Corectarea temelor conform „normelor“

Corectarea temelor elevilor este un fel de axiomă pe care o accepți în momentul în care decizi să pășești la catedră. În perioada de formare era acel „trebuie“ pe care ni-l spuneau toți profesorii, cel puțin la clasele mici. Nu se poate fără, copilul „trebuie“ să vadă unde a greșit. Ajungând în școală, am avut marele noroc ca, în ciuda faptului că nu există program de mentorat, să am o colegă cu mult mai multă experiență care să mă îndrume de câte ori aveam o nedumerire. Nu știu de ce, poate compatibilitatea zodiilor, dar m-am simțit în siguranță să-i spun tot ce-mi trecea mie prin cap să fac la clasă și ea să mă ajute, ce crede că ar putea merge și unde și ce probleme aș putea întâmpina. Și primul ei sfat a fost acesta: să am caietele copiilor corectate, oricine mi-ar intra la clasă – la asta se va uita. Cele șase serii de inspecții lde până acum nu s-au dezmințit, caietele copiilor au fost solicitate (cea mai faină cerere a fost „adu-mi de la cel mai bun și de la cel mai slab“) și exact la modul cum corectam s-au uitat. Le-a plăcut că era cu verde (dar din discuțiile mele cu copiii, nu era așa tragică culoarea, oricare alta era la fel cât timp nu „voiam“ cu cerneală albastră 😀 ) și faptul că explicam copiilor varianta corectă unde era nevoie, nu doar tăiam.

Câte teme dai, atâtea corectezi!

O altă „lege“ a temelor a fost ca tot ce dai să corectezi. Și aceasta e cea mai des încălcată de marea masă a profesorilor, mai ales cei care toarnă teme cu toptanul… (și pentru că suntem în vacanță, da, mai ales în vacanță!) Le-ai dat, le corectezi! Dacă nu ai de gând să le iei la mână, măcar explică-le copiilor că sunt opționale, dar enumeri ce au ei de câștigat din rezolvarea lor. Încurajează-i să-și facă un grup de lucru, de 2-3 colegi, cu care să-și verifice rezultatele și modul în care, dacă au dileme, pot apela la tine. Acum whatsapp-ul e la îndemână, imediat poți primi poza din caiet să dai două indicații și nu îți ia prea mult.

Ca o paranteză, am folosit în clasa a patra metoda, căci aveam un manual cu foarte multe greșeli în probleme. Uneori aveam timp să le rezolv pe toate înainte și să corectăm în clasă textul, alteori nu. Ei deja se obișnuiseră și aveau alternativa ca, dacă li se pare că e ceva în neregulă cu vreun exercițiu, să-mi trimită poză să verific și eu. De foarte multe ori au avut dreptate, eu adăugam apoi erata pe grupul de părinți și știau toți să nu se zbată cu varianta tipărită a problemei. Îi obișnuisem și să-și verifice în pauză rezultatele, dacă doi aveau diferite, căutau un al treilea sau așteptau să intervin și eu. Cea mai bună decizie a fost când, la matematică, am ales să folosesc pentru teme caietul tipărit al manualului. Erau în medie 5 exerciții, de la cel mai simplu la nivel mediu, nu foarte complicat, așadar nu era mult. Știau mereu și tema dinainte, pagina lecției din caiet. În clasă preferam să le aduc eu alte exerciții, pe fișe. Îmi era mie extrem de ușor să le corectez, vizual, dar și lor, să își verifice tema în grup. Am avut clasa organizată în grupuri de câte 4, pe nivel, și pentru grupurile mai slabe aveam un „tutore“ din grupul cel mai bun. Ei terminau primii de verificat temele, se împărțeau apoi la celelalte 4 grupuri și îi monitorizau, iar la grupul cel mai slab interveneau chiar cu explicații.

Dictările au fost alt moment „amuzant“ de corectură. După ce terminau, se verificau singuri. Apoi făceai schimb de caiet cu un coleg. Acesta își scria numele cu roșu lângă dată, apoi corecta tot cu roșu ce credea el de cuviință. În final, dictarea ajungea la mine și corectam cu verde. Se întorcea, ce-i drept, la proprietar, ca un papagal de multe ori, dar sistemul funcționa astfel: autorul făcuse, să spunem, 15 greșeli. Din acestea, primul corector a mai găsit 10 și pe dictare rămânea notat 5. Scopul era să ajungi la 0, căci pentru 0-3 greșeli te încadrai la Fb. Dar… distracția nu era aici, ci la faptul că puteai acumula greșeli și de la corectură, cele 5 pe care corectorul nu le-a găsit i le dădeam „bonus“ pe dictarea lui. Toată nebunia aceasta a avut un singur rezultat: când își corectau încrucișat caietele și găseau ceva în neregulă, dezbăteau problema, ba chiar cereau ajutor și pe la alții, să decidă varianta corectă. Scopul era ca eu să nu mai am nimic de corectat, să scriu direct zero pe foaie.

Semnele grafice și coșmarul perfecțiunii

Am spus-o și nu mi-e rușine, copil fiind am scris urât. Și oricât încercam să îi conving pe adulții din jurul meu că mă străduiesc din tot sufletul, nu-mi ieșea niciodată. Pagini rupte, liniuțe scrise la infinit, sarcini repetitive al căror sens nu îl vedeam. Așa că începutul semnelor grafice la școală a fost o retrăire a emoțiilor de altădată. Le-am povestit și am hotărât ca atunci când un semn nu le iese, să-l considere greșit și să-l încercuiască sau să-l sublinieze. Mă interesa mai mult să văd dacă ei conștientizează eroarea și dacă se străduiesc să o îndrepte. M-am panicat prima dată când am primit un caiet care le avea pe absolut toate încercuite, deși multe erau chiar acceptabile. Apoi am început să cunosc copilul și mi-am dat seama că această duritate cu sine însuși este explicabilă. Dar… cum îl schimb? Căci nu poate continua așa!

Pentru clasa întâi intenționez să modific sistemul, și nu pentru că trebuie să evităm schimbul de obiecte, ci pur și simplu pentru că am considerat că au mai mult de câștigat. Nu vor avea voie cu pic sau frixion, și voi avertiza că le confisc fără drept de apel. Dacă ai greșit, iei frumușel pixul verde și îndrepți, ca și cum aș face-o eu. Dacă nu ești mulțumit de semne, le subliniezi și mai faci în plus câteva până te consideri tu mulțumit de ce a ieșit. Apoi îmi dau și eu cu părerea, eventual cu roșu dacă e nevoie sau cu o ștampiluță, uite-așa evit să îi ating și caietul. Iar la sistemul acesta cel mai greu se vor adapta părinții…

Cum corectezi la distanță?

Pandemia a fost o altă provocare. Temele soseau sub formă de imagini, dar nu toți părinții știau cum să facă o poză utilizabilă. Intenționez să am un „curs“ pe această temă cât mai repede, și cu ei, și cu copiii. Pe calculator, doar cu mouse-ul, tot ce puteai face era să subliniezi, să tai, să bifezi, dar mai greu să corectezi efectiv, ca și cum ai avea un stilou în mână. Însă adevăratul miracol al corectării pe poze era că, pe baza acesteia, copilul trebuia să modifice și el în caiet. Și aici școala online a bătut la fund, cum se zice, școala clasică. Pentru prima dată copiii noștri au fost puși real în situația de a-și îndrepta singuri greșelile. (Da, știu, puțini!)

Colega mea, având clasa întâi, nu scăpa atât de ușor ca mine, la pregătitoare. A stat, cu răbdare, pe tabletă, cu „creionul“ în Paint și a corectat literă cu literă. Până să ajungă însă aici, le dădea copiilor feedback la temă sub forma unei erate. Ați văzut vreodată cum arată acea foicică inserată în volumele tipărite, care specifică pagina, rândul, și greșeala? Ei bine, așa a scris fiecăruia – o muncă titanică, după mine, de aceea am încurajat-o cu varianta pe tabletă. Dar ceea ce făcea ea era și mai complex pentru copil, de data aceasta chiar trebuia să le caute și să le înțeleagă.

Tatăl meu a avut clasa a opta, pentru ultima dată. (E pensionar, sper din tot sufletul să nu îl mai cheme iar la școală că nu se găsește profesor!) Se descurcă el cu calculatorul, ba chiar a prins repede cum să le dea copiilor de lucru pe classroom, însă corectarea… Pentru el, cel mai simplu a fost să pună mâna pe telefon. Copilul cu testul în față, el cu poza pe ecran, și corectau simultan, îi și explica la nevoie. Dar… erau doar vreo câțiva copii care au intrat online și lucrau, altfel ar fi trebuit să îi iau cască să poată sta atâta de vorbă.

Ce facem din 2020, cu normele sanitare?

Sincer, n-am nici cea mai vagă idee. Știu că nu voi mai lua în niciun caz caiete acasă, dar nu cred că mai avem voie să le luăm deloc. Am aplicat până acum un regim obiectelor achiziționate care nu se puteau spăla – le lăsam în „carantină“, pe hol, câteva zile, măcar vreo 3. Mă gândesc că ar merge această variantă cu obiectele folosite în comun, de exemplu accesoriile de pictură… care pot sta o săptămână neatinse de la o utilizare la alta, sau chiar mai mult! La fel pot „carantina“ și cărțile din biblioteca clasei, o săptămână sau două… Dar caietele… fișele… cum să le lași atâta până le iei la mână? Dacă dai feedback după o săptămână copilului, e ca și cum n-ar fi. Uită ce a făcut, e degeaba. Sau, la clasa întâi, îi arăt că l-a greșit pe când deja am învățat și ă, r, m? Nu merge.

Cred că a sosit vremea autoevalurării. Să le dau, odată cu tema, și modelul de scriere, cu ajutorul căruia să se verifice. Să îndrepte singuri, după puteri, literele mai chinuite. Să identifice greșelile și… să trecem la următoarea.

O soluție ar mai fi ca, după ce au efectuat și corectat tema după model, să o fotografieze și să o urce în clasa virtuală. Profesorul o vede și o validează. Dar aici necesită un sistem de organizare al tuturor și de respect al timpului profesorului, nu poți să îi urci poze la 11 noaptea și să ai pretenția să fie validate a doua zi dimineață!

Toate cele de mai sus funcționează numai dacă renunțăm la câteva idei fixe. Prima: tema trebuie să fie impecabilă. De ce?! Eu vreau să văd lângă temă și calculele scrise, vrea să văd că a greșit ortograma, dar s-a corectat. O temă imaculată înseamnă că noțiunile îi sunt perfect clare elevului, deci treci liniștit mai departe. Greșeli înseamnă să fii atent, sunt lucruri neconsolidate încă. Vreau să văd cât a muncit, cum a lucrat. Și prefer să facă două exerciții în plus decât să lucreze totul pe ciornă și apoi să transcrie „pe curat“.

A doua, tema este obligatorie. Temele nu se punctează sau sancționează, prima pentru că nu știi, de fapt, cine le-a făcut cu adevărat. A doua… pentru că e inutil. Mai bine îi explici copilului sensul acestor teme, importanța exercițiului și aceea de a depista ceea ce știi și ceea ce nu știi să faci în contextul noilor noțiuni. Și cel mai bine am reușit acest lucru cu temele „opționale“. Erau exerciții suplimentare, dar care consolidau anumite deprinderi. Evalurările curente la clasă vizau aceleași lucruri și nu a durat mult până 2-3 isteți s-au prins că de fapt să lucrezi opțional te ajută pe tine să reușești mai bine când vrei să faci un anumit lucru. Nu vrei să lucrezi în plus? Alegerea ta. Dar asumăți-o! Unii sunt cu adevărat fenomene, înțeleg imediat și sunt capabili să reușească din prima. Dar sunt puțini…

Și a treia, tema trebuie să fie consistentă cantitativ. Dacă nu i-ai dat copilului teme cu nemiluita, să nu mai respire toată ziua, să nu mai ceară părintelui altceva, n-ai făcut nimic. Mai dați-le teme, că nu fac în plus dacă nu le spuneți dumneavoastră! Nu mă impresionează. Nu vreau să fiu eu bau-bau. Fiecare părinte are în ogradă ce a crescut. Dacă l-ai învățat să-și fure singur căciula, să caute calea cea mai simplă și fără muncă, acum te lupți cu ceea ce-ai creat. Urmează dramolete pe tema calificativelor, de ce nu are și el Fb ca Gigel… Pentru că ori de câte ori dădea de greu, nu a fost învățat să depășească prin muncă problema. Nu știa să lege șireturile? I le lega mama mai repede, nu îl învăța cum sau îi lua cu arici. E greu ghiozdanul? Îl cară bunica, de ce să te uiți dacă nu cumva nu l-a făcut cum trebuie și cară acolo lucruri inutile.
Și tot aici… copiii trebuie ținuți „ocupați“. Nu cumva să aibă timp să se tăvălească pe covor cu 5 cuburi și 3 mașinuțe, că pierde vremea…

Dacă aveți și ale idei cu potențial, vă rog să mă ajutați… orice e binevenit acum!

ABeCedarul distractiv, Editura Edu

ABCdarul distractiv – ne pregătim de școală!

