacuare fără restituirea contravalorii biletelor. Îți spun o dată, de două ori, dacă nu poți pricepe…

Apoi, nu da buzna ca lăcustele.

Dacă nu vezi săgeți care să-ți indice sensul corect de vizitare a expoziției, întreabă. De-asta sunt acolo supraveghetorii. În general, se folosește sensul acelor de ceasornic de la intrare, dar am mai găsit și invers.

Verifică, de la intrare, dacă și în ce condiții este permisă fotografierea.

Cu siguranță nicăieri nu ai voie cu bliț. Căldura declanșată de flashul de lumină este mult prea puternică pentru obiectele fragile expuse, nu e doar un pitic al muzeografilor ca să nu îți iasă ție pozele bune de dat share. Apoi, sunt încă muzee care au taxă foto suplimentară, uneori chiar foarte piperată. E bine să știi, ca să nu te trezești că ai de plată suplimentar. Asumă-ți că majoritatea obiectelor sunt protejate cu sticlă și că aceasta reflectă lumina, nu vei reuși să obții fotografii de calitate.

Poți însă întreba dacă există spre vânzare albume dedicate expoziției, cărți poștale, materiale de studiu suplimentar, dacă chiar te pasionează subiectul. Însă nu te comporta ca japonezii isterici, apăsând în neștire declanșatorul camerei, fără să mai apuci să vezi decât prin obiectiv și necitind panourile ilustrative. (Asta cu japonezii isterici mi-a scăpat într-o vizită cu ai mei, obsedați să fotografieze tot, dar fără a fi atenți la explicațiile mele, și așa a rămas.)

Fii civilizat!

Dacă la restaurant nu te joci cu mâncarea, la teatru nu mănânci în sală ca la cinema, nu intri pe rând la locul tău cu poponeața întoarsă la cel așezat, și la muzeu sunt reguli, pe lângă cele de a păstra distanța față de obiecte și vitrine. În primul rând, nu alergi, chiar dacă unele săli sunt generoase ca spațiu. Nu țipi, nu strigi și nu vorbești tare. Preferabil e să savurezi vizita privind și lecturând etichete și panouri explicative, discutând pe o voce joasă cu cei din grup.

Dacă ați optat pentru ghidaj, atunci doar ghidul vorbește tare și nu este întrerupt pe parcursul prezentării, întrebările fiind adresate după încheierea episodului dedicat unui exponat. E mai greu cu ghidajele fluviu, care te preiau de la intrare și te trezești, fără pauză, la ieșire. Dar și în cazul acestora, am observat că nu se supără deloc să observe că există interes special și oferă răspunsuri și informații suplimentare.

Oricum ar fi, din punctul de vedere al însoțitorului de grup, recomand cu căldură opțiunea de ghidaj. Copiii sunt atenți la ghid, iar eu, ca însoțitor, la cei care se plictisesc prea repede sau n-aveau ce căuta acolo de la bun început și sunt puși pe joacă, fiind un potențial pericol pentru nevinovatele exponate.

Pregătește vizita la muzeu!

Copiii trebuie să știe, din timp, unde merg, ce vor vedea acolo, semnificația obiectivului. Nu te poți aștepta ca un copil mic să poată asimila atâta informație nouă, prezentată vizual și auditiv în cascadă. Va auzi pentru prima dată denumiri de materiale sau de epoci, pe care cu greu le va plasa în sistemul lui de noțiuni. De aceea trebuie să anticipezi aceste întrebări generatoare de legături și să dai răspunsurile dinainte.

Chiar dacă e săptămâna verde/altfel/curcubeu, fără teme, nu o să moară nimeni dacă citește trei pagini din wikipedia și câteva repere istorice, nu? Asta dacă vorbim despre casele memoriale. Am constatat că sunt mai ușor de „digerat” cu cei mici, căci nu au de-a face cu o avalanșă de timp și spațiu istoric, mai ales dacă nu sunt nici măcar clasa a patra. Viața unui om e un eveniment ușor de localizat între altele mai importante pe care le cunoaște și, prin intermediul a ceea ce vede, poate contura mai bine o epocă.

Muzeele mari, cele maraton prin toate epocile, solicită o capacitate mare de analiză și sinteză. Și, pentru că vârsta nu le-o permite, vizita își anulează scopul. Să-i ducem „doar ca să-i ducem” este pierdere de timp și de resurse.

Post-vizită, completează activitatea. Un brainstorming, ce-ai văzut, ce ți-a plăcut. Fie și pe bancă, afară, la o înghețată, dar discută! Puse cap la cap, ideilor lor se vor limpezi și se vor fixa cu mai multă ușurință. Și, bineînțeles, folosește în învățare la clasă, ori de câte ori apare ocazia, informații din vizită.

Triste concluzii

Oricât ne-am dori unii dintre educatori, nu putem compensa lipsa celor 7 ani de-acasă și unii copii chiar nu au ce căuta la muzeu. Sau cel puțin nu în grup, pentru că nu pot face diferența între bâlci, circ și muzeu. Dacă l-ai dus de mânuță la primele două, du-l și la al treilea, până învață cum să se comporte.

