Școala online și plusurile ei

În încrâncenarea acestor zile, când taberele devin din ce în ce mai radicale, încerc să mă gândesc, „cu liniuțe“, dacă e sau nu mai bine la școală decât acasă. Părerea mea personală e că școala online e o soluție bună (chiar foarte bună) pentru cei care au dispozitivele necesare. Pentru ceilalți, atâta timp cât localitatea nu este una de risc, iar spațiul școlii permite respectarea măcar a unor reguli minime, nu văd de ce nu s-ar întoarce la școală. Descentralizarea este un atribut al capacității de organizare al celor care sunt capabili să gestioneze un proces. Când nu știi ce să faci, nu știi nici să delegi, centralizezi și ții totul sub control cum te pricepi. Și aici ar fi o discuție lungă legată de ce aptitudini au cei care ne conduc.

Am văzut noile reglementări, clasele primare merg la școală și în scenariul roșu. În ce mă privește, online îmi e bine și știu că, dacă ne întoarcem la școală în februarie, o să regret școala online. Da, nu aș alege niciodată online dacă aș putea să mă întorc la școală așa cum era ea. Însă renunțăm la online pentru ce? Pentru că regulile de igienă și distanțare vor rămâne.

Pauzele

Dacă te uiți mai bine la orice sondaj privind starea de bine la școală a elevilor de dinainte de pandemie, în topul motivației pentru mersul la școală este socializarea în pauză. Și pauzele sunt primele sacrificate în perioada care urmează. Ce fel de pauză e aceea în care nu te ridici din bancă? În care nu alergi, nu te joci? Te uiți la cel de lângă tine care stă cu mască și atât, schimbi două vorbe care nici măcar „secrete“ nu pot fi, că le aude toată lumea. Cum să mai stabilești o relație specială cu un coleg anume?

În online, am decis ca pauzele să fie pauze de ecran. Le cer copiilor să închidă camera și microfonul. Uneori mai uită și m-am amuzat zilele trecute văzând ce joacă se încinsese în casă cu frățiorul și ce veselă era pauza. Sau altul cum sărea în pat. Apoi, te poți duce liniștit la toaletă, mănânci – mulți mănâncă în prima pauză, ceea ce înseamnă că se trezesc și intră la ore cu stomacul gol.

Tot online, am simțit și eu ce înseamnă să am pauză! Pot bea o cană cu apă, pot merge liniștită la toaletă, îmi pot face un ceai când mă doare gâtul de atâta vorbit, îmi pot întreba și eu copilul dimineața dacă a mâncat, e bine, nu mai ies pe ușă înainte să se trezească. Și asta îmi va lipsi cel mai mult.

Și totuși, pauzele la școală în pandemie au un mare plus – cel puțin la primar, unde stăm cu copiii în clasă. Fiind obligați să rămână în bancă, incidentele între copii aproape au dispărut. Cel puțin nu trebuie să mai fiu arbitru și judecător în conflicte în care totdeauna „celălalt“ e vinovat.

Lecțiile

Îmi va fi dor, dar foarte dor! de asistentul meu la oră, alias calculatorul. Aplicațiile, accesul rapid la resurse, rămân neprețuite. Da, regizez lecția de acasă, pregătesc ceea ce cred de cuviință anticipând cât pot de mult. Dar ce faci când instant constați că copiii habar n-au ce înseamnă un anumit cuvânt și ai nevoie de ilustrație sau film? Sau îți dai seama că trebuie să dai lecției o altă turnură? Online am jonglat extraordinar, căci sunt la un click distanță de orice.

Îmi e efectiv groază de întoarcerea la școală unde nici acum nu a sosit laptopul pentru care am depus cerere în toamnă, iar net-ul nu merge, prind o liniuță-două (dacă am noroc) de semnal de la secretariat, stickul meu de digi nu are baftă de o zonă cu semnal bun – ori clădirea veche ecranează semnalul. Calculatorul pe care îl sacrific la școală e o râșniță veche care stă pe gânduri mult prea mult când trebuie să deschidă o aplicație.

Online este liniște la oră. Vrei să țipi, să te plimbi prin casă, să sari în pat sau nu ai chef de lecție? Microfonul închis le dă celorlalți dreptul să participe la oră în liniște, să fie atenți și să se implice. Aș vrea să cred că ceea ce am reușit în online – să ridice mâna să ceară să vorbească – se va întâmpla și la școală, însă văzându-i pe ecran că tot timpul mișcă buzele, îmi e teamă că mă amăgesc.

Urăsc scaunele cu roți de care, deși i-am rugat să „scape“, nu au făcut-o. Copiii au căpătat o deprindere proastă să se legene tot timpul, să nu aibă stare. Poziția la scris este jalnică, uneori sunt sub linia camerei, nu îmi dau seama cum stau, iar când îi văd sunt cu genunchii sus pe birou, tolăniți pe spate, cu „botul pe labe“ ca un cățeluș supărat, oricum, numai cum ar trebui nu! Presimt că la școală voi pierde ora sau o voi fragmenta iremediabil tot corectând poziția în bancă. Nici nu vreau să mă gândesc la cum țin stiloul…

Temele

Dacă lecțiile vor mai fi cum vor mai fi, temele vor avea cel mai mult de suferit. În online am reușit ceva ce nu aș fi putut în vecii vecilor la școala fizică: să determin copiii să facă lecțiile după-amiaza și nu seara. Faptul că am impus – și am ținut cu dinții – de ora 18:00 pentru predarea temelor a fost ceva extraordinar. Când părinții s-au plâns că vin de la muncă și la 6 găsesc copiii fără temele făcute, am „intrat“ în copii. Măcar acum, cât „ce zice doamna“ are efect, să profit. Zic eu că 1-2 care mai încalcă regula nu e o tragedie, deși recunosc că îmi place procentul de 100%. Sper doar că două luni cu acest ritm au fost suficiente pentru a-și însuși acest comportament.

Dar ceea ce reprezintă marele plus al școlii online față de varianta fizică cu restricții este că am reușit să corectez toate temele (trimise la timp). Să nu iei caietele la corectat în clasa întâi este mai dăunător decât a sta online. Și, dacă regulile spun că nu iei caietele, nu le iei. Mă gândesc apoi și la mine, de ce m-aș expune inutil? Sper să apuc să mă vaccinez până ne întoarcem, dar și așa, nu voi lua nimic acasă și nici în școală nu voi rămâne mai mult decât e necesar.

Acum, fără să corectez caietele, voi preda legată la ochi. E ca și cum aș opera pe întuneric și la final te-aș întreba dacă pacientul trăiește, nu mai am deloc feedback, ce merge și ce nu. Evaluarea scrisă nu va mai avea niciun fel de efect formativ. Uite, de exemplu, dau dictare. Le strâng și le țin în carantină până le corectez. La ce-l mai ajută pe copil peste o săptămână că îi spun eu un calificativ? A, da, eu îmi completez rubrica în catalog, dar el… persistă în greșeală o săptămână.

Nu sunt naivă, știu că nu sunt mulți ca mine care verifică tot. Iris a avut ca „temă de vacanță“ 54 de aplicații la TIC. Mam, a dat scroll la document și a zis «Da, bine, 10!» fără să citească nimic! Și de atâtea ori îmi spune că încarcă temele și nu primește niciun fel de feedback. Am avut și eu copii care mi-au încărcat temele parțial, Steaua cântată pe jumătate și nu au luat tot punctajul. Pentru că nu sunt genul care o bifează ca fiind făcută doar pentru că e acolo. Cer atât cât pot corecta, dar o fac. Și atunci când nu pot, încarc răspunsurile, să le verifice, iar activitatea o consider opțională.

Și am mai reușit ceva în online – o atitudine critică a elevilor față de munca proprie. Nu toți, dar destui, corectează caietele înaintea mea. Citesc ce au scris în clasă, chiar și dictările, și se corectează singuri cu verde. Uneori ajung la mine și nu mai am ce adăuga, ceea ce e foarte bine. Faptul că primesc de la mine corecturile și apoi trebuie să le facă singuri pe caiet este un câștig infinit mai mare pentru procesul de învățare decât de a-i corecta eu caietul, cu verde sau cu roșu, și copilul nici măcar să nu se uite, iar la acest capitol jos pălăria în fața părinților care au înțeles că, deși e devorator de timp, e important să pună copilul să se corecteze.

Masca

Ne place, nu ne place, ne întoarcem la mască pe față tot timpul. Nu sunt fericită, mai ales că investesc destul în măști mai serioase, nu am încredere în florile-de-nu-mă-uita pe care le poartă mai toată lumea. Nici în cele de pânză cu care vin copiii, astea mi se par puse așa, ca să nu zică nimeni că nu are mască și măcar să strănute în ele, nu direct în clasă. Să mai zic că bagă stiloul în gură cu tot cu mască? Caută comori prin fosele nazale pe sub mască?

Anul trecut, înainte de Crăciun, m-am programat într-o audiență la Moș Crăciun și le-am dat copiilor un chestionar de completat unde, pe lângă mesajul pe care vor să îl transmit eu Moșului, le-am mai pus și alte întrebări. M-am bucurat enorm că au completat (80%) și pentru că au fost foarte modești, le-am dezvăluit ce îi voi spune eu cu adevărat Moșului despre cum se descurcă la școală și ce fel de copil este, atât cât am putut eu să îi cunosc pe fiecare în parte.

Am fost curioasă și ce le place lor la școala online (copy/paste mai jos),

  • Că nu purtăm mască.
  • la școala online îmi place că am acces la multe materiale de învățat și pot de acasă să fac toate orele pe care le făceam și când mergeam la școală
  • Că nu port mască.
  • Când reușim sa efectuam exercitiile
  • Că sunt acasă, cu părinții.
  • CĂ NU TREBUIE SĂ PURTĂM MĂȘTI
  • MIE IMI PLACE CAND TRIMITETI UN LINK PE CHAT CU JOCULETE SI CU TABELE
  • ca ma trezesc mai tirziu
  • Ca stam mai putine ore.
  • Îmi place să facem CLR.
  • NIMIC
  • Ca ma vad cu colegii facem niște lucruri amuzante uneori și îmi place foarte mult matematica
  • Mie îmi place că vorbesc cu doamna învățătoare și cu colegii.
  • Îmi place că nu purtăm mască.
  • Îmi place că nu trebuie să mă întorc acasă.
  • îmi place tema la matematica

dar și ce nu le place:

  • Că nu putem vorbim în pauză.
  • la școala online nu îmi place că nu mai contact cu doamna învățătoare, cu colegii
  • Uneori se aude întrerupt.
  • Cand predați ceva greu și nu înțeleg engleza
  • Că obosesc când stau cu ochi în leptop
  • CĂ NU IEȘIM AFARĂ
  • CA IMI OBOSESC OCHII SI CAND SUNT MULTE TEME
  • ca nu ma vad cu doamna invatatoare si cu colegii
  • No-no plac temele de transcris.
  • Că este gălăgie.
  • NU ÎMI PLACE CĂ NU MĂ VĂD CU COLEGII,
  • Română ca avem pauze mai scurte Că unele teme sunt foarte grele
  • Nu îmi place că nu ne putem vedea față în față.
  • Mie nu îmi place că ținem microfonul închis.
  • Numi place că nu ne întâlnim împreună. Îmi este dor de colegi și de doamna.
  • nu imi place cand ma cert cu mama

Mă gândesc serios să stau de vorbă cu ei să vedem ce facem când ne întoarcem la școală. Am impresia că fericirea lor va începe la poarta școlii unde se încheie restricțiile, când sunt preluați de părinți și duși în grup în parc, în timp ce noi vom trece la școală prin chinurile iadului să menținem distanțarea.

Igiena

Aici râd… Se tot dau exemple cu școlile din vest, că acolo copiii se spală de două ori pe oră pe mâini și mă gândesc că la noi la toalete avem pentru băieți, respectiv fete, câte două chiuvete, montate pe peretele unui hol de cca 2m/1m, culoar de trecere către două toalete înghesuite în capătul opus intrării. Practic, dacă cineva se spală pe mâini și altcineva vrea la toaletă, trebuie să treacă lovindu-se de cel care se spală. Avem așadar 4 toalete și 4 chiuvete pentru cca 100 de copii câți sunt pe etaj, în condițiile în care normele sanitare spuneau să fie câte 8 la fiecare. Rămâne speranța dezinfectantului, cât vom mai avea și din acesta!

Soluția pentru spălat? Rânduri-rânduri, ore și așa scurtate făcute parțial și pierdute în plimbări la toaletă…

Și o mare întrebare: de ce îi trimitem, de fapt, la școală?

Ferestrele deschise

Una din reguli va fi să ținem ferestrele deschise. Și nici nu mai trebuie să spun nimic din ce va însemna asta, un atac direct la mentalitatea noastră în care „te trage curentul“ chiar dacă ușa este închisă… Iar pe principiul „să moară mai bine capra vecinului decât a mea“ ori „să moară vecinul să-i iau capra“, nimeni nu va fi de acord ca copilul lui să stea pe rândul de la fereastră…

În condițiile în care au ridicat pragul de suspendare la 6 infectări/1000 locuitori, mie îmi e efectiv frică să încalc vreo regulă. Trec peste faptul că doar eu răspund de copiii mei, că tot ce înseamnă rate plătite până acum se duc pe apa sâmbetei dacă ajung între patru scânduri, chiar vreau să trag linie la final și să îmi spun că am scăpat. Am prieteni și rude care au trecut acceptabil peste boală, am cunoscuți pentru care voi vărsa din pahar câteva picături de pomenire.

În concluzie, părerea mea e că online s-au descurcat părinții care se ocupau de copii și înainte și au dat rateuri și sunt în situații limită cei pentru care școlaritatea copilului era o povară, orele de aducere/preluare prea stricte ori le stricau programul, iar timpul petrecut cu copilul pentru a citi lecția cu voce tare o solicitare prea mare de efort. Aceiași părinți care nu aveau timp să-și verifice mesajele nici când trimiteau copilul dimineața la școală au „confirmat“ și în online. Acum s-a văzut mai bine ca niciodată unde există preocupare și unde nu. De aceea atâta presiune pentru reîntoarcere… chiar dacă nu e sigur și condițiile sunt chinuitoare.

photo of child watching through imac

Photo by Julia M Cameron on Pexels.com

Cristina H.
Ultimele postari ale lui Cristina H. (vezi toate)
Posted in De-ale școlii.

Un comentariu

  1. Pingback: La magazin – joc de pandemie. Activități la clasă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente