Experimentul meu didactic din acest an de a parcurge istoria înaintea geografiei în clasa a patra a înregistrat un „punct bonus“. La începutul lui martie, calibrând (și recalibrând planificarea), constat cu surprindere că lecția dedicată cuceririi independenței de stat a României era programată să se desfășoare la începutul lui mai.

Zilele libere îmi cam stricau planul, doar că flexibilitatea orarului în clasele primare e gură de oxigen. Cum am stabilit la începutul anului, când avem zile libere, minimizăm „pierderile“. Așa că lecția, poate una dintre cele mai frumoase de istorie modernă, s-a desfășurat fix pe 9 mai, la 147 de ani de la procramarea Independenței în Parlament. Uite că nu știu la ce oră s-a petrecut evenimentul, dar dacă erau mai matinali, sigur ne-am sincronizat și cu ora!

Am început lecția de la prezentul pe care îl trăim.

Ce reprezintă ziua de azi? De ce sunt stegulețe peste tot?

Atât am discutat despre Uniunea Europeană, că nu aveau cum să nu știe de Ziua Europei. Am evocat și finalul Celui De-al Doilea Război Mondial, cu aceeași însemnătate. Și totuși, pentru noi, românii, ziua are o semnificație aparte. După secole de ținut capul plecat, ne-am proclamat în Parlament independența statului.

A fost un pic mai greu de revenit la pa’șopt, adică să înnodăm firul unde îl lăsasem, la abdicarea silită a lui Cuza, la venirea lui Carol I pe tron și la proiectarea unei Românii Moderne. Mi se pare absurd să discuți despre cucerirea independenței doar din punctul de vedere al confictului din 1877-1878. Cu pași mici, în tot secolul al XIX-lea ne-am apropiat de acest moment. Însă am început să facem salturi atunci când Cuza și-a păstrat atitudinea demnă în fața sultanului, când Carol a semnat prima Constituție, când a bătut primul „leu“ ca monedă românească.

Până la război – poate avea dreptate Eminescu în articolul său din 26 aprilie 1878 – ar fi existat o cale diplomatică de a obține independența, fără pierderea atâtor vieți omenești. Însă istoria nu se scrie cu ce-ar fi fost dacă. Să nu fi trecut noi Dunărea? Dacă fi fost înfrântă Rusia? În retragerea lor, să ajungem la conflict pe teritoriul nostru, din nou, ca în atâtea alte dăți?

Când zarurile au fost aruncate, singurul lucru de făcut rămâne scrierea istoriei.

O oră pentru un eveniment pe care copiii trebuie să îl simtă, să faci să vibreze în ei acea coardă a respectului față de trecut și față de sacrificiul pe care înaintașii noștri l-au făcut! Cum să te încadrezi?! Cu foarte mare grijă + o pauză + 15 minute din următoarea oră… Altfel nu s-a putut. Sacrificiul se cere. Și nu pentru că nu m-am încadrat cu informațiile, ci pentru că și ei au vrut mai mult: să citim din scrisorile de atunci. Au prins gustul pentru izvoarele din epocă și, sper eu, pentru analizarea faptelor pornind de la surse și nu de la interpretările unora și altora.

Lăsasem ora trecută România în cumpănă. Cuza, plecat, Marile Puteri făcând planuri pentru noi, din nou, oamenii politici dorindu-și, a câta oară?, un principe străin. Am deschis lecția cu declarația Adunării ce valida plebiscitul desfășurat în aprilie și alegerea lui Carol ca domn al țării.

Am explicat din nou ce înseamnă principe ereditar, de ce era important să fie dintr-o familie domnitoare europeană (un alt statut al României între țările europene și neutralitatea în conflictele politice interne) și cum urma acest fapt să ajute încă puțin pe drumul independenței.

Primul pas spre Independență: venirea lui Carol

Cum să nu povestești, măcar pe scurt, aventura demnă de film a venirii lui Carol în țară, cu pașaport fals, traversând o Austria ostilă? Cum să nu povestești despre primirea acestuia, drumul spre București, jurământul în fața Adunării și voința lui de a învăța limba țării care l-a adoptat? Altfel cum să înțelegi de ce, până în 1947, 10 mai a fost Ziua Națională?

Cum să nu vorbești despre prima Constituție a României, care nu pomenea nimic de statutul nostru în Imperiul Otoman? Apoi, că tot vorbim de predare integrată, dacă la matematică vorbeam despre moneda națională, ca simbol al unui stat suveran (la civică), cum să  nu pomenești că în 1867, la un an de la venirea pe tron, este înființată Banca Națională și este emisă moneda noastră, cu numele unui animal puternic, ce nu poate fi ignorat? Dacă aceștia nu sunt pași spre independență, atunci ce sunt?

Și, mai ales, cum să ignori că noul principe era militar de carieră și prima lui preocupare a fost organizarea armatei, căci îi era clar, de la început, că destinele țării vor fi hotărâte printr-un nou conflict. Și, dacă înainte să accepte tronul, harta politică a Europei de Est îl convinsese că statul are potențial de extindere, atâtea teritorii în jur fiind locuite de români, soarta nu i-a dat însă suficienți ani de domnie ca să vadă România Mare împlinită.

Cucerirea Independenței

Ca idee, în caiet am scris puțin, pe măsură ce discutam despre conflict. Însă fiecare rând notat a fost dezbătut și apoi completat de texte.

• ocazia este oferită de războiul ruso-turc izbucnit în aprilie 1877;
• Carol I: „Asta-i muzica ce-mi place!“
• 9 mai 1877: proclamarea independenței în Parlament (Discursul lui Kogălniceanu, ministrul de externe)
• trupele române s-au implicat din iulie 1877;
• luptele de la Plevna, Grivița, Smârdan;
• victoria de la Plevna, Osman Pașa se predă românilor.

Așadar, am început relatarea pomenind de relația noastră, ca stat, atât de „specială“ cu Rusia țaristă, încă de la 1812, când ne-au sfâșiat Moldova și au luat jumătate. Foarte supărați că la 1858 au pierdut cele trei județe din sud, aflate acum în granițele noastre, și-au ascuns în timpul negocierilor adevăratele intenții și nu ne-au acceptat ca aliați, nu ne-au respectat ca parteneri când au trecut granița în aprilie.

Însă Carol a gestionat situația, a făcut tot posibilul să îi vadă trecuți, mai repede, la sud de Dunăre, menținând armata pe malul nordic. Despre schimbul de salve de tun nu e prima dată când vorbim și mă bucur că au o memorie bună. În clasa a II-a, când am pregătit în colaborare cu Editura Edu „Clubul de lectură“, am avut grijă să compensez lipsa de texte istorice din manualele lor și să includ, ancorate la momentul potrivit, lecturi legate de zilele cu semnificație istorică. Nu am ratat acum să citez, din nou, cuvintele principelui la auzul primelor salve de tun.

A urmat, în mod logic, proclamarea independenței în Parlament. Am căutat și am găsit transcrierea discursului ministrului Kogălniceanu și am citit, normal, doar partea esențială:

În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. (Aplauze). Avem domn de sine stătător. (Aplauze). Însă, domnilor, aci se oprește travaliul nostru? Aci se oprește misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate, domnilor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenți către Turcia? Fost-am noi provincia turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru, însă, era ceva: erau niște legături sui generis; niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi. (Aplauze generale).

Momentul a fost, cel puțin pentru mine, mai emoționant decât mă așteptam. Încercând să imit retorica momentului, am fost surprinsă de copiii care, urmărind transcrierea pe proiector, au regizat momentul, completându-l cu aplauze și, la final, cu urale.

Nu am intrat în detaliile cronologice ale conflictului, dar am citit telegrama Marelui Duce Nicolae. De neratat momentul în care Rusia a cerut ajutor:

Turcii înghesuind multe trupe la Plevna ne înfrâng. Vă rog să faceți fuziune, demonstrațiune și dacă se poate să treceți Dunărea, așa cum doriți.

Am subliniat și calmul lui Carol care, deși aștepta momentul, a negociat ajutorul astfel încât să își mențină demnitatea și libertatea de mișcare, obținând propria linie de comandă. Era important, căci aveam pregătită pentru ei o galerie de fotografii în care apărea clădirea Statului Major de la Poradim. Despre luptele crunte care s-au dat am vorbit eu puțin, i-am lăsat ulterior pe combatanți să o facă.

Dar nu puteam să evit asediul Plevnei și punctul culminant, predarea simbolică a sabiei de către Osman Pașa generalului român Cristodulo Cerchez și umorul fin al situației create. Rușii, care și-au ieșit din minți atunci, Osman, care poate și-a zâmbit pe sub mustăți, iar românii, care au avut subiect de film pentru toată istoria lor. M-aș hazarda să spun că recunoașterea pe care ne-a oferit-o Osman Pașa atunci a validat efortul depus de noi pentru independența statului.

Războiul a continuat, pe timp de iarnă, în munți, dar nu pe aceeași direcție cu rușii, care, pe românește, și-au văzut paiele în căruță și ne-au trimis să veghem spatele frontului, ei îndreptându-se acum spre capitala oromană. Ca să continuăm cu proverbe, nu a durat mult și și-au dat arama pe față, în negocieri directe încălcând grav identitatea statului român și rupând sudul Basarabiei din granițele noastre.

Dar de ce nu îi împiedica nimeni?

Pentru că, de-a lungul secolelor, a fost politica lor, să cucerească. Prea puternici ca să aibă oponent… Nu am intrat în detalii, le-am spus că nu e nici prima, nici ultima dată când vor proceda așa, indiferent că vorbim despre țari sau despre dictatori comuniști. Și, cum am avut pentru o perioadă în clasă o fetiță din Ucraina, le-am spus să își amintească ce am vorbit despre declanșarea conflictului și respectarea granițelor, acum, la peste 100 de ani de ceea ce am pățit noi la 1878.

Ca să fiu sigură că închei lecția – ceasul ticăia implacabil, am notat repede două idei despre încheierea păcii:

Conferința de pace:

• Rusia oferă României Dobrogea în schimbul celor trei județe din sudul Basarabiei;
• se recunoaște independența României de sub dominația otomană.

Le-am povestit însă că a fost nevoie de intervenția Marilor Puteri, căci primele înțelegeri directe între ruși și turci au deranjat interesele tuturor. Nu am ratat să spun că nu am fost considerați stat independent și beligerant, nu am participat la negocieri, deși lucrările Congresului se desfășurau în Germania, la Berlin, iar Carol, german la origine, a fost ignorat. Ministrul nostru, I.C. Brătianu, a fost primit la lucrări, auzit, dar nu și ascultat. Nici n-a fost nevoie să le cer, mi-au explicat ei: deci n-au ținut cont de noi!

Dacă am discutat de pașii premergători declarării independenței, de conflict, nu puteam să încheiem fără un deznodământ. Ce a definitivat independența României?

România, stat independent

• 1881: este proclamat Regatul României, Carol I devine rege;
• urmaș la tron: Ferdinand, nepotul lui Carol I;
• 1883: aderă în secret la Tripla Alianță;
• 1914: Regele Carol I moare după izbucnirea Primului Război Mondial, după ce România nu a onorat tratatul și și-a declarat neutralitatea.

Pe scurt, a urmat schimbarea statutului, trecerea la monarhie, forma de conducere a mai tuturor statelor europene la acel moment, stabilirea de alianțe matrimoniale (viitoarea regină, Maria, era nepoata reginei Marii Britanii și a țarului rus), dar și implicarea în alianțele militare de pe continent. Pentru justificarea ultimei alegeri am folosit un text aparținând regelui, dintr-o discuție purtată la București cu ministrul Germaniei, în 1888:

„Relațiile cu Rusia … sunt o problemă anevoioasă a politicii noastre externe. Nu urmărim să provocăm Rusia. Voim chiar să facem tot ce stă în putința noastră pentru a evita un război cu ea. Dar față de primejdia ce ne amenință din partea puternicii Rusii, avem nevoie de sprijinul Puterilor Centrale, deoarece primejdiile ce amenință România din partea Rusiei sunt mai serioase decât necazul și durerea pentru răul tratament al românilor din țările ungurești, România caută ocrotire și siguranță în Tripla Alianță”.

Nu puteam să nu colorăm și o hartă, așa că au primit varianta pe hârtie, iar ca model – hărți de pe internet, mai simple, căci cele din manual lasă de dorit. Am vrut să vadă diferența de teritoriu și, spre marea mea bucurie, au observat că „Dobrogea e ca acum.“, adică nu degeaba am terminat geografia înainte. Cum însă despre România Mare am discutat la 1 Decembrie, am promis să lămurim în lecția următoare povestea Cadrilaterului.

Despre război am lăsat în primul rând imaginile să vorbească. Arta fotografică era încă la începuturile ei, dar avem un album (l-am văzut în original la Muzeul Național de Istorie, într-o expoziție temporară dedicată Războiului de Independență), realizat de Carol Popp de Szathmari. Apoi, pentru că fotografia nu era încă atât de ușor accesibilă, avem reporterii de război, pictorii care au imortalizat pe pânză eforturile și sacrificiile făcute, și aici trebuie menționat Nicolae Grigorescu. Momentele au fost transformate în scurte vizite la muzeu, dar tablourile pot fi admirate în original la Muzeul Național de Artă din București sau la Muzeul Militar Național „Ferdinand I“.

Nu au fost însă singurii, am adăugat pe Sava Henția, Lagărul (Muzeul de Artă din Iași), Călărașul (Muzeul Militar Național București), la care am avut și schița, și tabloul, pentru a le arăta etapele realizării unor astfel de tablouri de front, să nu își imagineze că pictorul stătea cu pânza și vopselele în bătaia tunurilor.

Dar nu doar imaginile dau contur unui eveniment. Am selectat, din corespondența lui Carol cu Elisabeta,  un fragment din scrisoarea principelui din 16 decembrie 1877, după căderea Plevnei, când a mers să inspecteze frontul: 

„M-am îndreptat imediat către trupele mele învingătoare, care m-au întâmpinat cu un entuziasm indescriptibil. În același timp, 8.000 de prizonieri, cu ofițerii lor și cu șase tunuri trase frumos, defilau prin fața mea. Le-am spus ofițerilor turci că s-au luptat cu curaj și că pot să fie încredințați că vor fi tratați corect, i-am ordonat ofițerului care îi însoțea să se intereseze de doleanțele lor“.

„Abia dacă se poate descrie tabloul care mi se oferi acolo privirii. Un teribil și impunător tablou de război! Mii de căruțe cu locuitorii care fugeau, femeile urlând și copiii plângând la marginea străzii, nenumărați prizonieri și transporturi cu răniți, morți și muribunzi de-a lungul drumului, răniții care gemeau și nu se mai puteau ține pe picioare, care răsturnate sub care se aflau oameni în viață, cai morți sau trăgând să moară, boi, bivoli etc., peste tot jale și nenorocire, iar alături de toate acestea, explozia de bucurie a soldaților ruși și români, batalioanele înaintând în marș, însoțite de muzica militară, cazaci și călărași care încercau în zadar să facă ordine, tunuri distruse, mii de arme aruncate în jur, muniție împrăștiată ș.a.m.d.“

Apoi, redă întâlnirea cu Osman Pașa:

„Stătea într-o căruță, escortat de colonelul Polizu și de călărași. M-am apropiat călare de el, i-am dat mâna și i-am spus că i-am admirat viteaza apărare și că numele-i va străluci în paginile de istorie dedicate acestui război. În ciuda rănii de la picior, se ridică în car și îmi mulțumi. Acest om mi-a cucerit inima, are o expresie a feței nobilă și blândă și e foarte simpatic. Între timp ajunse și marele duce N[icolae], ne îmbrățișarăm în fața lui Osman, cu care marele duce dădu de asemenea mâna.“

Am dus volumul în format fizic și le-am reamintit ce înseamnă scrisorile, ca izvoare istorice, cum corespondența ne poate da informații pe care nicio listă de inventar nu o poate face despre oamenii care au fost, sentimentele, pasiunile și sacrificiile lor. Acea istorie a celor mulți, pe care altfel nu o poți afla.

Și pentru că vorbisem despre Congresul de la Berlin, am ales un fragment din scrisoarea Elisabetei, rămasă acasă și șocată de veștile pe care le primea, sentimente exprimate direct, cu care ei au rezonat întru totul:

Sinaia, 15 iulie 1878
Dragul meu drag! Iau parte înzecit la toate grijile și necazurile tale, pentru că nu pot vorbi cu tine. […] Acești scârboși din Congres sunt foarte mândri de drăgălașa și curata lor ispravă, care ne costă mai mulți peri albi decât întregul război. Eu i-aș sugruma cu plăcere. Nu există nicio modalitate, în afara istoriei, pentru a le demonstra ce lucru detestabil au făcut? Numai de-ar avea ai noștri curajul să rămână liniștiți și fermi și să nu-și piardă capul vorbind prostii. Cu siguranță este foarte greu de evitat, dar de asta depinde viitorul nostru. Roagă-i pe toți  să fie calmi, să nu-și verse fierea, pentru că va veni o zi când vom uita durerile de astăzi și când vom fi fericiți. Sunt cu atât mai sigură de asta, cu cât devine totul mai întunecat acum. Bineînțeles că este mult mai greu să nu lovești în jur nebunește când ți se întâmplă o nedreptate strigătoare la cer; dar trebuie să fii răbdător ca un elefant și poate că atunci devii la fel de puternic![…]

Însă nu am lăsat relatările de război să aparțină doar regelui. Dintr-un volum mai vechi, Societatea românească la 1877. Memorii ale unor luptători (Editura Militară, 1977), am selectat câteva fragmente. Cumva am vrut să aduc în lecție și impresiile celor care s-au luptat cu frigul și noroiul, doar că nu am reușit să găsesc, în timp util, ceea ce îmi doream. Dar când ai prieteni cu aceleași pasiuni, ceri ajutor.

Planul inițial era ca, în lecție, să citim o scrisoare de pe front și poezia lui George Coșbuc, O scrisoare de la Muselim-Selo, însă nu mi-a mai ieșit, din lipsă de timp. N-am abandonat planul, poate reușesc la lecția de recapitulare. Așadar, doar am inventariat câteva, deși a fost extrem de greu de ales din volum. În final, am ales două personaje de care au mai auzit sau vor auzi, Al. Candiano-Popescu, republicanul ploieștean iertat de rege în 1870, acum, general în armată, și Carol Davila, al cărui nume este și azi pe frontispiciul Facultății de Medicină din București.

Primul ține un discurs, la 27 aug. 1877, înainte de asaltul redutei Grivița:

Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați,
Într-o zi mare, dar zi de mare primejdie, am fost numit comandantul vostru. Sunt mândru de această încredere a șefilor mei, încrederea lor însă în mine este întemeiată pe încrederea mea în voi. 
Sunt veacuri de când românii n-au văzut o zi mai frumoasă decât cea de azi; în fața noastră e dușmanul păgân, altături de noi aliații ce cred în Cruce ca și noi, avem pe ruși. 
Să ne batem vitejește pentru ca lumea să vază că suntem vrednici de strămoșii noștri, suntem adevărați oșteni ai unei țări ce luptă pentru apărarea căminelor patriei și neatârnarea sa.
De moarte nu vă sfiiți, soldați! Pentru mine e o fericire d-a muri astăzi, căci mă bat pentru țară, pentru Lege și pentru iubitul nostru Domnitor, de este înalta și eroica noastră căpetenie. […] Voi, soldați ai batalionului II vânători, ați fost cei dintâi în timp de pace, să fiți cei dintâi în timp de război.
Nu uitați că mulți dintre voi, pe lângă aceea că sunt români, sunt și ploeșteni; atârnă dar de voi a da încă un titlu de mândrie acestui mândru oraș.
Cu încredere în Dumnezeu și în soarta noastră, cu o voință de fier și cu inima bărbătească să ne facem datoria pe acest vitejesc câmp de luptă. 

Nu am ales întâmplător textul, căci un popor nu este numai prezent, este trecut și este viitor. Dacă istoria, studiată la clasa a patra, are menirea de a forma, ca valoare, respectul față de trecut, atunci copiii trebuie ajutați să înțeleagă sacrificiul pe care înaintașii noștri l-au făcut pentru ca noi să putem exista astăzi. Textul, probabil rescris de Candiano-Popescu după război, este influențat de cariera sa gazetărească și educația primită. Dar a trimite oameni la moarte ține de acel eroism al decidenților pe care urma să îl discutăm în lecția despre Primul Război Mondial. Grivița 1, apoi Grivița 2, au fost poate cele mai sângeroase atacuri date de armata română. În acest context, sacrificiul propriei vieți capătă altă dimensiune.

Al doilea ales al meu a fost doctorul Carol Davila, cel care a organizat sistemul de ambulanță românesc pe front. Era și medicul oficial al familiei regale. În decembrie 1877, el se afla la datorie și surprinde greutățile cu care armata română, aflată în munții Bulgariei, se confruntă, fiind nepregătită. Îi scria, în decembrie, fiicei sale Elena:

„Dragă Eleno, 
Nu trebuie să vă îngrijorați, chiar dacă nu primiți scrisori, căci poșta este de o iregularitate de ne închipuit. Aci ni se spune că scrisorile sunt la Poradin, iar de acolo, sunt trimise la Verbița. Sunt instalat între amândouă, la Grivița, la satul care este ocupat de ruși, dar nu în sat, ci în mijlocul câmpului, sub cort, și am răbdat trei zile un viscol îngrozitor, adevărate suferințe de Polul Nord. E o problemă de a trăi, alta de a nu muri de frig. Am cerut îmbrăcămintea mea de iarndă, blănile, mănuși și ciorapi groși de lână tricotați și mintene. N-am curajul să vă descriu suferințele soldaților, cât despre mine, nu rezist decât mulțumită căruței mele, care e atât de bună, încât șoarecii și șobolanii de câmp și-au ales domiciliu într-însa și mă supără în timpul nopții. Sper să mâncăm în fiecare zi supă cu orez din biata vacă ucisă zilnic; aș vrea să-mi trimiteți legume uscate.
Iată două pagini de tânguiri de la bătrânul tată înfometat, înghețat, chinuit de soarta sărmanilor soldați bolnavi și răniți, pe care îi căutam prin ceața dează. Trebuie să ne trimeată facle, căci chiar cu felinarele nu vedem la zece pași. 
Caii mei încă trăiesc, dar alții mulți mor de foame și de ger.
Haine, pachete, trebuiesc expediate la prefectura din Turnu-Măgurele, scrisorile la Verbița. În fiecare săptămână trimit o căruță să le ia.“

Sau, într-o alta:

„Dragă Eleno, 
Numai câteva cuvinte, dragii mei copii, ca să vă spun că sunt sănătos. N-am primit ultimele voastre scrisori decât într-un singur mare pachet la Poradin, căci acolo le dusese poșta și acolo zăceau.
Sunt încă lângă fortul de la Grivița, sub cort, cu viscol și ploaie grozavă. Bieții soldați suferă de frig și de viscol, dar rabdă totul cu eroism. Trebuie să-mi trimiteți blana, ciorapi și izmene de iarnă tricotate… căci se pare că vom mai sta aici încă câteva săptămâni. Adăpostul meu cel mai bun este căruța și încă domnul vânt al Balcanilor mă scutură grozav. Am avut friguri, disenterie, dar de trei zile sunt mai bine și sper să nu mă mai îmbolnăvesc. Ambulanțele mele sunt la Riben, Verbița, Grivița, Regulski, Mecika, Musselim-Selo. […] Profit de o ocazie ca să trimit această scrisoare la poșta din Turnu Măgurele.“

Nu știu dacă am reușit să conturez vreun pic adevărata față a războiului, pentru cei mulți, în contextul în care trăim războiul la televizor. Nu știu dacă ei înțeleg ce înseamnă, cu adevărat. Trăim vremuri complicate și nu putem ști, cu certitudine, ce ne va aduce ziua de mâine, dar trecutul ne servește tocmai această lecție. Însă atunci, românii de pretutindeni s-au implicat în conflict, fie ajutând financiar, donând produse sau înrolându-se, așa cum au făcut-o mulți voluntari transilvăneni care au înțeles miza aflată atunci „pe masă“.

Schimb registrul și ne reîntoarcem la momente istorice: 1881.

M-am pregătit, pentru proclamarea Regatului României, cu un alt document de arhivă, pe care îl aveam fotografiat la o rezoluție foarte mare, astfel încât am putut mări poza să citim din conținut (sunt impresionați de scrisul caligrafic al documentelor), dar, mai ales, pentru a urmări lecția de istorie pe care acest act ne-o oferă prin decorațiunile sale.

Am selectat din document detalii ale superbului ancadrament al textului și am încercat, cu ei, să recunoaștem personajele. A fost, din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă recapitulare a istoriei studiate cu ei până la acel moment, chiar dacă unii dintre domnitori le sunt, nemeritat, necunoscuți. Portretele lipite în caiete, imaginile discutate în timpul lecțiilor, și-au arătat acum roadele (din categoria „mă bucur și când în pahar e o picătură“, să nu vă închipuiți că toată clasa mea e cu mâna pe sus).

În cazul în care nu îi recunoașteți, Decebal și Traian, Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab și Dimitrie Cantemir (măcar pe el l-am menționat, când am vorbit despre satul medieval, cu un text din Descrierea Moldovei), apoi tablourile în miniatură – Unirea Principatelor, Adunarea de la București, adoptarea Constituției la 1866, Atacul de noapte al lui Vlad Țepeș, Bătălia de la Călugăreni, ambele tablouri ale lui Aman (pe primul l-am văzut în original cu ei, la casa memorială), Bătălia de la Rahova și ultima, serbarea de la 10 mai 1881. Jos, de-o parte și de alta, 1o mai 1878-10 mai 1881.

Am încheiat cu recomandări de lectură pe platforma clasei, lectură de poezii – Alecsandri a scris volumul Ostașii noștri (Peneș Curcanul, Sergentul) în 1878, mai târziu și George Coșbuc (Dorobanțul, Coloana de atac, O scrisoare de la Muselim-Selo), dar am adăugat și link către primul film istoric realizat la noi, Independența, susținut financiar și de Carol. Am urmărit doar secvența cu capitularea lui Osman Pașa, cu speranța că vor fi curioși, acasă, de a urmări mai mult.

Printre recomandări, am strecurat „Povestea unei coroane de oțel“, coroana regilor României, expusă în sala de Tezaur a Muzeului Național de Istorie din București, dar și un fragment din portretul realizat lui Carol de I.Gh. Duca, în Amintiri, toate cu speranța că efortul meu este un mod de a cinsti memoria înaintașilor noștri.