Care e misiunea școlii în România? Cine mai știe?! Nu cred că e o întrebare la care să mai poți găsi un răspuns. Am avut recent între textele cu specific de 8 Martie poezia lui Nichita Stănescu, Cea mai scumpă de pe lume. Și cam așa arată și răspunsul la întrebarea mea din titlu, depinde pe cine întrebi… Nucii toți au zis de nucă, / Cucii toți au zis de cucă…

Dacă întrebi copiii, ei nu prea știu clar de ce vin la școală. Pur și simplu nu prea găsesc, marea majoritate, nimic interesant aici. Iar dacă îți spune dimineața că „nu dorește să se ducă la școală”, tu, ca părinte preocupat de fericirea copilului tău, anunți dirigintele și îl învoiești, doar nu o să-l forțezi să facă ce nu vrea, nu? Sau poate copiii cel mult îți spun că vin pentru „pauze”, prieteni, socializare.

Dacă urmărești grupurile de părinți, vei afla că școala e importantă, foarte importantă, așadar să se facă, dar fără efort. Copiii să vină la școală ca la cinema, să îl urmărească pe fraierul de la catedră făcând spectacol, jocuri, entertainment, iar ei doar să își scoată căștile din urechi și știința să li se lipească de neuroni.

Dacă întrebi profesorii… e și mai trist, căci nici ei nu prea mai înțeleg ce ar mai putea face să salveze lucrurile.

Și totuși, venim la școală

Așa cum este ea (și vorbesc de școala publică din România), încă se zbate pe ici, pe colo, să mai salveze lucrurile. Însă este judecată și pusă la zid pentru orice greșeală. Urmăream zilele trecute știrile și vedeam cu tristețe încă un copil ajuns la limită și care a sărit pe fereastră de la etaj. Nu contest tragismul situației, însă nu am putut să nu mă detașez, după ce am citit toate comentariile care judecau și dădeau sentințe. (Pe profesoara care a declanșat criza ar fi ucis-o cu pietre cei care își exprimau acolo, democratic, opinia.)

Însă nicăieri, dar absolut nicăieri!, n-am văzut să fie comentat gestul elevului anterior declanșării evenimentelor. Dincolo de istoricul lui medical, el a luat lucrarea altui coleg, a schimbat numele și a predat-o profesorului. Furt, fraudă, trișat, cum doriți să îi spuneți. Pentru un asemenea gest, a fost sancționat în consecință.

Nimeni nu a condamnat această acțiune. Așadar, ce să înțelegem? Că profesoara ar fi trebuit să închidă ochii, să facă pe proasta, ba eventual să îi dea și un 10?! Pentru orice copil cu o problemă medicală, închidem ochii și îi permitem orice?

Ne mai întrebăm de ce suntem acum aici în groapa aceasta, din care nu mai vedem scăpare?

Suntem toți vinovați, de la părinții care vor în ciclul primar „Fb pe linie” (că așa e moda prin parcuri și online, deși copilul nu poate), la cei obsedați de câteva sutimi la gimnaziu. Le spunem celor mici de când au deschis ochii că ei sunt minunați, extraordinari, lumea li se va așterne la picioare doar dacă zâmbesc.

Dacă, Doamne ferește, nu face față cerințelor școlare, nu e de vină copilul, ci profesorul, că a cerut prea mult, vrea să facă performanță la clasă, trebuie să scadă standardele ca să reușească toți de „foarte bine”. Să îi felicităm apoi că sunt extraordinari și mirobolanți…

Obosite de presiunea aceasta, foarte multe cadre didactice scriu în catalog Fb de sus până jos. Toată lumea e fericită. Când n-am făcut-o, exact asta mi s-a reproșat, că îmi bat singură cuie în talpă, stau să-mi amărăsc zilele aiurea cu cei care nu pricep, când aș putea scăpa ușor, din pix, de toate problemele. Ce se întâmplă cu copiii aceștia „de Fb” când ajung la gimnaziu?

Poate pentru prima dată în viață se trezesc depășiți de situație (împreună cu părinții, normal). Dacă nu curge cu 9 și 10, e dezastru, profesorii trebuie linșați. Și… ajung și ei destul de repede la concluzia celor din ciclul primar că e mai sănătos să dai note numai din zona superioară a scalei de evaluare, ca să scapi de probleme.

Bate apoi la ușă Evaluarea națională:

Analiștii și comentacii iau rezultatele testelor și compară notele de 5 de la examen cu mediile fabuloase din gimnaziu. Pentru ce? Ca să arătăm abia acum cu degetul că împăratul e dezbrăcat?

Toți aruncă vina pe sistem, că nu se „reformează”. Mie mi se pare suficient de reformat, mai ales la ciclul primar. Însă nu i-ar strica la niciun nivel să devină un sistem obiectiv și corect la nivel de evaluare, să nu mai vânăm note și să urmărim, concret, cu ce rămân copiii noștri în urma acestui efort, uneori inuman.

Dacă profesorilor le e frică să pună note, putem cânta deja prohodul școlii românești. Din păcate, exact într-acolo ne îndreptăm. Părinții vin și-i iau de guler, cerând socoteală pentru orice (nu discut cazurile particulare, unele întemeiate). Timpul pierdut în scrierea de rapoarte de justificare pentru fiecare notă, cum ai acordat-o, pe ce criterii, care a fost situația elevului, sunt o motivație suplimentară să umfli nota și să te speli pe mâini de toată problema.

Și apoi, la ce bun să mai muncești, să îți faci orele, să încerci să îi înveți ceva, dacă oricum ești obligat să le pui 10?

Repetenția e o poveste de groază, parcă ne-am vaccinat contra ei în ultimii 20 de ani și nu mai există. Îi trecem clasa grămadă, indiferent că au dobândit sau nu competențele necesare, și ne întrebăm de ce suntem unde suntem… Am scos repetenția la clasa întâi și ne trezim în clasa a doua cu copii care nu știu literele pentru că nu au frecventat pregătitoarea (deh, e „grădiniță”, facem ce vrem).

Nici clasa întâi nu a prea frecventat-o, că părinții aveau lucruri mai importante de făcut, cum ar fi să se preocupe de liniștea și fericirea copilului, scos în natură cu orice ocazie. Iar apoi, când în clasa a doua dă de greu, trebuie să-l treci clasa, căci altfel traumatizezi copilul, cum să îl lași repetent?!

Și totuși, n-am accepta nici morți să recunoaștem că am greșit. Ne-am învățat copiii că merită totul, orice, oricând, doar pentru că există. Ei nu știu ce înseamnă munca, frustrarea eșecului, dorința intrinsecă de a reuși. Mă bucur de câte ori întâlnesc oameni care vor de la copiii lor mai mult, care nu tolerează mofturile și drepturile acordate fără îndatoriri. Sunt din ce în ce mai puțini!

Și atunci când acești copii „munciți” reușesc, le minimalizăm meritele ca ceilalți să se simtă bine. Cum să îi lauzi pentru rezultate extraordinare? Se simt ceilalți prost… Mai bine scoatem concursurile, olimpiadele, să nu se mai remarce nimeni, căci numărul de copii frustrați de propria incompetență este copleșitor mai mare decât al celor care chiar și-au dorit să își încerce puterile în situații de viață mai complicate.

După mine, abia acum vedem cât de prost e așternutul în care trebuie să dormim. Noi l-am vrut. Și ține tot de noi să schimbăm lucrurile, dacă vrem.

Primul pas ar fi unul foarte mic: să fim corecți, să nu trișăm, să nu furăm, să recunoaștem cinstit ce putem face și ce nu.