soseta_DACO_craciun

Șoseta, ghetuța, cizmulița sau cu ce se mai încalță Moș Nicolae

Ne-am mișcat greu cu asociația de părinți și, ca să se strângă acolo câțiva bănuți, nu e de ajuns ca doar câțiva să completeze acel complicat formular de redirecționare a impozitului. Însă și 1000 de lei dacă îi ai la dispoziție, tot găsești ce să faci cu ei.

Iarna aceasta am reușit să cumpărăm câteva accesorii pentru proiectele de Crăciun, pentru toată clasa, să încercăm și altceva decât proiecte low-cost, cu reciclate sau hârtie. Înainte de Moș Nicolae, proiectul a fost unul de sulfilat/cusut. După același model am organizat, mai demult, un atelier, pregătind din fetru șosete/cizmulițe pentru lucru manual. Acum, dacă tot erau disponibile la set, cu toate accesoriile, am avut eu mai puțin de lucru.

soseta_DACO_craciun

De ce anume ne-am lovit la școală

Întâi, de entuziasm. De câte ori avem un kit pentru proiecte, abia așteaptă. Și succesul e aproape garantat, dacă urmezi indicațiile. Apoi, cu generația aceasta am tot cusut, teoria o cam știu toți (mai lipsește dorința, în unele cazuri), mai greu este să ne folosim neuronul. Este, pentru mine, un fenomen inexplicabil. Cum să te apuci să lucrezi ceva fără să te intereseze măcar ce trebuie făcut, în ce ordine, cum arată produsul final? Lucru de mântuială, să te faci că lucrezi, numai ca să poți să te vaiți apoi că „ție nu-ți iese”.

Însăilarea celor două bucăți de fetru nu a fost treabă grea, însă începutul i-a doborât. Cum adică să legi ața la început? Cum să o faci „să nu iasă”. Sunt atât de obișnuiți să apese butonul „help”… M-am bucurat însă că, după ce le-am arătat, copleșită de numărul mare de cereri, am avut ajutoare: „Îți fac eu, am înțeles cum!”. Așa se învață… arătându-le altora.

Adăugarea vârfului și călcâiului (ceea ce clar arată că e o șosetă, deși am botezat-o în diverse moduri) a fost următoarea piatră de încercare. Dar, cu chiu cu vai, s-a trecut de ea. Finalul – apoteotic. N-am avut de lucru și i-am făcut agățătoare primului care a cerut. „Doamna, nu pot, dar vreau și eu!” … și am rezolvat, pe rând, toate proiectele.

Chichița

„Doamna, nu avem silipici la noi! Cum lipim nasturii?”

Nu aveam, că nu le-am spus să ia, deși pentru fetru și accesorii era alegerea corectă. Măcar atât au învățat până acum, să folosească tipul potrivit de adeziv în funcție de material. Și nu aveam silipici dintr-un motiv foarte întemeiat. Setul includea o bucată de bandă dublu-adezivă pentru atașasarea decorațiunilor.

La proiectele trecute m-am străduit să folosesc pătrățele dublu-adezive, ca să înțeleagă și principiul de funcționare și cumva să generalizăm, ei bine, n-a mers. Bucățica aceasta de bandă a fost momentul de coșmar. Greu, foarte greu i-au dat de cap. Mă gândesc așadar serios să o trec pe lista de materiale la viitoare proiecte, să aibă fiecare rola lui și să exersăm un pic cu ea.

La final, toată lumea era fericită, cu o decorațiune nouă pentru brăduțul de anul acesta. Din colecția de mai jos mai lipsesc câteva… prea grăbite să-și găsească loc acasă.

 

Sesam, deschide-te! Sau cum se intră pe poarta școlii

Ghinionul face la localul școlii unde zi de zi îmi desfășor activitatea să aibă un acces auto destul de dificil. Poarta e la trei metri de trecerea de pietoni, trei benzi pe sens în curbă, o fericire! Numai emoții intense…

Dar nu emoțiile sunt problema, ci bizonii-de-București, această specie unică de șoferi care au impresia că orice le este permis.

Ca să intru în curte, chiar de la semafor trebuie să fac dreapta în unghi drept și să mă strecor pe poartă. De când avem grădiniță… sau de când face experimente primarul cu acest local pe care ni l-au „răpit” pe jumătate, avem și foarte mulți părinți ce au impresia că pruncul lor merită tot confortul disconfortul pe care îl creează celorlalți.

Se dă primul caz.

Primul pe care am avut prezența de spirit să îl fotografiez, că doar nu era primul cu care aveam de-a face. Vii să lași copilul și… parchezi la oră de trafic fix în poartă. De ce nu? Doar ai dreptul să îți duci copilul la grădiniță, restul lumii poate aștepta, nu-i așa?

Specimenul din imagine se întorcea totuși la mașină, deși pe banda din spatele meu e stația STB și la 7:45 e muuultă lume nervoasă cu mâna blocată în claxon… Poliția locală a ridicat din umeri când am trimis sesizarea.

Al doilea l-am ratat (la foto). N-a apucat să coboare și, cum ajunsesem și eu și încă o colegă, portarul a deschis până la urmă, bizonul a intrat în curte. Și rolul îl știam deja: „Stau 3 minute, cât las copilul, n-am loc de parcare, bla-bla-bla”. Efectiv nu mai pot! Cât de tâmpit să fii să parchezi în poarta școlii?!

Al treilea… recent.

A intrat înaintea mea, că, deh, dacă e poarta deschisă, intră cine vrea. Colega de la pază încerca să parlamenteze cu bizonul, el efectiv n-avea treabă. A lăsat mașina deschisă, s-a dus să-și facă treaba, a lăsat femeia vorbind singură! Când s-a întors, eu parcasem și vorbeam cu dânsa, să închidă poarta și să sune la poliție…

Eeee… și s-a aprins domnul, că am eu o problemă nerezolvată de dimineață, ce mă bag unde nu-mi fierbe oala, să mă duc să-mi văd de treabă, că habar n-am eu cine e el, dacă se legitimează, îmi taie și cauciucurile fără să pățească nimic! Efectiv cred că sărea să-mi dea și una dacă nu erau atâția în curte. E problema mea, eu sunt grea de cap și nu vreau să pricep că el n-are unde să parcheze ca să lase copilul la grădiniță! Ce dacă nu e voie să intri în curte… el face ceva pe regulile noastre!

După care s-a suit în mașină, a întors și-a demarat pe lângă paznic.

Mie România asta… că abia fu ziua ei… nu-mi place!

Dar nici nu știu ce să mai fac s-o schimb, parcă nimeni nu vrea, mă trezesc urlând singură în pustiu. Autoritățile… ridică din umeri. Noi, profesorii, suntem preș de șters picioarele. Părinții au impresia că ne sunt stăpâni, ne dau ordine și uită să pună, în propoziție, un simplu „vă rog”. Încurajați de-acasă, și copiii au impresia că totul li se cuvine și tu ești acolo doar să îi lauzi. Dar deviez, mă opresc.

Triste vremuri trăim, dar mai triste urmează… optimismul s-a dus demult pe apa Sâmbetei.