Oficial activitatea „metodică“ a cadrelor didactice începe marți, 1 septembrie. Practic, cei pe care îi cunosc și cu care mai schimb impresii s-au pregătit toată vara, ba la webinarii și cursuri, ba căutând soluții pentru problema imposibilă a anului școlar 2020/2021. E drept că, în afara bulei mele cu oameni pentru care școala nu e doar locul de unde iei salariul, sunt și destui care peste câteva zile se vor duce doar să semneze condica și să-și etaleze fotografiile din concediu. Pădure fără uscături (cât timp nu se usucă mai toată) nu se poate!

Ieri mi-a sosit una din comenzile de materiale. Da, și noi, profesorii, ne cumpărăm „rechizite“ și, dacă vor fi mulți părinți care vor spune că listele primite îi bagă în faliment, eu nici n-am început achizițiile și doar pe manuale/caiete am dat 160 lei. Mai urmează foliile de plastifiat literele, markerele și alte materiale de realizat, plus că încă nu știu dacă vom avea și noi dreptul să primim calculator la clasă și cum mă voi descurca cu râșnița mea și anul acesta!

Dar să revin la Abecedarul distractiv de la Editura Edu. Decizia de a-l cumpăra a venit după ce anul trecut am dat lovitura, cum se spune, cu Povestea literelor. Materialul a fost foarte bine primit de copii, atât povestea pentru fiecare literă, cât și quizz-ul de după. Regretul lor a fost că nu se puteau și juca individual, iar eu mă dovedeam cel mai slab jucător cu comandă vocală din clasă, spre deliciul copiilor. Cei care și-au dorit cu adevărat, au cumpărat caietul și s-au jucat liniștiți acasă. Când am trecut în online, lecțiile au continuat pentru noi aproape la fel, doar că ecranul proiectorului a devenit ecranul calculatorului sau tabletei. Editura Edu a pus atunci pe youtube toate filmulețele literelor și s-au folosit pe scară largă de toată lumea, însă, așa cum e normal, lucrurile de calitate costă și nu pot fi gratuite la infinit. Și oamenii care le produc trebuie să trăiască și nu de pe o zi pe alta.

Anul acesta chiar mă gândeam că l-aș putea folosi în continuare. De ce nu, facem și un efort de memorie, vedem cine își mai amintește cu ce era povestea și poate chiar le vor căuta să le asculte înainte. Mi-amintesc că, acum 10 ani când era Andrei clasa întâi, l-am văzut într-o zi luând DEX-ul de pe raft. Curioasă, vreau să aflu ce cuvânt îi dă bătăi de cap: Nuu, mâine urmează litera x. Vreau să mă uit la cuvinte, să știu mai multe când ne întreabă doamna! Era un fel de mică competiție, se dădeau ceva puncte din ce am înțeles cui găsea cele mai multe exemple, iar copilul meu se pregătea conștiincios.

...

Abecedarul distractiv nu părea același stil de material, era recomandat pentru lectură și abia când l-am avut în mână mi-am dat seama ce pot face cu el.

Copiii vor sosi dimineața la școală și tot ce vor avea voie să facă este să se dezbrace (încă nu mi-e clar dacă avem voie să folosim cuierele!), să se spele pe mâini și să se așeze cuminți în băncuță de unde să vorbească cu colegii mai apropiați fizic. Vor sosi probabil și cu 10-15 minute mai devreme, deci trebuie să mă gândesc și eu la un mod de a-i ține ocupați. În varianta „de vis“, proiectorul îmi va funcționa, așa că îi pot aștepta cu fragmentul din poveste corespunzător zilei. Așa vom citi, într-o săptămână, câte o mică povestioară, în stil foileton. Este deja scrisă pentru copii mici, având indicator vizual pentru citirea pe silabe de care este încă nevoie la această vârstă. După câteva povești, similare săptămânilor dintr-o unitate, povestea continuă pe CD cu alte aventuri și jocuri, pe care le pot folosi într-o oră specială de lectură. Sunt aproape sigură că se vor bucura să îi revadă pe Țup și Pogo, prietenii lor din caietele de anul trecut, care fac o amuzantă introducere în clasa întâi (pe care mă gândesc cum să o adaptez pentru prima zi de școală când sper că, fără festivități inutile, voi avea timp să le povestesc ce vom face anul acesta).

M-am gândit și la o versiune pentru lecțiile online, dacă vom lucra în această variantă: pot deschide „clasa virtuală“ cu 15 minute mai devreme, să am deja partajat ecranul cu ei și până se strâng toți să putem începe, recreația virtuală să aibă o alternativă. Poate că vor citi în cor, se vor ajuta unii pe alții… cine știe? E anul în care încercăm, vedem ce funcționează și ce nu, spunem mai departe.

...

Bineînțeles că nu toți vor accepta jocul, mai ales că presupune o activitate destul de dificilă. Caut un mod de a-i atrage, fie chiar și prin colecționarea de ștampiluțe pe un tabel în funcție de care, la final, să primească un mic premiu sau beneficiu. Va fi însă o ocazie de a povesti, de a căuta variante pentru cum continuă povestea a doua zi, de a formula și răspunde la întrebări și, de ce nu, de a ne amuza un pic. Normal că voi avea nevoie și de înțelegerea părinților ca, oricât de curios este copilul, să nu îi spună finalul și să ne strice jocul. Imaginați-vă doar cum e ca noi să citim fragmentul de luni și Gigeluș să se ridice să ne spună Aaa, eu știu, vineri se termină cu… . Vreau să îi țin curioși, să aibă mereu ceva nou de descoperit.

...

Am și a doua variantă de lucru. Softul include fișe de lectură pentru fiecare săptămână, așa că îmi va fi mai simplu să le cer să le organizeze în portofoliu și cine le are pe toate completate corect la „final“, să fie recompensat (complexitatea lor crește, pe măsură ce copilul învață să scrie). Ba chiar există pentru fiecare capitol și câte un „test“. Poate fi acesta primul pas în maratonul de lectură pe care intenționez să îl derulez în cei patru ani pe care urmează să ni-i petrecem împreună și să fac, de acum, carnețelul de cititor în care să își lipească, pentru fiecare reușită, un abțibild (cu personajul și numele poveștii sau coperta cărții citite).

ABeCedarul distractiv, Editura Edu

Dacă v-am stârnit curiozitatea, în magazinul online al Editurii Edu puteți răsfoi mai multe povești din caiet și puteți instala versiunea demo a cd-ului pentru calculator, dar și pentru mobil (Android). Când cumpărați caietul, pe prima copertă aveți un cod unic cu care puteți apoi debloca softul integral, nu este nevoie să aveți la calculator unitate de cd. Am pățit-o și eu, laptopul nou nu are și eram „disperată“ că nu pot instala produsul. Pentru mobil, se instalează ca orice aplicație.

Scenariul propus mai sus poate fi adaptat și de părinți, dacă nu se lucrează la clasă altfel. În fiecare zi citiți doar un fragment și rezistați cu stoicism atacurilor de curiozitate. Ori, dacă sunteți adepții tradiționalului „buchet“ de început de an, puteți să îl înlocuiți anul acesta cu o altfel de atenție pentru doamna.

Să avem un an școlar care să ne depășească așteptările!

Calendarul naturii, când copiii cresc…

Calendarul pe care l-am făcut anul trecut pentru clasa pregătitoare și-a făcut datoria din plin în cele aproape șapte luni petrecute la școală. Dacă la început era mai greu să potrivim zilele, ori datele ne mai dădeau bătăi de cap, de prin noiembrie se obișnuiseră cu el, fiecare grupă care era „de serviciu“ își făcea datoria cu asupră de măsură, ba se mai încingeau și mici meciuri pe motiv că x a schimbat două și eu niciuna. Clemele de rufe cu poză au avut exact efectul pe care l-am intuit și, dacă ar fi după mine, l-aș păstra exact la fel și anul acesta.

calendarul naturii

Dar… începem școala sub auspicii sumbre, obiectele utilizate în comun trebuie limitate și a răsfoi calendarul nu mai e o opțiune. Așa că am refăcut macheta și intenționez să îl folosesc în varianta în care este completat cu markerul. Sunt mari acum, știu și numerele până la 31, le pot scrie. Data, luna și anul le completăm, ziua din săptămână o încercuim, la fel și anotimpul. Zilele săptămânii le-am trecut sub formă de simboluri. Pentru prognoza meteo vom desena, având ca model cartonașele de anul trecut. Știu că le-au îndrăgit foarte tare căci am tot lucrat apoi și le imitau destul de bine. Am păstrat și termometrul, mai mult de dragul amintirilor când se dezbătea intens dimineața dacă e „frig“ sau „friguț“ și îmi doresc ca de anul viitor să am unul real la clasă care să împace și capra, și varza… anul acesta e cam devreme pentru ei.

