Ghinionul face la localul școlii unde zi de zi îmi desfășor activitatea să aibă un acces auto destul de dificil. Poarta e la trei metri de trecerea de pietoni, trei benzi pe sens în curbă, o fericire! Numai emoții intense…
Dar nu emoțiile sunt problema, ci bizonii-de-București, această specie unică de șoferi care au impresia că orice le este permis.
Ca să intru în curte, chiar de la semafor trebuie să fac dreapta în unghi drept și să mă strecor pe poartă. De când avem grădiniță… sau de când face experimente primarul cu acest local pe care ni l-au „răpit” pe jumătate, avem și foarte mulți părinți ce au impresia că pruncul lor merită tot confortul disconfortul pe care îl creează celorlalți.
Se dă primul caz.
Primul pe care am avut prezența de spirit să îl fotografiez, că doar nu era primul cu care aveam de-a face. Vii să lași copilul și… parchezi la oră de trafic fix în poartă. De ce nu? Doar ai dreptul să îți duci copilul la grădiniță, restul lumii poate aștepta, nu-i așa?
Specimenul din imagine se întorcea totuși la mașină, deși pe banda din spatele meu e stația STB și la 7:45 e muuultă lume nervoasă cu mâna blocată în claxon… Poliția locală a ridicat din umeri când am trimis sesizarea.
Al doilea l-am ratat (la foto). N-a apucat să coboare și, cum ajunsesem și eu și încă o colegă, portarul a deschis până la urmă, bizonul a intrat în curte. Și rolul îl știam deja: „Stau 3 minute, cât las copilul, n-am loc de parcare, bla-bla-bla”. Efectiv nu mai pot! Cât de tâmpit să fii să parchezi în poarta școlii?!
Al treilea… recent.
A intrat înaintea mea, că, deh, dacă e poarta deschisă, intră cine vrea. Colega de la pază încerca să parlamenteze cu bizonul, el efectiv n-avea treabă. A lăsat mașina deschisă, s-a dus să-și facă treaba, a lăsat femeia vorbind singură! Când s-a întors, eu parcasem și vorbeam cu dânsa, să închidă poarta și să sune la poliție…
Eeee… și s-a aprins domnul, că am eu o problemă nerezolvată de dimineață, ce mă bag unde nu-mi fierbe oala, să mă duc să-mi văd de treabă, că habar n-am eu cine e el, dacă se legitimează, îmi taie și cauciucurile fără să pățească nimic! Efectiv cred că sărea să-mi dea și una dacă nu erau atâția în curte. E problema mea, eu sunt grea de cap și nu vreau să pricep că el n-are unde să parcheze ca să lase copilul la grădiniță! Ce dacă nu e voie să intri în curte… el face ceva pe regulile noastre!
După care s-a suit în mașină, a întors și-a demarat pe lângă paznic.
Mie România asta… că abia fu ziua ei… nu-mi place!
Dar nici nu știu ce să mai fac s-o schimb, parcă nimeni nu vrea, mă trezesc urlând singură în pustiu. Autoritățile… ridică din umeri. Noi, profesorii, suntem preș de șters picioarele. Părinții au impresia că ne sunt stăpâni, ne dau ordine și uită să pună, în propoziție, un simplu „vă rog”. Încurajați de-acasă, și copiii au impresia că totul li se cuvine și tu ești acolo doar să îi lauzi. Dar deviez, mă opresc.
Triste vremuri trăim, dar mai triste urmează… optimismul s-a dus demult pe apa Sâmbetei.
- Daniel Pennac: Necazuri cu școala - 31 martie 2024
- Lecția despre piramidă - 30 martie 2024
- Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii - 17 martie 2024
Buna ziua!
In locul dvs. as face sesizare la politie pentru amenintari.
Aveti si martori, erati in timpul serviciului si in incinta unitatii. Ceea ce este mult mai grav.
Macar cu ceva plimbare la politie si dat declaratii sa se aleaga. Poate se va gandi de doua ori inainte de a proceda asa.
Zi linistita in continuare!
Înainte de a scrie articolul am făcut și sesizarea, cu fotografia atașată și numărul integral, neblurat.
Să vedem când vor răspunde… data trecută a durat vreo trei săptămâni…
Apar astfel de comportamente pentru ca nu luam atitudine.
Daca fiecare „patit” ar depune plangere la politie, s-ar schimba conportamentele.
Stiu ca pierdem timp / nervi dar din pacate asta e singura solutie sa ii trezim pe nesimtiti.