Aș fi vrut să povestesc despre atelierul cu îngeri după Crăciun, când treburile casei te mai lăsau să respiri și atmosfera de sărbătoare îți lasă un altfel de răgaz. Vacanța aceasta însă nu a fost chiar cum mi-am dorit-o și am amânat. Și cum iarna se ambiționează să ne țină de urât și să-și compenseze absența din decembrie, am răsfoit cu drag fotografiile de la activitate.

A fost un atelier „v.i.p.“, pe bază de invitație. Demult le făceam cadouri concrete copiilor din preajma mea, dar de la o vreme am decis să le dăruiesc de sărbători o experiență. Atelierul din acest an nu a fost unul de craft, cum aleg de obicei, ci unul mai artistic, de pictură pe obiecte turnate din ipsos. Provocarea nu era una ușoară, mai ales pentru vârstele mici. Am combinat copiii, deși rareori am ales să lucrez cu vârste foarte diferite. Am avut doi de șapte ani, doi de nouă, doi de unsprezece (care au lipsit în cele din urmă) și doi de treisprezece, ca să se adauge spre final și un 17.

Atitudinile au fost foarte diferite.

Cei mari dădeau exemplu de migală și răbdare, rezultatele fiind pe măsură. Cei mici se ambiționau să fie la înălțimea modelelor, dar, în același timp, și să învețe. Întâi îi atrăgeau culorile noi obținute, amestecuri necesare. Dacă vecinul reușise să aibă o culoare a pielii mult mai potrivită, împrumutau. Utilizarea pensulelor, căutarea în borcan a celor moi sau subțiri, încercare și eroare, până când rezultatul era mulțumitor.

În cele din urmă, s-a așezat la masă și Iris, deși venise doar ca asistent. Îi știa pe copii de când erau mici și chiar își dorea să petreacă puțin timp cu ei. Eu eram acolo cu un sfat, la nevoie cu o mână de ajutor. Din grupuri diferite sau din familie, copiii mă aveau în comun pe mine și, vreau-nu-vreau, ajungeam subiect de discuție, începând cu „așa ne-am cunoscut“. Fostele eleve chiar aveau informații inedite despre mine, într-o ipostază în care o parte dintre ceilalți nu mă cunoscuseră niciodată.

Mă uitam cu drag la ei, căci Atelierul a fost amenajat în urmă cu trei ani, înainte de pandemie, dar n-a apucat de-atunci să fie animat de prea multe ori. Atelierul nu e doar locul unde vin să lucreze ceva, fără prea multe reguli, ci și locul unde mereu găsesc ceva de joacă. De fiecare dată când reușeșc să umplu încăperea de râsete și de creații unice îmi amintesc cu drag de unde am pornit, în urmă cu deja mai bine de un deceniu. Am decorat ușa de la intrare cu fotografii de la activități desfășurate de-a lungul anilor și e mereu o plăcere să le trec în revistă, împreună sau cu ei. Uite, aici sunt eu!! Ce mică eram!! 

Ca să închei și să las aici un moment frumos, fotografiile de la activitate: