Care e misiunea școlii în România? Cine mai știe?! Nu cred că e o întrebare la care să mai poți găsi un răspuns. Am avut recent între textele cu specific de 8 Martie poezia lui Nichita Stănescu, Cea mai scumpă de pe lume. Și cam așa arată și răspunsul la întrebarea mea din titlu, depinde pe cine întrebi… Nucii toți au zis de nucă, / Cucii toți au zis de cucă…
Dacă întrebi copiii, ei nu prea știu clar de ce vin la școală. Pur și simplu nu prea găsesc, marea majoritate, nimic interesant aici. Iar dacă îți spune dimineața că „nu dorește să se ducă la școală”, tu, ca părinte preocupat de fericirea copilului tău, anunți dirigintele și îl învoiești, doar nu o să-l forțezi să facă ce nu vrea, nu? Sau poate copiii cel mult îți spun că vin pentru „pauze”, prieteni, socializare.
Dacă urmărești grupurile de părinți, vei afla că școala e importantă, foarte importantă, așadar să se facă, dar fără efort. Copiii să vină la școală ca la cinema, să îl urmărească pe fraierul de la catedră făcând spectacol, jocuri, entertainment, iar ei doar să își scoată căștile din urechi și știința să li se lipească de neuroni.
Dacă întrebi profesorii… e și mai trist, căci nici ei nu prea mai înțeleg ce ar mai putea face să salveze lucrurile.
Și totuși, venim la școală
Așa cum este ea (și vorbesc de școala publică din România), încă se zbate pe ici, pe colo, să mai salveze lucrurile. Însă este judecată și pusă la zid pentru orice greșeală. Urmăream zilele trecute știrile și vedeam cu tristețe încă un copil ajuns la limită și care a sărit pe fereastră de la etaj. Nu contest tragismul situației, însă nu am putut să nu mă detașez, după ce am citit toate comentariile care judecau și dădeau sentințe. (Pe profesoara care a declanșat criza ar fi ucis-o cu pietre cei care își exprimau acolo, democratic, opinia.)
Însă nicăieri, dar absolut nicăieri!, n-am văzut să fie comentat gestul elevului anterior declanșării evenimentelor. Dincolo de istoricul lui medical, el a luat lucrarea altui coleg, a schimbat numele și a predat-o profesorului. Furt, fraudă, trișat, cum doriți să îi spuneți. Pentru un asemenea gest, a fost sancționat în consecință.
Nimeni nu a condamnat această acțiune. Așadar, ce să înțelegem? Că profesoara ar fi trebuit să închidă ochii, să facă pe proasta, ba eventual să îi dea și un 10?! Pentru orice copil cu o problemă medicală, închidem ochii și îi permitem orice?
Ne mai întrebăm de ce suntem acum aici în groapa aceasta, din care nu mai vedem scăpare?
Suntem toți vinovați, de la părinții care vor în ciclul primar „Fb pe linie” (că așa e moda prin parcuri și online, deși copilul nu poate), la cei obsedați de câteva sutimi la gimnaziu. Le spunem celor mici de când au deschis ochii că ei sunt minunați, extraordinari, lumea li se va așterne la picioare doar dacă zâmbesc.
Dacă, Doamne ferește, nu face față cerințelor școlare, nu e de vină copilul, ci profesorul, că a cerut prea mult, vrea să facă performanță la clasă, trebuie să scadă standardele ca să reușească toți de „foarte bine”. Să îi felicităm apoi că sunt extraordinari și mirobolanți…
Obosite de presiunea aceasta, foarte multe cadre didactice scriu în catalog Fb de sus până jos. Toată lumea e fericită. Când n-am făcut-o, exact asta mi s-a reproșat, că îmi bat singură cuie în talpă, stau să-mi amărăsc zilele aiurea cu cei care nu pricep, când aș putea scăpa ușor, din pix, de toate problemele. Ce se întâmplă cu copiii aceștia „de Fb” când ajung la gimnaziu?
Poate pentru prima dată în viață se trezesc depășiți de situație (împreună cu părinții, normal). Dacă nu curge cu 9 și 10, e dezastru, profesorii trebuie linșați. Și… ajung și ei destul de repede la concluzia celor din ciclul primar că e mai sănătos să dai note numai din zona superioară a scalei de evaluare, ca să scapi de probleme.
Bate apoi la ușă Evaluarea națională:
Analiștii și comentacii iau rezultatele testelor și compară notele de 5 de la examen cu mediile fabuloase din gimnaziu. Pentru ce? Ca să arătăm abia acum cu degetul că împăratul e dezbrăcat?
Toți aruncă vina pe sistem, că nu se „reformează”. Mie mi se pare suficient de reformat, mai ales la ciclul primar. Însă nu i-ar strica la niciun nivel să devină un sistem obiectiv și corect la nivel de evaluare, să nu mai vânăm note și să urmărim, concret, cu ce rămân copiii noștri în urma acestui efort, uneori inuman.
Dacă profesorilor le e frică să pună note, putem cânta deja prohodul școlii românești. Din păcate, exact într-acolo ne îndreptăm. Părinții vin și-i iau de guler, cerând socoteală pentru orice (nu discut cazurile particulare, unele întemeiate). Timpul pierdut în scrierea de rapoarte de justificare pentru fiecare notă, cum ai acordat-o, pe ce criterii, care a fost situația elevului, sunt o motivație suplimentară să umfli nota și să te speli pe mâini de toată problema.
Și apoi, la ce bun să mai muncești, să îți faci orele, să încerci să îi înveți ceva, dacă oricum ești obligat să le pui 10?
Repetenția e o poveste de groază, parcă ne-am vaccinat contra ei în ultimii 20 de ani și nu mai există. Îi trecem clasa grămadă, indiferent că au dobândit sau nu competențele necesare, și ne întrebăm de ce suntem unde suntem… Am scos repetenția la clasa întâi și ne trezim în clasa a doua cu copii care nu știu literele pentru că nu au frecventat pregătitoarea (deh, e „grădiniță”, facem ce vrem).
Nici clasa întâi nu a prea frecventat-o, că părinții aveau lucruri mai importante de făcut, cum ar fi să se preocupe de liniștea și fericirea copilului, scos în natură cu orice ocazie. Iar apoi, când în clasa a doua dă de greu, trebuie să-l treci clasa, căci altfel traumatizezi copilul, cum să îl lași repetent?!
Și totuși, n-am accepta nici morți să recunoaștem că am greșit. Ne-am învățat copiii că merită totul, orice, oricând, doar pentru că există. Ei nu știu ce înseamnă munca, frustrarea eșecului, dorința intrinsecă de a reuși. Mă bucur de câte ori întâlnesc oameni care vor de la copiii lor mai mult, care nu tolerează mofturile și drepturile acordate fără îndatoriri. Sunt din ce în ce mai puțini!
Și atunci când acești copii „munciți” reușesc, le minimalizăm meritele ca ceilalți să se simtă bine. Cum să îi lauzi pentru rezultate extraordinare? Se simt ceilalți prost… Mai bine scoatem concursurile, olimpiadele, să nu se mai remarce nimeni, căci numărul de copii frustrați de propria incompetență este copleșitor mai mare decât al celor care chiar și-au dorit să își încerce puterile în situații de viață mai complicate.
După mine, abia acum vedem cât de prost e așternutul în care trebuie să dormim. Noi l-am vrut. Și ține tot de noi să schimbăm lucrurile, dacă vrem.
Primul pas ar fi unul foarte mic: să fim corecți, să nu trișăm, să nu furăm, să recunoaștem cinstit ce putem face și ce nu.
Photo by Max Fischer on Pexels.com
- Daniel Pennac: Necazuri cu școala - 31 martie 2024
- Lecția despre piramidă - 30 martie 2024
- Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii - 17 martie 2024
Cu riscul de a fi doar un ecou, am tot observat tot felul de părinți „implicați” de-a lungul ultimilor 11 ani (de când a intrat primul copil în școală). Părinți preocupați de note – care află notele înaintea copilului -, părinți care ceartă copiii că au luat premiul II la olimpiada de nu-știu-ce, părinți care transferă copilul la a 4-a școală în tot atâția ani pentru că „au pretenții absurde să poarte uniformă și să-și facă temele când copilul a lipsit pentru că a fost la munte”, părinți care au copiii de clasa a IV-a la meditații ca să intre în clasa a V-a la Colegiul X.
Mai nou copila cea mai mică (cl a IV-a) mă întreabă de ce nu face meditații? nu cred că e destul de bună să intre la X? Și în același timp îmi spune cât de frică îi e de clasa a V-a, că îi este frică să nu dezamăgească profesorii cei noi.
Și eu tot repet că școala nu e ca să îi impresionezi pe ceilalți și nici ca să iei note mari. Că ar trebui să se concentreze pe cum relaționează cu colegii care nu fac ce vrea ea, decât pe testele de intrat la Colegiul X. Că acum e momentul să învețe cum negociază un conflict cu „cea mai bună prietenă” și cum îl face pe „copilul care deranjează toate orele” să nu se simtă izolat „pentru că atunci se poartă mai frumos” (cuvintele ei), nu cum să rezolve perfect o problemă de clasa a V-a.
Că n-o să fiu de acord să iei note mici pentru că ți-e lene să citești și să gândești, dar și că o notă mică e o oportunitate să înveți ceva despre tine. Că viața e lungă și nu e așternută cu triumfuri și succes, ci e plină de greșeli, de momente când lucrurile nu ies cum vrei tu indiferent cât de mult ai muncit, că e mai important să știi să te culegi de pe jos și să mergi mai departe decât să iei premiul întâi, FB, nota 10. Că e important să mergi la școală și când nu ai chef, ca să nu așterni drumul unei depresii cronice pentru că nu poți să faci decât ce ai chef sau ce e ușor.
Dacă am sta să facem tipologia părinților… pff…
Cred că ar trebui menționați pe cei care nici măcar nu cunosc omul de la catedră, dar consideră de bun augur să deschidă ușa cu capul. Sau să cumpere o notă, chiar dacă copilul lui nu știe nimic. Pe hârtie să dea bine.
Mi se pare normal să îți faci griji pentru copil, să îi deschizi caietele să vezi cât de „înroșite” sau „înverzite” sunt. Să îți pui și tu niște semne de întrebare dacă vezi mereu scris „Unde e tema?”, să cauți și tu dirigintele, nu zic lunar, cum scrie la regulament, dar măcar o dată pe semestru… Să întrebi ce mai face la școală, dacă supără pe cineva, dacă are prieteni și unde să mai lucrezi cu el…
Colegiile la clasa a cincea sunt cu mult peste media la care se lucrează la clasă și nu e vorba doar despre „intratul” acolo, ci și despre „rezistatul” in ritmul acela. Chiar este solicitant și epuizant și copilul trebuie să își dorească ritmul acesta de lucru. Se dă cu mult peste programă, la un nivel de „excelență superioară”, dacă pot să pun cuvintele acestea împreună. Îmi amintesc că băiatul a vrut să încerce la Vianu, pentru că aveam un prieten de familie profesor acolo și își dorea mult să-i fie în preajmă. Am lucrat în plus, dar subiectele m-au luat pe mine prin surprindere. Și mi-a trebuit timp să găsesc o rezolvare aritmetică pentru acele probleme, pe înțelesul unui copil care nu știe algebră și mai multe mulțimi de numere în afara celor naturale. Râdeam la rezultate că era pe locul 100/200, departe de cele 30 de locuri. Dar măcar nu era ultimul…
În schimb, mi se pare lipsă de maturitate din partea unor părinți să îi servești copilului doar „fericire”. Nu citim poveștile clasice, că iezii mâncați de lup îl traumatizează. Nici Hansel&Gretel, că e despre copii nefericiți. Nici Pinocchio, că nu sancționăm greșelile. Și dacă, Doamne-ferește, copilul tău trebuie mâine să gestioneze o altfel de viață? Oare copiii din Ucraina nu aveau camere pictate roz cu fluturași? Un ursuleț de pluș cu care au dormit de la naștere? O păturică de care nu s-au despărțit niciodată? Oare mamele lor nu au făcut tot ce le-a stat în putere să le ofere totul în viață? Și? Tăvălugul i-a aruncat în altă parte. Să-ți vezi părinții împușcați lângă tine, să pleci singur la drum fără să știi unde și de ce, să dormi într-un colț la metrou, fericit că nu te plouă…
Extrem de mulți copii de azi nici măcar nu au făcut vreodată efortul de a-și imagina o zi fără mâncare. Ei nu pot gestiona frustrarea, se manifestă violent și gălăgios. Imaginează-ți acum că tu trebuie să convingi un astfel de copil să tacă închis în dulap când străini cu arme te caută. Iar lui… nu îi place întunericul!
Se pot spune multe. Însă am întâlnit părinți la care le explici cu liniuțe ce și unde greșesc, și, deși vorbești pe înțeles, ei nu te pot pricepe!
Off! Cat adevar! Din pacate, cazurile fericite se pot numara pe degete! Si eu am experiente amare din gimnaziul Mariei (acum in clasa a VIII-a): galagie in clasa la aproate toate orele, profu de mate care le spune elevilor ca nu mai rezista in clasa lor (dar nu -i spune nimic dnei directoare), e rusine pt scoala sa lasi repetenti (dar nu e rusine ca vine politia lunar sa desparta elevii care se bat), dna de romana (care e si diriginta) ne spune la sedinta ca (unii) elevi nu stiu sa citeasca (de inteles nici nu mai zic) cerintele unor teste pregatitoare pentru evaluarea nationala..si..caaaate ar mai fi de zis, dar ma opresc aici. As zice ca partea buna din toata experienta asta colorata este, poate, rezilienta Mariei in situatiile critice!
Triste experiențe au și copiii noștri!
Mult succes Mariei! (nici nu-mi vine să cred cât au crescut Năzdrăvanii de odinioară!
Pingback: Profesorul ideal al momentului | Talente de Năzdrăvani