Școala unde „muieți-s posmagii”

Ion Creangă e considerat azi prea greu pentru copii și îl scoatem din lista de lecturi. Poveștile i le citim repovestite, de parcă există persoane care să se ridice la înălțimea talentului său de povestitor și să-i căsăpească opera. Însă Ion Creangă nu e pentru cei care nu vor să facă niciun efort, exact ca leneșul din povestea sa. Doar că, în ultimul timp, leneșul este lăudat, iar sătenii – condamnați.

M-am săturat de atâta văicăreală, nimic nu ne convine, e prea-prea sau foarte-foarte. Cum e aerisirea programelor – dacă le mai aerisesc mult pe unele, nu știu ce mai rămâne din ele. Vrem reformă, dar să nu investim nimic. Din păcate, nici măcar efort.

Regretabil, baghetele magice există doar în povești, dar peste tot nu văd decât oameni care cer insistent câte una. Și, presupunând că am face rost și am schimba peste noapte dovleacul putrezit în caleașcă (am avea școli moderne, utilate, profesori calificați și tot ce ne trebuie), tot am avea o mare problemă:

Mentalitatea conform căreia învățarea nu presupune niciun efort!

Nu am reușit să citesc în nicio carte, dar în niciuna!, despre procesul de învățare care să se producă de la sine, să aibă efecte profunde și să garanteze reușita. Ca să înveți, trebuie să vrei să o faci, să „semnezi” acest pact cu diavolul că accepți, de bunăvoie și nesilit de nimeni, să te chinui și să te străduiești, să devii altceva decât ești. Să te schimbi, căci asta înseamnă învățare eficientă: producerea unei schimbări profunde.

Și, la naiba, doare! Nu știu dacă fluturii simt ceva când, în cocon, se transformă, însă în jurul meu văd doar doritori ca nimic să nu doară și totul să pice din cer la școală când punem la cale un simulacru de învățare, bine colorat și presărat cu dulciuri și cântecele.

Da, poți învăța prin expunere la o anumită informație, dar schimbarea care se produce este superficială și nu este de durată. Să înveți cu adevărat presupune implicare, dorință și efort.

Ce vor elevii azi?

Să vină la școală, să stea pe telefoane, dar lecția să le intre pe o ureche și să le rămână agățată undeva? Fără să se străduiască! Temele!? Noua modă e că traumatizează copilul. Tema este, în esență, acel moment de sinceritate al copilului cu el însuși: am înțeles sau nu ce s-a discutat la școală?

Și, bineînțeles, vor să nu facă nimic, dar să aibă note fabuloase. Nici nu mai spun mari, căci toți visează 10 pe linie, dar obținut dormind adânc și jucându-se pe consolă.

Școala fericirii

Pe acei părinți care încep cu „eu vreau să fie fericit la școală”, i-aș întreba când au citit ultima dată Pinocchio și dacă își amintesc de Insula Plăcerilor. Acolo ajungeau copiii care… nu voiau să învețe. Inconștienți, ei asta își doresc.

La școală te duci în primul rând să înveți. Serios, profund. Apoi să socializezi cu cei de vârsta ta. Și, oricâtă libertate am avea, uneori aceasta nu funcționează în dublu sens. „De ce să învăț asta” nu e o întrebare la care să primești mereu răspuns, cât timp ești prea lipsit de experiență ca să vezi imaginea de ansamblu.

Trebuie să înțelegem odată pentru totdeauna că nu poți să știi să repari o mașină dacă nu ai învățat structura și nu cunoști uneltele cu care o poți face. Așa și la școală. Nu poți „face” dacă, anterior, nu ai „pus” ceva acolo, la dospit. Nu putem lucra cu informații fără să le cunoaștem în prealabil. Iar ca să știi trebuie să stochezi în memorie, logic, alcătuind structuri, nu mecanic, la grămadă.

Însă am înțeles…

Marea majoritate a celor care acum sunt părinți și care, la vremea lor, au luat școala în serios, nu mai sunt în țară. Au mai rămas câțiva care încă încearcă să își țină copilul pe un drum decent.