Faptul că școala a devenit o glumă se răsfrânge asupra tuturor instituțiilor de cultură. Nu mai avem voie să le provocăm niciun fel de disconfort, așa că micii sălbatici au impresia că sunt în junglă, unde îți faci singur regulile.

Sau poate că trebuie să aștepte să mai crească! Așa cum spun și didacticile, oricine poate învăța orice lucru, dacă îi lași atâta timp cât are nevoie să reușească. Unii învață într-un an, alții în 10, alții în 100, dovadă cum se comportă și unii adulți cocoțați pe zidurile cetăților noastre medievale.

Fac din nou o paranteză, un muzeograf din București îmi spunea că se bucură atunci când vin copii „de la țară”. Sunt mult mai interesați, mult mai ascultători, cu mult mai mult bun-simț. De ce oare?!

Revenind, fii atent și cum te îmbraci și câte bagaje ai. Folosește garderoba, nu păstra cu tine decât esențialul. Nu vrei să te doară mâna, spatele când ești abia la jumătatea expoziției!

Și nu uita că oamenii care lucrează acolo nu sunt patronii muzeului. Nu ei au stabilit prețurile, taxele sau regulile. Dar au obligații stricte să le respecte! Nu-i învinui pentru ceea ce te deranjează.

Curtea interioară, vedere dintre arcadele de la nivelul 1. Castelul Huniazilor

Decorațiuni pentru pereții clasei

Privind cu resemnare cei trei mari pereți ai clasei, mă gândeam că tare nemulțumiți trebuie să fie oamenii. Orice le-ai da, nu le convine. Dacă sala e mică, de ce e prea mică. Dacă e mare, de ce e așa mare. Bine, recunosc, nu mă vait că e mare, dar e al optulea an când îi privesc și nu mi-am propus niciodată să îi acopăr complet, ar fi o nebunie.

Însă provocarea nu sunt atât pereții, care nu mă deranjează, ci cele 20 de mari ferestre, dispuse pe două rânduri, câte 10 (2×5), fiecare având între 75×100 și 90×100 cm. Se adaugă la acestea storurile de foarte proastă calitate montate acum cinci ani și care, fără măcar a fi atinse, se prăbușeau peste noapte, rupându-se agățătoarea. Nu doar partea mecanică e praf, ci și culoarea, un albastru deschis care abia dacă reținea soarele, cât să nu zici că vezi afară.

Când am instalat proiectorul, am realizat că, fără să pot face „întuneric” în clasă, nu va fi posibil să îl folosim. Ferestrele sunt inamicul nostru principal. Rândul de sus a fost acoperit cu carton duplex care, lipit cu bandă Tesa albă, a rezistat decent trei-patru ani, în al cincilea începând să se desprindă la final.

Atunci le-am pictat (cele din dreapta au fost un proiect neterminat cu formele de relief, odată lipite sus, nu m-am mai urcat să termin colajul). Cele din stânga au fost un orășel foarte fain, cu loc de joacă, dar care s-a decolorat, arătând jalnic la final.

Al șaselea an și o nouă generație vine cu schimbări.

Le-am dat pe toate jos, în primul rând pentru că se ondulase cartonul și forța desprinderea. Nu știu cât a contribuit la schimbarea formei acuarela inițială, știu că se deformaseră înainte să le lipească părinții care m-au ajutat atunci.

Pentru ferestrele de jos, am avut panouri, tot din carton, dar în 5 straturi, 100×120 cm, cu care blocam ferestrele. De prin clasa a doua, când s-au înălțat, copiii erau capabili singuri să le mute stânga-dreapta la nevoie, iar într-a patra nici nu cred că le-am mai atins eu. Panourile erau și o modalitate ușoară de a expune creațiile lor pe hârtie ori de a organiza mici expoziții, cum a fost cea cu fișele colorate la ciclurile de viață.

Urmează să le schimb și să comand altele, un carton mai gros pentru partea de sus – sper să țină banda Tesa și să nu cadă. Am observat că de la guașe cartonul a fost afectat, nu a făcut priză bună cu lipiciul, așa că am hotărât să nu mai pictez, deși în visele mele sus aveam o pădure, jos erau tufișuri cu flori și alte vietăți. Cum pe dimensiuni atât de mari nu am pictat niciodată… am renunțat.

Totuși, o idee era necesară, căci nu le pot pune albe.

Rămânea varianta de a lipi ceva pe ele, dar ceva simplu de făcut, ca să pot să implic și copiii din dotare, mobilizați la datorie toamna asta. Pe ideea de cărămizi colorate, vreau să tai hârtie și să combin, să iasă un fel de zid vesel. Și pentru că se poate „și mai vesel”, unele dintre cărămizile A5 vor fi pagini de enciclopedie. Inițial am zis că rămân pe tema insectelor, însă panourile erau multe și, deși clasa insectelor e cea mai numeroasă de pe planetă, sunt nerelevante pentru copii. Am adăugat și alte viețuitoare cu care ne-am putea întâlni.

Ca orice idee care are impact direct la public, am testat-o în jur pe prieteni. Unii au răspuns cu reticență, altora li s-a părut interesant, am primit și sfaturi de a îndulci ideea (așa au apărut păsările în peisaj). A fost destul de greu să le și aleg, am vrut vietăți mici (prepelița și pupăza cred că sunt cele mai mari), dar capabile să mănânce insectele din imagini, pentru că aceasta era principala „problemă”.

Ce faci dacă se sperie de desene?

E cea mai grea întrebare, care are până acum răspunsuri potențiale. Întâi, o să încerc să repar jaluzelele, să poată fi trase la nevoie. Nu știu încă cum, dar le cos de suport dacă e nevoie, și tot le fac să stea. Apoi, dacă imaginile sunt capabile să prindă viață, o vor face toate, nu doar unele, și sigur din atâtea păsări (numărul este dublu) va înghiți cineva insecta.

Simulare de decor cu panourile-minienciclopedie

A treia este de fapt un proiect: ne e frică de ceea ce nu cunoaștem. Am pregătit, pe lângă cele A5 care vor fi lipite, și „flash-carduri” de mici dimensiuni, cam 5×7 cm, pe care le-am plastifiat și tăiat. Le voi folosi ori pentru joacă, „pradă și prădător în lanțul trofic”, ori pentru a extrage viețuitoarele despre care vrem să aflăm mai multe. De ce nu să alegem două-trei pe săptămână despre care să aflăm trei lucruri, ca în enciclopediile pentru copii?!

O altă idee, mai ales legată de insecte, anticipează poate prea mult unitățile de măsură de la sfârșitul anului. Aș vrea să facem o listă pe care ei să deseneze cât de lungă este, de fapt, viețuitoarea atât de înspăimântătoare când e mărită de zeci de ori (în unele cazuri). Poate pe măsură ce le studiem, cu ajutorul părinților, să lipim panglici de hârtie care arată dimensiunea reală. Și, în felul acesta, să nu ne mai temem.

Educație pro-natură

O problemă cu care mă confrunt, mai ales la început de serii, este teama de insectele care intră în clasă. Nu am idee de ce trebuie să urli, să sari pe bancă, dacă ai văzut o muscă ori un gândac verde puturos. Să te agiți și să dai din mâini când intră o albină sau viespe arată cât de puține știi despre lumea din jur. Să faci o cădere nervoasă că a apărut un gândac negru de canal e și mai și…

Așadar, cunoscându-le și aflând rolul lor în lanțul trofic, poți decide. Dacă un gândac de bucătărie o să-l strivesc fără milă cu un papuc, restul viețuitoarelor trebuie cântărite. Care sunt dăunători care trebuie exterminați? Cine arată înspăimântător, dar nu ne poate răni?

Să luăm șerpii de casă și cei de apă, total inofensivi pentru om. De ce să-i omori când poți bate tare din picior și vor pleca? Și cei veninoși sunt pașnici, dacă sunt lăsați în pace. Au rolul lor în natură. Acolo e casa lor, unde unii nu înțeleg că noi suntem „în plus”!

E urât un liliac? Dar câți țânțari mănâncă într-o noapte? Simpli sau tigru, nu face mofturi. Un arici în grădină e o mână de ajutor nesperată. De la ce distanță aude el melcii ronțăind frunzele legumelor noastre?

Câte voi reuși din cele propuse nu știu, însă în vara aceasta am realizat că tot ceea ce am încercat – tolerează, studiază și nu ucide fără motiv – funcționează. Când am salvat din cantină gândăcelul pe care l-am plăcut de la prima vedere și am ieșit cu el afară, m-am bucurat când copiii s-au strâns în jurul meu și, în loc să se strâmbe sau să se sperie, l-au admirat. Și nu era nici mic, nici „frumos”, poate doar în felul lui.

Am aflat ce e – grupul de faună a României e una dintre plăcerile zilnice, unde mereu e ceva de învățat – și i-am povestit și fetiței pe care aterizase. O spaimă trece cu o poveste și o informație științifică.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)

Prima zi de școală: cadouri pe bănci

Prima zi de școală are întotdeauna partea ei de încărcare emoțională și aspectul primitor al clasei contribuie la relaxarea copiilor. Dacă de la a-doua-primă-zi de școală bucuria revederii prietenilor după o vacanță binemeritată compensează, prima-prima zi de școală are spaimele ei.

Ideal este atunci când fiecare merge la școala de care aparține, din cartier. Atunci nu pleci singur niciodată, e imposibil să nu găsești doi ochi cunoscuți de care să te agăți, vecini sau colegi de la grădiniță. Dar cea mai mare spaimă este că nu cunoști pe nimeni, și rămâi acolo, singur-singurel, în spatele unei uși.

Să plângi? Să-l scoți pe Muțunache din noul tău ghiozdan? Să strecori înăuntru o mână, să-l ții de lăbuță, că el are mereu grijă de tine când sunteți singuri?! Cât de grea e prima zi de școală!

Sunt emoții pe care trebuie să înveți să le stăpânești și de care nu poți fi scutit. E ca o lecție mai serioasă de zbor, când confortul cuibului trebuie abandonat. Și părinții, cu înțelegere, dar cu fermitate, trebuie să poarte discuții serioase cu cei mici. Poate e de evitat seria „să vezi ce o să te joci la școală și o să fii vesel și fericit, faci ce vrei tu”, mai bine „îți vei face prieteni noi, vei învăța multe lucruri interesante”. Aș adăuga „și nu pe telefon”.

Cel puțin acesta cred eu că e lucrul care trebuie subliniat: mergi la școală să înveți, deși nu toți părinții sunt un model, străduindu-se după puteri ori optând prea devreme pentru școala vieții. Chiar dacă nu vrei performanță pentru copilul tău, nu-i tăia aripile, spunându-i că nu e necesară. Da, repetă-i mereu că rezultatele școlare nu condiționează iubirea ce i-o porți, dar că meritate și muncite, îi vor înlătura din cale bolovanii de pe asprul drum al vieții.

Să revin la prima zi de școală.

Nu știu cum va arăta clasa. Nici nu visez frumos că primăria a considerat necesară igienizarea pereților, deși am trecut pe lângă școală și am văzut că au instalat aer condiționat. Nu știu detaliile tehnice, dar cum sala mea este mare, sper că n-au luat după preț, ci după cerințele tehnice, iar minunea va face și față. Deci există mari șanse să nu murim de cald în sală, măcar până strig catalogul și trimit părinții să se plimbe nițel.

În afară de hărțile la care nu renunț și de circuitul apei în natură, planșe pe care le păstrez, cred că urmează pe pereți literele alfabetului. Cu siguranță nu pun numerele de la 0 la 31, mi se pare spațiu irosit. Încă mă străduiesc să găsesc un înlocuitor ieftin, dar creativ, pentru numărătoarea aceea de un metru înălțime, care mă fascina în clasă când eram mică.

Va urma, abia după ce aflu numele copiilor și datele de naștere, un trenuleț cu un vagon pentru fiecare. Seria precedentă a fost încântată. Îl țineam suspendat de pervaz și arăta foarte interesant. Plus zgomometrul… și rama foto.

Și băncile?

Băncile… încă nu știu cum arată! Erau încă destul de bune cele de acum cinci ani, însă primăria a decis să le schimbe. Vor fi colorate? Vor fi clasice? Mobilier individual? Bănci duble? Dar ce pun pe ele…?

Prima decizie: separatoarele de colorat pentru portofoliile copiilor, desenate acum cinci ani de Emanuel Pavel, special pentru mine, și pentru care, a nu știu câta oară, îi mulțumesc. Pe lângă scopul lor practic, de a separa în biblioraft fișele de lucru, sunt patru planșe de colorat care ar trebui să îi țină ocupați ceva vreme în primele zile.

Apoi, o jucărie, dar nu ceva cumpărat, căci școala nu e mall. Ceva confecționat: o morișcă din hârtie. Cred că mai am prin dulap, de la târgul de mărțișor, ceva baloane lungi, pe care le-aș putea transforma în cățeluși, însă baloanele nu sunt o idee prea bună la copiii mici, șterg memoria de scurtă durată și uită de ce sunt acolo. Mai am, rămase de la seria trecută, niște cărți de colorat cu ursuleți, căpătate cu mulți ani în urmă de la un sponsor amabil de medicamente pentru pitici. Și ele utile, pentru momentele de final ale activităților.

Ultima idee, ceva practic și util. Căutam imagini pentru o riglă mică cu forme geometrice. Am găsit, dar nu dibuiam un loc pe net cu un preț accesibil, ca să o pun pe lista de recomandări. Pun pe grupul de familie, poate are vreunul idei, doar ce ar fi un învățător/educator fără familia din spatele lui, disponibilă la nevoie pentru decupat, colorat, cărat, lipit, zugrăvit și alte activități de susținere a învățământului?!

Așadar, m-am ales cu materialele de mai jos, după desenul meu, chiar și personalizate cu numele site-ului.

Cum le folosesc?

Copiilor le plac șabloanele, mai ales la vârsta la care nu au încă precizia necesară pentru a desena ceea ce își doresc. Cu forme geometrice pot rezolva destule provocări. Apoi, pot compune singuri sarcini precum: desenează o floare în interiorul unui pătrat, o stea în interiorul unui cerc, fără să fie nevoie să le dau eu fișe imprimate cu modelele.

Îmi plac și la numerație, când desenăm pe caiet mulțimi cu un număr de elemente, se pot adăuga repede pe foaie. Bine, aici e concurență cu lipit diverse elemente confecționate cu perforatoarele decorative, dar alternăm.

Nu le-am transformat în rigle, deși nu m-am putut abține să nu marchez centimetri pe ele. Clasa pregătitoare are în programă doar unități non-standard de măsură, așa că am rezistat tentației. Pot însă fi folosite cu succes la trasarea de drepte în limita celor 15 cm ai lor.

Seria precedentă a avut unele asemănătoare, pe care le-am folosit din pregătitoare până în clasa a patra, ori de câte ori am avut nevoie, mai ales pentru decorațiuni realizate rapid la proiectele în lucru.

Îmi tot spun că ajunge, dar e abia jumătatea lui august, cine știe ce idei îmi mai vin până în septembrie.
Și da, prima de carieră didactică e terminată de mult, dar iau în avans din următoarea, dacă tot a intrat salariul.

Ecusoane pentru începutul de an școlar

De ajutor pentru începutul de an școlar, mai ales la clasa pregătitoare, când nu îi cunoști pe copii, este folosirea unui ecuson. Acolo unde sunt mai multe clase în școală, aproape că e obligatoriu cu o imagine de identificare. Răsare un zâmbet când îmi amintesc o colegă explicându-mi cum, la ei în școală, adună de pe culoar, când e de serviciu, albinuțe, buburuze și alte vietăți, rătăcite în drum spre clasă, și le returnează „la adresă“. Pe ecuson punea și numele învățătoarei, că nu se știe cine îi găsea – portarul, femeia de serviciu – , să știe cui aparțin.

Din fericire, nu am grija asta, la mine în local am singura clasă de pregătitoare, dacă de la toaletă până în clasă se pierd, îi găsesc repede. Și, având ușile colorate diferit, țin și ei minte culoarea destul de ușor.

Sursă elemente grafice: freepik.com

Însă, la nivel de școală, litera care îmi revine este „i”. Și e o literă cumplită din punct de vedere grafic, că i mare de tipar nu are punct, dacă îl pui fără, se citește 1 roman, așa că, pentru cinci ani de zile, o să fie tare greu să nu le încurc. Drept urmare, pentru a nu exista confuzii, am tot căutat fonturi stilizate sau le-am aranjat eu, punând o inimioară sau un zâmbăreț ca semn distinctiv.

Dar ce logo să folosesc?! În final cred că voi rămâne ușor ancorată către insecte, nu una anume, ci toate. Toate vietățile mici, astfel încât să pornim într-o aventură „la firul ierbii”. Și pentru că trăim într-o epocă a toleranței, includem și arahnide, moluște, viermi și altele pe care le descoperi pe sub pietre, ca să știm o treabă măcar.

Ecusoanele, o mare bătaie de cap

Seria trecută am pus lângă nume un bobocel de rață. Și uitasem de ele, până nu mi-a amintit unul dintre (acum foștii) elevi că el păstrează în cutiuța lui cu amintiri ecusonul primit în prima zi de școală. De aici am tras concluzia că problema trebuie abordată cu seriozitate.

Cum încă nu știu numele copiilor și nici n-am spart o bancă, soluția cu insigne doar cu numele clasei a picat din start. Apoi, chiar dacă aflu numele, voi avea nevoie de ajutorul părinților. Data trecută am constatat că eu am pus numele din catalog, primul, dar era strigat cu al doilea sau alintat cumva că nu răspundea la apel. Așadar, trebuie să aflu „cum li se spune acasă”.

Dar, deși m-am hotărât la tema insectelor și chiar începusem să găsesc variante amuzante de grafică, tocmai pentru că nu urmau să fie toate la fel, au început să vină critici, mai ales din familie:

Dar n-ai ce face, dacă se supără că i-ai pus melc? Dacă nu-i plac buburuzele? Dacă celălalt vrea fluturele albastru, nu pe ăla roz?

În traducere, mă legam la cap fără să mă doară, deși sunt de principiu că nu cauți la dinți calul de dar și nici nu e sala de clasă locul unde părinții să-și impună părerile. Însă dacă ajungeau copiii să plângă, că nu le place lighioana atribuită, chiar era un motiv să renunț.

Și atunci, cu ce să le fac?!

Ca în multe alte situații, puteam folosi grafica din poveștile de pe blog. Chiar arătau drăguț, ieșeau toate la fel sau aproape (depinde și de cât de lung e numele copilului), însă lipsea ceva. Ok, fac ecusoane, cumpăr suport, le pun numele în piept și… atât?

„Atât” acesta m-a chinuit vreo câteva zile, până am decis să fac forme geometrice simpatice. Ideea mi-a venit în timp ce îmi corectam lucrarea de grad înainte de final, căci argumentam faptul că geometria trebuie adusă în activitatea curentă a copilului. N-am sărit de pe scaun strigând evrika, dar așa rămân. Ecusoane cu forme geometrice!

Am pus numele la nimereală, să fie, până mi-au ieșit 22, atât cât sper că vor fi, deși numerele mele favorite sunt 20 sau 24, să poți împărți ușor grupurile de lucru. Oricum, mai rău decât 22 e 23, care e număr prim…

Formele care au ieșit seamănă o idee cu insectele, ca să nu deviez masiv de la temă, dar sunt diferite cu un anumit scop. În momentul în care le vor avea, le voi folosi pentru a organiza coloana de plecare din clasă, pe mai multe criterii.

Primul și cel mai simplu: fă pereche cu cel care are o formă identică, apoi asemănătoare după culoare sau după formă. În felul acesta, vor descoperi mai mulți colegi cu care să se țină de mână până la ieșire și, sper eu, să se împrietenească mai ușor. Bonus, consolidarea noțiunilor de geometrie de la grădiniță și un început pentru ceea ce voi face cu siguranță: jocurile cu trusa logi.

Acum nu-mi rămâne decât să sper că, precum la 6 din 49, am nimerit câteva nume și nu va fi nevoie să le rescriu pe toate!

Salarii după performanță, în țara în care munca e rușinoasă

Aș da orice să aflu ce-ar fi spus Tovarășul despre această nouă idee născută în Ministerul Educației. El, tocmai el, cel care introdusese în fabrici bonusurile pentru depășit cota de muncă. Nu știu de ce, m-am gândit la evenimentele de la Brașov din 1987. Atunci, secția care își făcuse treaba și merita bonusul a fost penalizată pentru că, la nivelul fabricii, nu se realizaseră plafoanele. Și știm toți ce-a ieșit, sau cum s-a ieșit în stradă și oamenii s-au revoltat.

Acum, se introduce nivelul cotelor la învățământ și, deși la capitolul imaginație nu stau rău, chiar nu îmi pot închipui cum poți compara și măsura (căci asta va însemna nivelul de salariu) oameni diferiți în condiții diferite. Plus că practicile de evaluare propuse îmi seamănă a vechi tactici ale Securității, când mereu pândea cineva în umbră să vadă și ce nu e de văzut!

Dar să iau pe rând criteriile în funcție de care (sper că nu) mi se va stabili salariul în viitor:

Evaluarea directorului

În primul rând, asta e treaba lui. Și ar trebui să aibă toate pârghiile necesare să o facă și, în același timp, să fie tras la răspundere de comunitate dacă școala nu e ce trebuie să fie. Dar acum e legat de mâini și de picioare, conduce o instituție în care alții îi fac angajările, în care nu poate desface el contracte de muncă, în care nu are bani să schimbe acolo unde este cazul.

Așa că evaluarea lui actuală aproape că nu contează în peisajul instituțional de la noi. Tot ar putea însă începe cu pași mici, instalând camere de supraveghere și tăind orele acolo unde obiceiurile de a intra la „și jumate” sunt prea dese.

Însă, în final, dacă nici directorul nu e capabil să își evalueze angajații, atunci cine?! Dar cealaltă față a monedei e ca directorul să aibă independența necesară (politic), dedicația și integritatea pentru a lua decizii în favoarea beneficiarului final, copilul. Adică cum discutam în facultate la cursul de management instituțional, să trăim în Țara lui Moș Crăciun.

Evaluarea intercolegială, la nivelul cancelariei

Aceasta este, de departe, gluma zilei. Nu e destul că abia ne-am iertat unii pe alții pentru (ne)participarea la grevă. Nuuu, acum trebuie să ne dăm note care să stabilească din ce ne hrănim copiii luna viitoare! Și aici văd două situații: ori toată lumea e prietenă cu toată lumea, evaluările se completează pe față, punctaj maxim peste tot, ori toată lumea sapă pe toată lumea, și iese salariul minim, căci bănuiesc că mai puțin de salariul minim pe economie nu se poate.

Însă nu știu de ce nu vedem o astfel de grilă de evaluare, să știm și noi cu cine votăm. Personal nu am intrat niciodată la orele colegilor să văd ce fac, poate doar la cele cu profesorii am mai rămas rătăcită prin clasă vreo 10 minute, scotocind prin dulap, cerându-mi mii de scuze pentru deranj. Dar cum nici metodica predării limbii engleze sau religiei nu o cunosc, nu aș îndrăzni să-mi dau cu părerea dacă omul face ce trebuie sau pune cele 30 de cărămizi la bazele performanței viitoare.

Ce să judec?

Dacă pleacă la oră la fix din cancelarie? Nu știu nici asta, că rar ajung pe-acolo, stau la mine în clasă, îmi văd de ale mele. Dacă se îmbracă adecvat? Dacă… ce?? Ce-aș putea eu să evaluez, „intercolegial”, la modul real, care să stabilească criteriul de acordare a unui salariu? Îți place sau nu o persoană, rezonezi sau nu cu modul ei de a gândi, dar de aici până la a emite judecăți de valoare în funcție de care omul să aibă 5 sau 10 pâini pe masă e o distanță foarte mare și o capcană periculoasă.

Ar putea însă, cei care sunt mai în vârstă și își mai amintesc, să ne povestească despre ședințele de partid de odinioară în care „exemplele negative” erau criticate în ședințe publice. Nu am chiar atâția ani la activ, însă îmi amintesc vag o astfel de ședință la pionieri. Să primești cravata „din prima” era o mare onoare, dacă nu, cei care nu o aveau încă, se străduiau și, în urma unei întâlniri a detașamentului, i se făceau elogii pentru străduință și ceremonia acordării avea loc în clasă.

Însă și viceversa era valabilă, pedeapsa maximă pentru nerespectarea regulamentelor sau nivelului de cunoștințe se pedepsea prin retragerea simbolului roșu.

Ei bine, una de-asta îmi stă ascunsă în minte: nu mai știu numele nefericitului, amintirile din clasele primare sunt destul de vagi, dar se decisese „mai sus” că rămâne fără cravată. Fiind comandant de detașament, conduceam ședința și trebuia să-i determin pe colegi să spună ceva. Cu ce greșise bietul de el de îi luam bucățica aia de cârpă? Era neastâmpărat și învăța după foarte puținele puteri pe care le avea… dar trebuia arătat cu degetul că nu e demn să poarte însemnul prețios.

Evaluarea performanțelor elevilor, criteriu de salarizare

Dacă am urmărit bine, elevii urmează să dea o evaluare inițială și o evaluare finală, progresul sau regresul acestora urmând să fie criteriu de salarizare.

Însă nu știm ce procent din clasă (ca număr de elevi) trebuie să înregistreze acest progres. Sau se face o medie a clasei, iar graficul să fie ascendent? 75% este suficient? Ori o facem ca la obiectivele operaționale, „toți elevii trebuie să…”, ca să nu avem pe nimeni lăsat în urmă?!

Trebuie definiți și termenii. Ce înseamnă performanță? Nu cumva se referă la reușită? Cât de vizibilă? Nici asta nu e clar…

Însă citind printre rânduri observ că elevii noștri vor fi testați inițial și final la toate disciplinele din orar, fix ceea ce își dorește oricine, mai ales în iunie, pe căldură. Toate! Gimnaziu, liceu, 15 discipline cel puțin, când la multe dintre ele notele se iau ușor, pe proiecte și portofolii. Probă de evaluare standardizată la educație muzicală și la educație plastică – oare cum arată? Că și profesorul respectiv are un salariu de luat, nu? Nici nu mă mai gândesc la cele de istorie, matematică…

Cum vor reacționa elevii noștri?

Vor face și ei ce știu mai bine, adică nimic. Profu de fizică a fost nașpa și ne-a ars la note? Ia stai, îl ardem și noi la salariu, îl învățăm minte să mai vină la oră să facă pe nebunul cu stiloul în catalog. Și ce le pasă lor că fraierul de la catedră n-are ce mânca? Oricum nu-i poate lăsa repetenți, că e tranșat de părinți…

Am avut copii, la clasa a IV-a, care au considerat că, dacă nu se trece în catalog, evaluarea națională e irelevantă și nu merită să depună efort, că nu le folosește la nimic. Și vrea cineva să mă convingă că acești copii vor da tot ce pot ca să demonstreze că eu măcar am venit la școală, ca să-mi iau eu un salariu decent?! N-o s-o cred.

Nu mai punem la socoteală pe cei care au trecut clasa ca să dea bine în statistici, nu știu să scrie la liceu și acolo n-ai cum să progresezi la integrale dacă nici tabla înmulțirii nu o știi…

Ar putea fi și soluții

Întâi de toate, ar trebui să înceteze vânătoarea asta de vrăjitoare. Dacă tot ne mai asumăm să lucrăm în sistem, atunci nu ne mai pune bețe în roate. Lasă-mi libertatea de notare și de a face ordine în clasă, nu mă mai obliga să-i trec clasa pe cei care n-au încă achizițiile dobândite. Acceptă că unii nu pot (și găsește pentru ei o soluție) sau că unii nu vor și lasă-le timp un an în plus să-și reordoneze prioritățile în viață.

Fă un regulament în care școala să fie școală, nu maidan sau podium de defilare. Drepturile vin cu obligații, așa și dreptul la educație. Nu ești la fix în clasă pentru a beneficia de el? Absență și chitanță de plată de la primărie pe adresa părinților. E uniforma obligatorie? N-o ai? Te duci acasă, absență nemotivată, condițiile mai sus. Omul are caracter educabil, dacă îți propui cu adevărat să îl înveți ceva.

Vrei ca acele evaluări, standardizate sau nu, să fie utile, dacă tot investești în ele? Adaugă-le în SIIR, în portofoliul elevului, fă-le să conteze la admiteri și opțiuni ulterioare. Să vezi atunci că nu își mai bate nimeni joc de ele! Vrei profil real? Calculăm media disciplinelor exacte… nu la pictură și muzică. Dar să fie toate acolo!

Un alt pas ar fi ca programul de școală să fie extins pe durata întregii zile, să se învețe într-un singur schimb, iar temele să fie realizate în mare parte la școală. Învățarea formală să fie prioritatea, nu așa cum e acum, non-formalul și informalul invadează timpul de studiu și te trezești că, dându-i teme la matematică, îi afectezi cariera de dansator în devenire. Încă nu uit, în pandemie, cum nu avea timp să intre la lecții pentru că avea un curs plătit de engleză.

Iar eu trebuie să înțeleg, nu? Dacă dai un ban, nu poți să-l pierzi.

Ar trebui să avem și instituții capabile să zgâlțâie nițel părinții care au impresia că un copil e un animal de companie, la care îi arunci telefonul și sta cuminte într-un colț, îi dai de mâncare și îl duci la școală când îți aduci aminte, apoi umpli secretariatul de reclamații că sunt pretențiile prea mari pentru micuț. Interesul unui copil ar trebui să primeze față de comoditatea adulților de a se trezi devreme, a pregăti masa și a-i crea condițiile să-și facă temele.

La fel cum copilul ar trebui să poată fi apărat de prostia părinților care, absolvenți la școala vieții, consideră că urmașul lor are nevoie doar de o diplomă pentru fericire la școală, nu pentru efort.

Concluzii

Cred că cineva, acolo sus, vrea să demoleze de tot școala românească. După ce că nu are profesori, își bate joc ministerul și de cei pe care îi are. Dacă un pod plin de suflete nu a ajuns, următoarea soluție ar fi demisii în masă, pe 9 septembrie. Însă pentru așa ceva ar fi nevoie de extrem de multă verticalitate, care, să recunoaștem, nu există. S-a văzut la grevă.
Mi-e clar că numai reușită școlară nu se vrea. Și oricum nici ei nu știu ce vor, în afară de a bifa o listă de recomandări ca fiind rezolvată.
Ajung din nou să trăiesc cu incertitudinea zilei de mâine. Nu mă mai pot gândi cum să cresc „productivitatea muncii”, dacă nu pot avea liniștea și siguranța că am ce crește.

Și ajungem să implorăm cerul din ochi… așa păcătoși suntem, de ni se găsesc cele mai crunte pedepse, concretizate în lideri fără viziune și înțelegere?

Unități de măsură pentru a stabili, standard, nivelul de salarizare al profesorilor. Ocaua mică pentru cei mulți, ocaua mare pentru cine trebuie.

Ramă pentru portrete la școală

Printre ultimele proiecte la arte și abilități din clasa a patra a fost și confecționarea unei rame foto pentru portretele de final de an. Și cum mediile erau aproape încheiate, am mizat pe dorința lor de joacă. În afară de cele de mai jos au mai fost vreo două-trei, dar nu s-au agitat foarte tare. Poate, peste ani, își vor aminti totuși cu plăcere.

Văzându-i la lucru în prima oră a proiectului că nu se agită prea tare, îmi trecuse prin minte să intervin, să rezolv problema. Însă lipsa de timp și haosul de final de an nu m-au ajutat, deși mă apucasem și eu de o variantă de ramă.

Dintre cele de mai jos, foarte interesantă a fost a patra soluție. Toca era un cilindru real, care se putea pune pe cap pentru fotografie, nu ca celelalte, care se potriveau cu ajutorul fotografului.

Pozele de mai sus și le-au făcut singuri, iar mie mi le-au încărcat pe Classroom, când le-au avut gata. Ei s-au organizat, eu am văzut doar finalul. La petrecerea din ultima zi de școală, ramele au fost la dispoziția tuturor celor care voiau să rămână cu o amintire.

Rama mea, proiect deturnat

Până zilele trecute, atelierul meu a fost un dezastru total. Pe lângă cutiile și sacoșele cu de toate, aduse de la școală, că nu știu ce se mai întâmplă cu clasele și am luat tot acasă, era o debandadă totală căci scosesem din debara și cutiile cu materialele pentru pregătitoare, să inventariez, să văd ce am, ce s-a pierdut. Fix rama foto începută în iunie lipsea de-acolo, cu toate elementele ei risipite pe masă și pe jos.

Așa că trebuia terminată și deturnată către clasa pregătitoare, pentru fotografii de început de an. Rama în sine am confecționat-o din ambalajul de la o măsuță cumpărată din Ikea. Avea ca despărțitoare între piese niște cartoane de 2cm grosime, late de 10 cm, care s-au potrivit de minute între ele. Am folosit și cartonul mare, pe care am lipit piesele și am decupat interiorul.

Ca finisaj, nu arăta cine știe ce, așa că am îmbrăcat-o în șnur de hârtie, dezrăsucit, sau mai bine zis, desfăcut. Tot aveam pachetul de ceva timp și nu îi găseam un sens în viață, dar, dintre toate, am optat pentru albastru, celelalte culori mi s-au părut prea turbate pentru rama mea foto.

Planul meu de a bobina pe ramă a funcționat aproape perfect.

Aspectul și pe față, și pe spate, este foarte frumos și ordonat. Totul exceptând colțurile… unde, normal, perpendicularele nu mai funcționau, așa că le-am lăsat albe, urmând să găsesc o soluție.

Aici cumva m-am oprit și am luat o lungă pauză. Să pictez cartonul nu părea o soluție, să îl acopăr… da, dar cu ce?! Așa că am așteptat o idee. A venit vacanța aproape până a picat ideea cu bulinele, întâi ca să finalizez un proiect în colaborare cu Iris, apoi l-am adaptat pentru rama mea, printre figurile cu rechizite decupate pe care deja le pregătisem între timp, în disperare de cauză.

Bulinele mici sunt făcute cu trei perforatoare decorative (diametre de 2,5 cm, 3,8 cm și 5 cm), cel mare, de 7 cm, e pus bine pe undeva, așa că am folosit cutterul-compas pentru cercurile mai mari ce urmau să acopere colțurile rămase albe.

Până m-am hotărât cum să așez elementele (le-am plastifiat, ca să stea întinse, mai ales pensulele și creioanele), a mai durat o lună.

Nu știu dacă e cea mai bună variantă. Pentru clasa a patra, părea suficient de mare, acum mă gândesc că, cu puțin efort, încap întregi mărunțeii de la clasa pregătitoare. Mai e un pic până la toamnă, e deja august, nu? Și o să mă lămuresc!