Pe lista„ce pun pe pereții clasei în toamnă“ s-a adăugat de curând și „zgomometrul“ alăturat. I-a rămas numele, căci, până la urmă, unitatea de măsură este relativă, chiar dacă nu include niciun fel de scală. La seria de elevi pe care abia am încheiat-o i-am simțit lipsa, așa că acum l-am pus în fruntea listei materialelor de pregătit.
Știu că, dacă intri într-o grădiniță și ai impresia că ești în mormânt, ceva nu e în regulă. Și la școală se poate aplica, cu diferența că, aici, doar pauza ar trebui să fie caracterizată astfel și ai deseori nevoie de liniște în timpul lecțiilor. Și nu mă refer la copii care își șoptesc singuri ceea ce au de făcut, pentru că verbalizarea îi ajută să înțeleagă mai bine procesul, ci de celelalte momente, în care interacțiunea deviază de la scopul lecției.
Cred că undeva, pe parcursul cel puțin a ultimului deceniu, s-a pierdut importanța noțiunii de disciplină. Trebuie să ne revenim și să înțelegem că un creier tânăr, neantrenat, nu poate asimila și ordona informația în haos. Cum să înțelegi ce se predă la școală dacă atenția ta este în permanență distrasă de factorii aleatori din mediu?!
Am încheiat, slavă cerului, cariera de părinte de elev în sistemul românesc. Însă 12+12 ani de studiu nu au făcut decât să întărească afirmația mea de mai sus: gălăgia de la ore perturba grav procesul de învățare (pentru copiii care, bineînțeles, sunt la școală cu acest scop!)
Și de ce e gălăgie?
În primul rând, apare din dorința anumitor copii de a ieși în evidență, de a avea acel rol dorit de „șmecherul clasei”, mereu pus pe glume, dispus să-și asume să calce pe bătături un profesor, că are acasă un părinte balaur dispus să scuipe flăcări până la minister dacă e nevoie să îi elibereze calea. Sau acel copil lăsat de părinți în plata domnului, de care nimănui nu-i pasă și cu care nu poți s-o scoți oricum la capăt, căci nici nota la purtare și nici alte amenințări nu-l afectează.
Toate pentru că, în lipsa respectului, profesorul nu mai are niciun mijloc prin regulamentul școlar pentru a determina elevul să respecte regulile.
Apoi, pentru că mulți copii nu înțeleg că vin la școală să învețe. Sunt obișnuiți să găsească ei înșiși repede un „scop” pentru cunoștințele ce le sunt predate. Și asta în condițiile în care nu au prea multă experiență educațională, dar au părinții școala vieții și, dacă ei spun că e greu și nu le trebuie, că ei nu s-au lovit de asta, apăi nici copilul nu trebuie să-și epuizeze neuronul!
Se adaugă și lipsa regulilor și a constanței în aplicarea lor, cel puțin la copiii mici. Lor nu li s-a refuzat niciodată nimic, dorința lor este lege pentru toți adulții din jur. Acest mod de abordare a celor „șapte ani de-acasă” este extrem de dureros. Nu poți să te plimbi, să cânți, să vorbești și să te joci atunci când ai chef dacă te afli în clasă. Sau, și mai grav, să completezi observația primită cu o criză de nervi și întrebări din seria „dar de ce să…”.
De ce este liniștea atât de importantă?
Dacă ne uităm în jur, nu știu care medii de activitate nu necesită liniște. La biserica din vechiul cartier, scria mare că aici vorbim în gând cu Dumnezeu, nu între noi, deși atât cât am interacționat cu preotul paroh mi-am dat seama că nu era nici pe departe o dovadă de umor, ci de disperare. La teatru și la cinema rar ai parte de un spectacol civilizat, în care nu se deschid sticle, nu se vorbește, nu sună telefoane și câte altele.
Și aș putea continua la infinit. Creierul uman are nevoie de liniște să primească, să analizeze și să integreze informații noi. Iar la școală, când ai de-a face cu o avalanșă de noțiuni, dacă în clasă nu e liniște, nimic din ceea ce profesorul proiectează să se întâmple, nu se va întâmpla. Și primul eșec apare de la formularea „fiecare elev va putea să…”. Ei bine, sigur cei care nu sunt atenți și vorbesc nu „vor putea”, iar ceilalți, doar cu eforturi supraomenești.
Așadar să îți dorești liniște în clasă nu e o dovadă de dictatură, ci de bun-simț și respect între și față de toți cei prezenți și implicați. Și acesta cred eu că ar trebui să fie primul lucru pe care un părinte îl spune dimineața copilului când îl lasă la școală: să-și respecte colegii, profesorul, să facă liniște, să fie atent. Toate celelalte vin apoi la pachet.
Să predai într-o clasă în care hărmălaie e prea puțin pentru a descrie mediul, e ca și cum ai vrea să aterizezi pe ploaie cu un Boeing 747 pilotându-l cu toți călătorii isterici în cabina ta. Cumva vei ajunge cu siguranță pe pământ, așa cum va sosi, într-un final, și sfârșitul acelei ore de curs. Dar… ce dezastru de rezultat!
Conceptul de liniște la clasa pregătitoare
Acum cinci ani m-am simțit deseori, la clasa pregătitoare, depășită de vremuri. Mintea mea era setată pe faptul că, dacă îi atenționezi, îi rogi frumos, copiii au de acasă acea doză de bun simț care se activează, mai ales când sunt nominalizați pe un ton diferit, și se liniștesc. Ți-ai găsit! Fiecare zi era o provocare, ce a mers ieri, nu mai mergea azi, iar dacă găseam o soluție, sigur nu mai funcționa mâine. Clasa mea, care îmi aducea șiruri de lacrimi, era groaza întregului palier. Acceptam orice sfat, încercam orice…
Totul a culminat în februarie, la una din inspecțiile de grad. Oricum eram terminată, că nu știam cum o s-o scot cu ei la capăt, sau dacă vor avea dispoziția necesară să colaboreze în acea zi. Cu profesor de sprijin în clasă, cu inspector și director, le-a luat ceva timp să se orienteze ei cam ce pot face. Clopoțelul făcea ceva miracole și, deși agitați, lecțiile ieșiseră foarte aproape de ce îmi propusesem.
Bunătatea sufletului meu, care încerca să vadă mereu partea plină a paharului, n-are ce face spre final și îi laudă.
Simțind ei ceva, îngheață. Apoi aud una din vocile care îmi dădea fiori, mereu imprevizibilă: Gata? S-a terminat azi? Un „da” a fost începutul dezastrului. Parcă se dezlănțuise iadul, țipau, se luau în brațe, se aruncau pe jos. Patru adulți ne uitam unul la altul și nu înțelegeam ce vedeam. Îmi dădeam seama că efortul unei zile de muncă se dusese pe… Nu mai conta. Am predat copiii. Apoi m-am dus cu o față de înmormântare la discuțiile de după, din care nu-mi amintesc decât că-mi venea să plâng, pe doamna director compătimindu-mă și pe cea venită în vizită insistând, pentru sănătatea mea, să las clasa, poate trag un loz mai norocos, ca să nu mă îmbolnăvesc.
Pentru curioși, n-am lăsat clasa. A venit pandemia, Dumnezeu și-a adus aminte și de mine și a mai subțiat rândurile, am rămas, ca în povestea lui Creangă, cu o coastă de drac pe care am rezolvat-o cu răbdare.
Doamna, ce păcat că nu aveți buton de liniște!
Pandemia a transformat complet clasa mea și sincer nu știu dacă eu aș fi putut s-o fac singură. Dar faptul că puteam tăia microfoanele le-a demonstrat și lor cât de bine se poate desfășura lecția dacă nu te deranjează nimeni cu glume și glumițe. A fost primul lucru pe care l-au simțit deosebit când ne-am întors la școală. Și prima dată când am putut vorbi cu ei la modul serios că nu putem să revenim la ceea ce era înainte, trebuie să facem cumva să fie „mai bine”.
Nu am avut noi parte de liniștea pe care ne-am fi dorit-o, din multe motive, dar cei mai mulți au înțeles sau, mai bine zis, au înțeles limitele.
În toamnă o iau de la capăt și, așa cum mă încurajează și colegele, „mai rău nu se poate”, însă m-am hotărât să suflu în iaurt și să iau taurul de coarne de la început. Dacă o imagine face cât 1000 de cuvinte, mă pregătesc pentru 1001. Și poate pentru că o să fiu „pregătitoare i” și nu știu de ce poveste să leg acel „i”, am ales parțial lumea insectelor. Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește nimic, nu? Așadar, pornind de la modele de pe net, am renunțat la variantele mobile, în care indicam eu nivelul de zgomot, am păstrat glumele și am adus tehnica în ajutor.
Mi-aș fi dorit ca „jucăria” cumpărată ca accesoriu tehnic să aibă un metru lungime, să fie mai mult decât vizibilă din clasă, dacă se putea, să scoată și sunete de atenționare la un anumit nivel depășit. Însă n-am spart o bancă și nivelul de investiții trebuia limitat, căci nici cardul de primă didactică nu e infinit. Dar speranța e că atenționarea mea, întărită de ledurile roșii sclipitoare, vor funcționa ceva mai bine.
Speranța moare ultima, nu?
Varianta în care am investit (aici) are și o aplicație pe telefon în care poți seta nivelul de sensibilitate. Încă nu îmi dau seama care va fi acesta, dar nu cred că va dura mult să aflu. Dacă va funcționa… aceasta e cu totul altă poveste, pentru un alt articol!
Mai jos – după poza cu Tina mea – este un filmuleț scurt, cum reacționează la „gălăgie“ dispozitivul. Încă nu i-am dibuit setările optime de mișcare și culori, poate îmi vor da sugestii și copiii, la toamnă.
View this post on Instagram
Urmează secțiunea pentru lucru manual, care este cea mai dureroasă. Pentru hârtii colorate, cartoane, hârtie creponată – așteptați indicații, neapărat. Ultima, de exemplu, ajunge un pachet pentru o clasă întreagă, nu e nevoie să aibă fiecare. Pentru pictură, cer de regulă trei pensule, subțire, medie și groasă. E important să fie din păr, nu din plastic, suficient de tare ca să-și revină în poziție când dai cu degetul. Altfel sunt prea moi și devin „neascultătoare”.
La copiii mici, prefer acuarelele Colibri, nu pastilele solide, care trebuie înmuiate și se folosesc mult mai greu. Ador tempera și guașe, dar nu la 6 ani, când lucrurile trebuie să fie mai simple. Paharul pentru apă – cu cât e mai stabil, cu atât mai bine, iar dacă are și mai multe recipiente, e perfect.