Dar sunt și mulți pentru care școala era locul unde plecai de-acasă, iar acum sunt foarte vocali privind inutilitatea efortului de învățare. La ce îți trebuie să știi să scrii corect? Să calculezi? Să gândești? Ei au „reușit” și fără ele să se înalțe și să se reproducă ca specie. Pentru copiii lor, ei vor doar o diplomă, ca să salveze aparențele, și multă „fericire”. Roz și musai cu sclipici, dacă se poate.

Cristina H.
Posted in De-ale școlii and tagged , , .

5 Comments

  1. Doamne, cât de adevarate sunt vorbele tale. Chiar azi m-am lovit de cineva care … vrea să ia bacul. Îl dă din nou pentru că în 2019 nu l-a luat la nicio materie. Si vrea pregătire la mate. Am zis ok, că îl ajut. La prima sedință, acum o lună ca să știu de unde plec i-am pus în față un test, unul din testele alea de antrenament din 2020. S-a blocat la primul subiect, dar primul, primul : nu mai știa să adune fracții ( se fac inca din clasele primare dar să zicem că integral s-au făcut in clasa a saptea). I le-am predat din nou și următoarea sedintă le-am reluat. Parea că a înteles și apoi am trecut la alte elemente din materia de generala care sunt necesare si la liceu. Saptămana trecută am făcut în sfârșit ceva de liceu, progresiile și a avut ca temă rezolvarea unor exerciții de inițiere(cum am lucrat și împreună). Azi mi-a zis că nu a știut să le facă, dar…nu a învățat nici măcar formulele, Am discutat și altă dată cu el despre efortul pe care trebuie sa-l depună ca să recupereze, și înteleg că lucrează, dar….nu poate recupera nimic atât timp cât pregătirea sa la metematică se reduce doar la ședințele cu mine.

    • E foarte greu când vin la pregătire și au impresia că în două ore au rol miracole. Și când le dai teme și le spui că nu se poate fără studiu individual…. vai, ce ochi cască…
      Tu lucrezi cu copii mari, adulți chiar. Dar să vezi cum e cu ăștia mici. Îi explici părintelui că trebuie să lucreze, să citească… mvai, cum?? Păi și timpul lui liber? Ceva nu se leagă, sincer. De ce vii la mine? Să te ajut să recuperezi. Dacă îți dau de învățat, mori cu ele în brațe și vii cu lecția știută. Am avut așa un copil, am renunțat eu. I-am explicat frumos că nu merge și nu mai vreau să o iau, în fiecare ședință, de la capăt, că nu face niciun efort. Nu avansăm și, în cazul ăsta, efortul (meu) e în zadar. Dacă vrei să înveți, chiar trebuie să te străduiești.

  2. Si eu am renuntat acolo unde vad ca nus e poate. Imi place sa lucrez cu elevii si mai mari si mai mici, dar imi place sa si vad ca sunt rezultate in urma sedintelor și aici nu ma refer la bani. Din punctul meu de vedere, banii aia sunt munciti din greu de parinti. De regulă, când văd că elevul nu depune efortul necesar, nu-si face temele, nu învață, chem părinții la „ședință”. Dacă părinții își țin odorul în brațe și ii caută scuze, o dată, de două ori și copilul e ”seful” în familia respectiva, tunci cu tot respectul, nu suntem pe aceeași lungime de undă și încheiem colaborarea. Aștia sunt parinții care dau vina pe profesori( si de la clasa si de la pregatire) cand copilul nu ia nota aia mare pe care si-o doresc.

    • Exact!! Sau dacă au așteptări nerealiste, vor in două luni să ajungă pe lună…

  3. Corect.
    Din păcate tot vad acest fenomen în rândul părinților, indiferent de materie, au impresia că dacă duc copilul la pregătire, acesta va ști în câteva ședințe tot ce știe și profesorul.

Dă-i un răspuns lui MNiko Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea anonimatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente