Ce zic copiii despre noua școală

După ce m-am perpelit toată vara cu gândul la toamna aceasta minunată și la modul în care va începe școala, mi-am dat seama la un moment dat că toate regulile și toată această distanțare îmi vor face aproape imposibilă dorința de a ne apropia. Prima zi nu va mai fi aceea în care ne bucurăm de revedere, căci de fapt ne vom revedea cu jumătate de față. În loc să facem o mare grămadă cu o îmbrățișare de grup, va trebui să ne dovedim mai maturi si mai ințelepți decât ar trebui la media noastră de vârstă.

Pentru că nu am nici cea mai vagă idee cum va decurge prima zi de școală, apoi, oricât m-aș chinui eu să dau fiecăruia cuvântul, nu ar reuși să spună ce îi trece prin minte, am ales să fac un maraton de întâlniri cu fiecare dintre ei înainte de începutul școlii, online, pe Google Meet. Am făcut-o și pentru mine, și pentru ei, am stat de vorbă, am încercat să aflu care este părerea lor despre ceea ce urmează. Până la urmă, când se va închide ușa clasei, în sală vom doar noi, fără părinți, fără bunici, fără miniștri și alte inteligențe întunecate ce ne guvernează și știu ei mai bine cum se vor desfășura lucrurile.

Copiii văd la tv, aud regulile și – nu știm cât realizăm – suntem responsabili cu formarea acestei valori, de respect față de legile statului. Nu le discutăm dacă ne plac sau nu, dacă s-a dat legea, ea este pentru toată lumea. Aud cu tristețe pe mulți spunând că în clasă sunt eu și ei, nu îmi ține nimeni socoteala ce și cum respect. Mie mi se pare că am acolo 20 de perechi de ochișori care mă vor evalua și cântări mai ceva ca cel mai sever inspector, pentru că eu le sunt model. Și nu o să-i învăț ceea ce urăsc din tot sufletul la societatea noastră actuală, că se poate și-așa, încălcând regulile doar pentru că nu ne plac.

Au fost nouă ore care mi-au redat un pic încrederea. Când de la înălțimea celor șapte anișori te privește prin cameră și îți spune „O să fie bine, doamna!“ parcă-parcă începi și tu să speri, nu?

Am urmărit mai multe puncte în discuție. Întâi le-am dat șansa să povestească ce au făcut în vacanță. Am aflat multe despre spiritul lor de observație, nivelul de interes și gradul în care s-au implicat în activități și de modul în care sunt capabili să povestească o întâmplare trăită. Apoi, cum știam că mai mult ca sigur au scăpat pe tablete și calculatoare, am fost curioasă să aflu cu ce s-au ocupat. Printre numeroasele jocuri pe care le știu tot de la ei, am regăsit și ceva aplicații de matematică. E de notat și faptul că „am învățat să trimit mailuri“, dar de departe cea mai tare a fost alta.  Eu intrasem, ca de obicei, pe linkul de Google Meet când mă trezesc apelată pe telefon cu apel video. Am vorbit un pic, constat că nu e un adult să dea o mână de ajutor. Telefonul meu dă rateuri, bateria se descarcă de parcă merge cu viteza luminii, așa că se închide apelul și apuc să îi trimit doar linkul pentru Meet până mi se închide telefonul. În nici 10 secunde a intrat pe cealaltă întâlnire. Copiii învață intuitiv și repede dacă li se dă ocazia și sunt aproape sigură că, susținuți puțin la început, pot avea parte de o altfel de școală pe care noi nu ne-o putem zugrăvi în minte din cauza blocajelor tradiționale.

Un alt capitol de discuție a fost despre ce urmează să se întâmple în clasa întâi anul acesta. Dacă vă imaginați cumva că îi preocupau temele, sunteți departe. Doar câteva întrebări au fost legate de conținut. Doamna, eu abia aștept să aflu cât face 1000 x 1000. Am fost nevoită să dezamăgesc copilul, pentru această înmulțire trebuie să aștepte clasa a patra… Atunci 100 x 100? Strike two… În clasa a treia… 10 x 10 măcar? Și… eroare, în clasa a doua! A fost complet dezamăgit copilul că avem parte doar de adunări și scăderi până la 100. Hei, dar învățăm să scriem de mână, nu? Calificativele sunt ceva extrem de abstract pentru ei, doar un pitic își făcea griji că nu știe ce „va primi“. Am lămurit doar că nu se dau din burtă, se muncește cu seriozitate pentru ele.

În rest, cea mai arzătoare problemă a lor este și va rămâne pauza. Am avut ocazia de multe ori să văd rezultate ale analizelor mai mult sau mai puțin profesioniste despre interacțiunea copiilor cu școala. Pauza este acel moment neprețuit pentru care ei merg zi de zi. Să se vadă cu colegii, să se joace – totul se învârte în jurul pauzei. Nu știu dacă geniile care au făcut scenariile acestea ce permit prea mulți copii în clasă au privit în ochi un copil când i-au spus această regulă. Se schimbă la față, toată acea lumină din ochi se stinge când realizează că pauza devine acel moment în care stai în bancă „cuminte“ și cel mult vorbești cu colegii învecinați. Și pe cuvânt că e nedrept ca eu să am voie să mă plimb, dacă nu prin clasă, măcar prin fața tablei! Pentru unii e ok, pentru alții greu și pentru destui imposibil de realizat. Le-am simțit revolta și știu că nu îmi va fi ușor să îi conving. Plăcerea pe care o obține în pauză e mult mai intensă decât dorința lui de a respecta regulile.

Acel spirit al dreptății la copiii mici s-a văzut și acum. Sunt dispuși să respecte toate regulile, indiferent cât de imposibile par, dacă o fac toți. Și aici cred că intervine și rolul nostru, de a nu tolera abaterile, nimeni nu este special, toți ne supunem acelorași prevederi. 

Au vrut să știe ce se schimbă în clasă, cum arată. Desființarea colțului de joacă nu a fost bine primită nici ea. Erau curioși dacă rămân profesorii pe care i-au avut și cu tristețe i-am cam anunțat că nu prea. 

Masca, surprinzător, nu ridică prea multe probleme, cel mult de organizare. Mama îmi spală masca cu un detergent care miroase frumos și o port. Am folosit argumentul atunci când alții mi-au spus că nu le place cum miroase. Dincolo de tot ce se spune, dacă măștile nu ne vor apăra de virus, cred că ne vor apăra măcar de altele – să nu mai stăm cu degețelele în gură și în nas toată ziua. Și sunt sigură că, dacă de acasă li se spune că nu există alternativă, o vor purta. Bineînțeles că au întrebat dacă există „un model cu fermoar să putem bea apă“ și le-am explicat la fiecare că o pot desprinde de pe o ureche să bea apă și o pun la loc. Dilemele sunt cu pauza de masă și aici sincer nu știu cum vom reuși să scăpăm teferi. Nu doar unde pui masca atunci când mănânci e o problemă, ci cum te speli pe mâini la două lavoare apropiate simultan cu alți 50 de copii. Ca să se spele fiecare câte 20 de secunde ai nevoie de 8 minute. Când se mai întoarce ultimul în clasă, în pauza de 10 minute, să își igienizeze banca și să mănânce pachețelul? Simplă problemă de matematică…

Le-am recomandat și părinților să opteze pentru piureurile acelea de fructe care se beau. Ar fi o soluție rapidă. Și, normal, un mic dejun obligatoriu și sățios, fără de care nu e ok să venim la școală. Le-am explicat și lor problemele, am insistat să mănânce dimineața, acolo unde îmi spuneau că nu o fac, dar am și copii foarte bucuroși că au scăpat de stresul pachețelului „de mâncat“.

Revenind la mască, mici-mici, dar plini de idei! Doamna, eu când mă duc la toaletă o să-mi scot masca! Inițial m-am blocat, prima reacție era să spun nu. Așa, și? Cine îl putea controla? Am preferat să lovesc mingea în terenul lui și am câștigat setul. Și unde o pui? / O țin în mână! / Și cum te dezbraci cu o mână să rezolvi problema de la baie? S-a lăsat un moment de tăcere până a apărut deasupra capului acel beculeț imaginar: Cred că o s-o las la locul ei… nu am cum s-o țin!

Morala purtării măștii a formulat-o un alt pitic: Eu nu prea pot respira cu masca, dar o s-o port. Am văzut și eu la televizor regula asta.  Și dacă alții văd că o purtăm o vor purta și ei. No comment.

Am fost curioasă și cum cred ei că putem respecta regulile și care ar fi problemele. Invariabil, acolo unde am eu bănuieli că va fi greu, opinia a fost că „vor respecta colegii așa-și-așa“. Le-am cerut și sfaturi, la cine să fiu atentă și câteva nume s-au repetat îngrijorător de des, dovadă că nu doar eu conștientizez problemele care există în clasă, văd și ei foarte bine abaterile. Mi-a rămas așa în urechi o afirmație a unei fetițe: Aș vrea ca părinții să-i învețe pe copiii să se poarte frumos.

Rămâne veșnica dilemă ce putem face în pauză stând în bancă. Proiectorul trebuie pus în funcțiune – o poveste, un desen amuzant, un documentar, dar și joculețe. Le-am cerut propuneri, până acum am de la ei pe „cel cu litere“ sau „văd cu ochișorul meu“, dar au temă să se gândească. Alte activități: putem colora, rezolva o fișă amuzantă, putem citi, să ai o jucărie mică de acasă cu care să te joci pe bancă. Am inclusiv o propunere ca fiecare să vină cu câte o glumă pe care să o citească celorlalți.

În încheiere, spun doar că sunt copii clasa întâi, deși multe dintre concluziile lor sunt departe de această vârstă, uneori peste adulți cu care ne întâlnim zi de zi. România educată va crește cu multă muncă, dacă nu intră nimeni cu picioarele prin grădina noastră cu flori. Nu mi-a fost ușor să le simt durerea când realizau că mai nimic din ce a fost nu mai e permis. Adică nu mai avem voie să ne ținem de mână?

O să fie bine, așa îmi repet.

Cristina H.
Ultimele postari ale lui Cristina H. (vezi toate)
Posted in De-ale casei and tagged , , , .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente