Ziua de miercuri a început cu dreptul. Intrăm în școală, ne dezinfectăm, ne schimbăm măștile, ni se ia temperatura (nimeni nu avea peste temperatura medie din fericire 🙂 ). După toate măsurile de prevenție, ne-am îndreptat spre clasa noastră, dar văd că cei din față se opresc. Ce s-a întâmplat? / Tocmai au ieșit niște copii din clasa noastră și nu au dezinfectat-o.
Noi ce să facem?! Ne-am decis să așteptăm. Din cauză că începusem să vorbim și să râdem, consiliera școlii a ieșit din cabinetul ei, să vadă ce se întâmplă. I-a explicat C. Când a aflat ce clasă suntem, a început să ne laude pentru cele mai mari medii la capacitate, că sigur suntem foarte-foarte deștepți… În final, apare diriginta noastră, ne-a scos pe ușa din spate a liceului cât timp au dezinfectat clasa (adică 5 minute?! cam dubios). De data asta am fost mult mai mulți cei care ne-am dezinfectat băncile…
Mult iubita oră de franceză!
Se sună de intrare și în clasă apare profesoara de germană care ne trimite la altă sală pentru franceză. Ieșim pe ușă, începem să vorbim și după ce am mers o bună parte din culoar, ne-am dat seama că nu știm unde mergem. Cel care era mai în față a zis să încercăm acolo unde am făcut data trecută, adică la laboratorul de biologie. Dar noi trebuia să ajungem la altă sală, despre care nimeni nu știa nimic, dar eram convinși că altcineva din grup știe… Până la urmă am aflat de la doamna îngrijitoare unde este clasa. Ne-a zis să coborâm scările (care scări dacă eram la parter?) și să facem dreapta. Vedem repede și scările care duc într-un fel la un subsol. Vin următoarele întrebări și afirmații: Școala are subsol? Unde-i clasa? Sigur trebuie să coborâm? Eu nu merg în pivniță!
Ajungem pe un culoar mic, dar lung, și începem să ne învârtim ca titirezii uitându-ne la numerele claselor. În final o auzim pe profa de franceză: Je suis ici (Și am priceput ce-a zis!). Noi suntem cam 10 în grupa de franceză și în momentul în care am văzut clasa, era clar că nu încăpem toți cu distanțare. Profesoara a încercat să ne aranjeze, tu hai în ușă cu bancă, tu mai aproape, dar pur și simplu nu aveam loc. Soluția: să găsim altă clasă. În final tot în laboratorul de biologie am ajuns.
La următoarea oră, a trebuit din nou să ne conecteze colegul meu Ș, profa nu a putut veni la școală. Ne întreba mai mereu dacă cei din clasă aud…. Noi ca niște copii cuminți trebuia să răspundem în cor: daaaaaaa. Trece și ora.
Următoarea. Unul din profii mei își mai scotea masca când vorbește, nu rămânea în spatele paravanului de la catedră și nu o făcea doar pentru un moment, iar dacă o purta, era doar pe gură. În prima săptămână de școală mi-era nu-știu-cum să-i zic, iar în a doua nu am putut deoarece eram acasă și era mai ales problema celor din clasă. Am vorbit cu diriga și ne-a încurajat să spunem, căci nu au ce să ne facă dacă le atragem atenția, astea sunt regulile.
Și profu intră în clasă. În pauză tocmai ce discutasem cu Ș. că de data aceasta îmi fac curaj și îi atrag atenția, pentru că nu este ok deloc. Vorbisem deja cu o parte din colegi de problema măștii, dar toți ne-am gândit că o să aibă pică pe cel care spune…. Însă cineva trebuia să-i spună. Dânsul scrie ceva pe tablă, eu eram blocată în transcriere, când începe Ș să-mi facă semne și mi-l arată pe profesor, care citea din carte fără mască. Ridic mâna și aștept, aștept… până când se oprește din vorbit și se îndreaptă spre mine… Fără mască!!! În timp ce-mi spunea că acum vine să vadă, mi-am îndreptat mâinile repede în semn de STOP și l-am rugat frumos să-și pună masca la loc. Mi-a răspuns că nu este nicio problemă (și-o pune), doar că nu prea se aude când vorbește cu mască. Vocea mea din cap îmi spunea: Hai să vedem. Mai mulți colegi s-au întors către mine și mi-au făcut semne de ok și aplauze mute când profu era cu spatele.
După ce l-am rugat să-și pună masca, tremuram toată, chiar scriam tremurat, nu-mi venea să cred că i-am spus și că m-a ascultat! Mai târziu, m-a mâncat să ridic iar mâna ș să răspund la o întrebare (surprinzător – răspunsul era corect), așa că m-a scos următoarea pe mine la tablă. Sunt destul de sigură că mi-a reținut numele, el și toată clasă cred că m-au ținut minte de data asta. La tabla smart avem un singur pix, așa că mi-era mai mult frică să nu mi-l ia din mână (nu face parte din profesorii care se dezinfectează cum ajung în clasă) decât să greșesc. Celorlalți copii care au ieșit la tablă le-a dat de sortat 3-4 termeni, numai mie mi-a dat șapte… Nu cred că se aștepta să și știu, dar am știut. Mda, să fii și cu gura mare și prost nu prea merge… Sper din tot sufletul că nu o să-mi poarte pică, pentru că exceptând masca, este un prof super mișto.
Pauzele… au fost mai interesante, ne-am ridicat din bănci, dar păstram distanța. C. a încercat să ne învețe un joc: Snap. Nu sunt sigură că l-am înțeles, deoarece nu ți se dau regulile, tu într-un fel trebuie să descifrezi un nume al unei celebrități după pocniturile degetelor celui care-l spune. Am jucat și fazan, am vorbit puțin și cu cei din online. Dar mai mult fiecare a vorbit cu colegul/colega cu care se înțelegea mai bine, în cazul meu M. Încercăm să ne cunoaștem mai bine și să ne distrăm, dar nu prea suntem obișnuiți cu jocuri fără contact.
După ore. Ca de obicei, am mers cu M. până la colțul străzii, iar pe drum ne-am întâlnit cu o altă colegă, C. Deși nu ne cunoaștem foarte bine, mai toți intrăm în vorbă destul de ușor, sunt mult mai deschiși decât cei din gimnaziu. Am început să vorbim despre ce licee știa fiecare că s-au închis și împreună am ajuns la concluzia că liceul nostru ar putea să fie printre ultimele care rămâne „în viață“. De ce? Pentru că nu ne plimbăm dintr-o clasă în alta, nu ne vedem cu ceilalți de la celelalte clase, nu ieșim din clasă… De la alți prieteni știu că aproape toate liceele bune te lasă afară în pauze, ba chiar au bătut palma cu alții de la alte clase… unii au făcut și pinguinul într-o pauză…
P.S: Tu ce jocuri captivante fără contact cunoști?