Tainele codrului sălbatic - Tonke Dragt

Tainele codrului sălbatic – Tonke Dragt

M-am delectat weekendul trecut cu continuarea poveștii lui Tiuri, văzută, dar mai ales citită toamna trecută. Încep cu o paranteză, dacă nu ați văzut articolul precedent, dedicat primului volum – Scrisoare pentru rege, poate nu ar fi rău să îl citiți acum, înainte de rândurile de mai jos.

Rămăsesem cu o impresie plăcută după prima lectură și oarecum cu dorința de a vedea cum continuă povestea. Măcar nu rămânea nimeni atârnat deasupra prăpastiei cu sfoara pârâind încet, așa că nu ardea atât de tare să aflu ce se întâmplă. Însă debutul celui de-al doilea volum este ca cerul senin pe care se adună norii la orizont. Ceva nu se potrivește în puzzle-ul poveștii, mereu ridici masa să cauți o piesă lipsă și nu o vezi. Cel puțin în primele capitole.

Autoarea nu ne dezamăgește nici de această dată, țese povestea cu calități cinematografice și detalii cromatice atât de plăcute, încât după lectură am impresia că am văzut deja filmul. Sper să nu le vină vreo idee să îl pună în scenă, căci sunt sigură că i-ar strica tot farmecul, neputând să se detașeze de atmosfera a-la-robin-hood.

Pe scurt:

Tiuri a mai crescut un pic, are acum 17 ani și începe să adapteze lumii cavalerilor, cu cerințele și pericolele ei. Deși este foarte tânăr, faptele sale de arme i-au adus respectul cavalerilor mai în vârstă și este tratat ca un egal. Astfel ajunge din nou în fața pericolului cu care nu ezită să se ia la trântă. Și de data aceasta, prietenia se dovedește atributul salvator, dar cheia deznodământului atârnă liniștit de recunoștința pe care i-o poartă personajele întâlnite în volumul anterior.

Încrederea pe care i-o arată lui Marius, nebunul rătăcitor din Codru, îl poartă pe Tiuri pe cărări neumblate de cunoscuți. Piak îi rămâne și acum alături, ca scutier, chiar dacă mai toată acțiunea volumului îi ține în planuri diferite. Însă legătura aproape frățească stabilită în timp ce duceau scrisoarea regelui îi salvează și de această dată.

Ca orice poveste cu adolescenți, nu ducem lipsă de domnițe frumoase și curajoase, gata să încalce orice reguli ca să îl salveze pe cel dorit aproape. Și nu au cum să nu apară și rivalele perfide, care însă într-o lume a cavalerilor nu au cum să iasă învingătoare. Finalul readuce la masă toate personajele îndrăgite, cu un plus de celebritate, ba chiar cu planuri romantice de viitor.

Răsfoind biografia autoarei olandeze, acum în vârstă de 90 de ani (n:1930), înclin să cred că este (cel puțin până acum) finalul aventurilor lui Tiuri, așadar puteți citi liniștiți cele două volume, nu veți rămâne legați de poveste.

Tainele codrului sălbatic - Tonke Dragt

Dacă nu o aveți pe prima, până la data de 28 mai 2021 beneficiați pe site-ul editurii Paralela 45 de o reducere specială la achiziționarea pachetului, dar dacă aveți deja primul volum, puteți vedea și celelalte oferte online la Libris, Cărturești, Delfin, eMag, Cel, Cartepedia, Humanitas.

brother and sister with books on their heads

Martie: bilanț la școală

S-a scurs încet mai bine de o lună de școală și, dincolo de bucuria umană de a interacționa cu copiii, e prea greu cu atâtea restricții. Ok, suntem la școală, avem de unde pleca de-acasă, unii părinți își pot bea liniștiți cafeaua. Însă ceea ce „iese“ la școală nu e nici pe departe ce ar trebui.

Stau de multe ori pe scaun la catedră și mă uit la ei cum scriu… nu mi-a plăcut niciodată clasa așezată standard, copiii cu ochii spre tablă, unul în spatele altuia. Pe măsură ce creșteau, stăteam în grupuri, ori orientați altfel, măcar în perechi să putem lucra. Îmi amintesc cu tristețe acum de una din aprecierile de acum câțiva ani, copiii dumneavoastră nu doar stau în grup, ci lucrează și colaborează eficient. Cred că generația aceasta va fi una individualistă, fiecare pentru el.

Dar… trag aer în piept, fereastra e deschisă non-stop, nu o închid niciodată.

Nu știu în al câtelea val ne plasăm și cum vor evolua lucrurile. După statistici și prognoze, deloc bine. Și nu pentru că nu s-ar putea, ci pentru că ni se pare că se exagerează și preferăm să fim rebeli. Îmi pun masca în casă, dimineața, o prind cu bareta la spate și o scot abia la întoarcere. De la 7 la 12, cinci ore, nu o mișc de pe față. Străbunica sigur avea gene de cămilă, de reușesc să supraviețuiesc, vorbind, fără să beau apă…

Am reușit să bifez și a doua doză de vaccin, dar ferească-te sfântul să pomenești despre asta. Și totuși, am pomenit-o la școală. Am realizat după ce mi-a scăpat porumbelul că am deschis cutia Pandorei și nu puteam să mai dau înapoi. Și totuși, în condițiile în care manualele de gimnaziu nu știu dacă includ de 3 ori cuvântul vaccin, când societatea românească aprinde bețișoare parfumate și curentul anti-vaccinist crește continuu, direct proporțional cu analfabetismul, eu am comis păcatul capital, înfierat cu ardoare pe online, că mi-am permis să spăl creierele copiilor, explicându-le cum funcționează un vaccin.

De la extaz la agonie a coborât lumina din ochii copiilor, căci pe limba lor se înțelesese că, dacă eu sunt vaccinată, noi toți vom sta fără măști în clasă. După ce le-am explicat că vaccinul nu te scapă de bătălia cu virusul, dar te pregătește înainte, să nu fii luat prin surprindere, căci nu avem cinci vieți ca în jocuri, entuziasmul a dispărut încet. Nu scăpăm de măști…

Nici la capitolul „reguli“ nu stăm bine

Măștile sunt ca să bifăm că avem totuși ceva la gură (de la cârpe simple la măști medicale), deși mă lupt (inutil) cu câțiva copii care, ca să vorbească, întâi dau masca jos… Sau, mai nou, o desprind ca să poată strănuta în voie, fără, normal, să pună mâna la gură. Am obosit să spun „pune masca corect (peste nas)“, „scoate mâna din nas/gură“, „scoate creionul din gură (băgat cu tot cu mască, normal)“.

Acestea sunt abia primele… urmează schimbul de jucării, apoi bătut palma prietenește, luat în brațe sau de mână. Când vine pauza, dacă fac greșeala să mă întorc să șterg tabla, în două secunde liniștea mă trezește la realitate. Au zburat toți la baie. Acolo e colțul de libertate unde, dacă nici doamna de serviciu nu este, fiecare face ce vrea. Nu contează că ai-n-ai treabă-mică-mare, măcar alergi până acolo ca să ai de unde să te întorci… Sau, și mai rău, dacă ies eu cumva până la toaletă sau la cancelarie, în clasă e imediat atmosfera pisicii plecate cu șoriceii în delir.

Apă se bea în disperare, în consecință – măștile se plimbă cu liftul, când sus, când jos. Mă bucur că nu mai mănâncă la școală, părinții au înțeles sau au acceptat situația, am eliminat un stres cu igiena mâinilor și apoi cu stat 10-15 min fără mască.

Dar cazurile cresc îngrijorător, iar relaxarea e continuă. Secretomania aceasta în care nu spunem cine ce are, cine a făcut și cine nu, e un stres în plus. Ambiția cu care nu luăm măsuri, de dragul de a ține lucrurile pe șine, mă sperie. Vă recomand articolul de mai jos, e o listă foarte aproape de realitatea pe care nu mă îmbăt cu apă rece să o neg.

De ce valul 3 e altceva