Pentru rubrica de prezență mă gândesc să pun fotografiile lor, cu numele mic, iar în caseta mică albă să notăm un „A“ dacă este absent. Am rugat deja părinții să îmi trimită o fotografie pe care vreau să o folosesc și la personalizarea celorlalte materiale – manuale și caiete – și recunosc că le aștept cu nerăbdare, deja mă uit la cele primite, sunt atât de schimbați! Nici nu vreau să mă gândesc cât au crescut… Îmi e dor de ei și mi-aș fi dorit să îi pot îmbrățișa.

Din păcate, calendarul nu se va mai completa în echipă, ca până acum. Un singur copil cu markerul propriu, eventual cineva din bancă să îl ajute la nevoie. Mă gândesc ca ordinea în care îi așez pe panou să fie și cea în care vor completa. Primul scrie, al doilea validează, a doua zi al doilea scrie, al treilea validează și tot așa. Nu pot încurca… căci sunt deja așezați pe panou. Caut idei și îmi dau seama că toate lucrurile care le făceau plăcere la partea aceasta de organizare a activității sunt anulate.

Încă nu am nici cea mai mică idee cum voi modifica tot ceea ce am muncit la capitolul organizarea clasei. Delegasem o mulțime de responsabilități și începusem să fac chiar progrese. Acum nici nu mai poate fi vorba de ridicat din bancă! Nici nu vreau să mă gândesc cât îmi va lua să le dau caietele… să împart eu fișele… dacă nu mai pot ruga echipa de serviciu să îmi dea o mână de ajutor 🙁 . Și ce fac cu rechizitele din cutiile personale?! Cât îmi va lua, să se ducă pe rând la cutie să ia ce au nevoie, plastilina de exemplu? O soluție ar fi ca dimineața, când ajung, să își aducă fiecare cutia lângă bancă, iar la plecare să o ducă la loc. Pe rând, normal!

Ah, și plecarea… alt coșmar! Grămadă prăvălită la cuier, hăinuțe stau unele peste altele! Chiar, e safe să le punem așa? Dacă nu mai avem voie să împrumutăm obiecte, înseamnă că nici să le punem una peste alta nu e… Ce facem? Punem hăinuțele pe spătarul scaunului? Numai pe-astea nu le mai adunam de pe jos când se vor plictisi în pauze și încep să se foiască…

Sunt atâtea mărunțișuri la care nu m-am gândit… și nici nu mă trage inima în condițiile actuale!

În schimb, poate că, dacă mergem înainte cu școala online, e o idee să pun imaginea într-un fișier editabil la care au toți acces și să îi las să modifice chiar și atunci când avem lecțiile online. Mai jos am făcut un test cu Google-Drawing, pentru că vom avea la școală G-Suite și ar fi foarte ușor să manevrăm documentele. Și dacă competiția pe tema „cine modifică calendarul“ se aprinde prea tare, pot crea o copie pentru fiecare să se joace în liniște. Am păstrat cartonașele, ar mai trebui să adaug câte o poză pentru fiecare copil și devine un joc simplu de drag-and-drop. A, și ca să nu ne ia durerea de cap, numărul zilei din calendar l-am pus ca text editabil, mi se pare cel mai ușor.

 

Voi ce planuri aveți cu calendarul naturii la clasele mici?

people wearing diy masks

Uite masca… nu e masca!

Aproape că m-am resemnat cu gândul că începe școala în septembrie față în față. Nu dă nimeni doi lei pe opiniile profesorilor și dacă încerci să spui ceva public, ți se închide imediat gura că ai stat acasă în primăvară, ți-ai luat salariul și n-ai muncit… Iar acum – că nu îți stă gândul decât la măriri salariale pe care oricum nu le meriți, că vrei la școală de lene, să nu muncești în plus online și câte și mai câte. Și e nedrept!

Am citit proiectul normelor puse în discuție pe site-ul ministerului sănătății și le-am dat mai departe și părinților clasei mele, să ne gândim care ar fi, analizând concret la nivelul clasei noastre, provocările. Concluzia e simplă… problema normelor e punerea lor în aplicare. Trecând peste toate detaliile, tabele de curățenie, semnături și contrasemnături de verificare, personal care nu există… ajungi la capitolul „consumabile“, căci oricum ne-am învârti, tot la bani ne oprim. Cine plătește măștile și dezinfectanții pentru respectarea ad literam a celor stabilite pe hârtie? Declarația recentă a Ralucăi Tucan e din seria gura păcătosului adevăr grăiește, pentru cine are, normal, urechi să audă. Oricâtă bunăvoință vor arăta școlile cărora tocmai li s-a transferat puterea de decizie, nu vor putea scoate, ca-n poveste, dezinfectant din piatră seacă. Dacă aceste resurse nu vor veni de la primării…

Ieri m-am dus să-mi cumpăr uniformă. Am ajuns la concluzia că, dacă tot trebuie să spăl zilnic hainele și să le dezinfectez, nu pot supune la asemenea tratament garderoba mea (orice în afară de cămăși) și am achiziționat o uniformă medicală – cu fluturași (dacă mă simt bine cu ea, îmi iau și cu broscuțe și poate aduc și cu smiley!) Deși am dibuit magazinul pe net, am ajuns în cel fizic din București și doamna de-acolo îmi spunea oarecum resemnată că o să ajungem să cumpere părinții și măști și dezinfectant, așa cum au făcut și până acum cu hârtia igienică și săpunul. Am contrazis-o… nu și nu… scrie în norme că vor exista stocuri suficiente…

Văd comentarii în rândul părinților că profesorii sunt supuși, nu protestează și acceptă ce li se impune. Și cam ce ar trebui să fac? Am rate și doi copii, nu îmi permit să rămân fără loc de muncă, deși știu că sunt perfect capabilă să îmi găsesc și altceva, am mai trecut prin asta. Mor de frică să nu mă îmbolnăvesc, căci nu știu cine îmi va avea grijă de copii – părinții mei au și ei o vârstă la care nu vreau să-i expun. O să mă duc dimineața la muncă cu mașina mea, ca să nu mă sui în autobuz să cresc riscul de contagiune, deși un om singur în mașină e contrar tuturor ideilor de comportament ecologic pe care l-am susținut. Îmi iau măști mai scumpe și cu factor de protecție mai mare, iau haine pe care le îmbrac la școală și le dezinfectez, dar voi fi în clasă cu 20 de copii care oglindesc concepțiile părinților. Unii consideră că e inutil, alții că masca nu e pentru ei, în timp ce mai sunt și oameni care vor să respecte regulile și să facă tot posibilul să reducă la minim pericolul de expunere.

Acum aflu că… măștile vor fi, dar nu pentru toată lumea. Sunt curioasă care va fi plafonul de venit pentru a avea dreptul la mască gratuită și cine se va ocupa – și cum – de distribuția acestora. Cu alte cuvinte, pe apucate! Și totuși… dacă vin la școală fără mască copii care „nu au dreptul“ să primească una, ce faci? Îi trimiți acasă?! Masca e obligatorie, dacă îi permiți să intre în clasă fără ea tu ești cel care îi pune pe ceilalți în pericol, conform normelor.

Și în toată nebunia aceasta, ultimii care vor rămâne față în față și vor încerca să depășească momentul sunt elevii și profesorii. Primii… cu același chef de școală sau chiar mai puțin decât înainte, ultimii întrebându-se retoric câte vor mai avea de îndurat. Nu-mi amintesc ca angajarea noastră la catedră să se fi făcut la târgul de sclavi, știu că am dat examen și am învățat pe brânci și că lucrăm în baza unui contract, cu drepturile aferente. Și totuși, pe lângă toate umilințele pe care le înghițim în mod curent, normele ce se pregătesc acum aflu că îmi anulează dreptul la pauză, ferească sfântul ca, după 50 de minute de vorbit la clasă să am nevoie de o gură de apă, de un moment la toaletă sau de 5 minute la aer să-mi limpezesc mintea. Acum… nu mai pot părăsi sala de clasă, căci trebuie să supraveghez copiii care stau „cuminți“ în bănci și eventual mă și clonez ca să pot supraveghea în același timp și păstrarea distanței la toalete. Alți angajatori asigură cel puțin apă angajaților, noi avem (din fericire) apă la robinet și un filtru instalat. Ținând cont că ar trebui folosit la comun, tare mi-e că ni-l scoate… Să vedem atunci ce bem…!! Și noi, și copiii, care își umplu sticlele și de cel puțin 3 ori pe zi. Vor veni de acasă și cu doi litri de apă zilnic? Va fi mai sigură apa de la robinet?

Dacă am lămurit cum e cu pauza și cu apa, trecem la echipamentul de muncă și protecție, pe care tot angajatorul ar trebui să îl asigure. Anul trecut am primit două markere pentru tablă, dar nu și soluție de curățat tabla. Și nici burete. Ce mare scofală, am cumpărat, doar nu era să suflu peste tablă și aceasta să se curețe magic, nu? Materiale didactice… am făcut listă la începutul anului, cred că doar a fost prilej de glume la administrație. Mă gândesc dacă să perseverez și să depun și anul acesta!

Și ajung la măști… Pe care, din câte se aude, ni le vom cumpăra singuri. Când doi îți spun să te culci că ești beat, te întinzi și dormi. De la sindicat a răsuflat că mărirea de salariu anulată ar fi fost destinată achiziției de măști, iar tonul cu care au spus-o ne transforma în niște cerșetori cu mâna întinsă, apoi dinspre minister aflăm că nu putem să fim atât de naivi să credem că vor fi măști pentru toată lumea. Deci, unde e adevărul? Și de ce noi, profesorii, trebuie să fim echipați doar cu mască, iar asistenta care vine în triaj cu salopetă de plastic?

Din ce citesc, chinul cu mască – căci va fi, atât pentru copii, cât și pentru profesori care trebuie să vorbească cu ele – merită doar dacă se menține distanțarea la 1,5-2m și norme stricte de igienă. Fără distanțare totul e degeaba. Iar panoul de plexiglas, dacă e doar pe masă și nu separă complet copiii și nici nu e dezinfectat frecvent, e doar un mod de a mai arunca pe fereastră niște bani. Așadar, stăm bine!

Trăgând linie, ministerul – angajatorul nostru – face ce știe mai bine: întâi încalcă LEN, acceptând și încurajând depășirea la clasă a numărului de elevi stabilit prin lege, ridicând din umeri că asta e. Tocmai ce am avut din toate județele situația școlară… și stăm tragic la număr de școli și săli de clasă. Dacă ar veni cineva acum să spună că programul lui electoral include construcția a câteva mii de școli, astfel încât să nu mai învățăm în două schimburi și să avem 20 de copii la clasă… acum l-aș vota. Dar… noi ridicăm biserici și borduri, nu școli. Și cât de ușor s-ar ridica unele modulare, dacă s-ar vrea!

Aș spune un Doamne-ajută, dar ce-și face omul cu mâna lui, nici dracul nu desface. Cam asta facem noi acum.

Emma Pass: Ghid de supraviețuire pentru profesorul „hibrid“

Am obosit și am ajuns să trag de mine. Dacă în loc de temperatură mi-ar măsura entuziasmul, m-ar trimite la morgă direct după nivelul înregistrat. Totuși încă sper. Nu mai vreau să aud nicăieri că formarea profesorilor e prioritară, am intrat pe site la CCD-București, mai toate cursurile sunt cu plată, nu gratuite, cum ar fi normal. De ce nu putem să le plătim cu vouchere de vacanță?! Oricum nu le-am folosit… mă rog, nu mai contează, ideea e că am început să selectez și din mediul online conferințele care par a avea ceva de spus și să închid rapid acele sesiuni unde mi se pare că se bat câmpii cu stil. Și timpul meu e prețios.

Am ales săptămâna trecută să particip la maratonul Google și nu regret, căci atât de atentă nu am fost de multă vreme, și asta nu doar pentru că era în engleză. Emma Pass, unul dintre vorbitori, a făcut „cadou“ participanților The Hybrid Teacher. Survival Guide pe care îl puteți descărca dacă dați click pe titlu. Aveți câteva etape de citit până ajungeți efectiv la pdf, menționarea drepturilor de autor, dar vă garantez că merită. Pe scurt, autoarea este profesor într-o școală care folosea modelul hibrid cu mult timp înainte de pandemie și explică destul de detaliat cum funcționează acesta, dar și cum s-au adaptat la învățarea online. Deși avem multe de învățat, puține se pot aplica și la noi, căci elevii lor au dispozitivele și la școală… sunt obișnuiți să lucreze astfel în grup încă din clasele mici.

Sunt câteva lucruri care mi-au plăcut enorm. Primul, povestește cum organizează o activitate online, care sub nicio formă nu intră în cele 30 min. ce se speculează pe la noi – asta dacă vrei cu adevărat să faci ceva. Citind, m-am simțit de multe ori ca elevul acela lăudat de doamna care primește bulinuțe cu smiley, căci îmi confirma de destule ori că am intuit ce trebuie online. Iar acolo unde nu am reușit, am găsit idei și sugestii de îmbunătățire. Tot ghidul este plin de linkuri și sugestii de aplicații ce pot fi folosite la clasă, de la unele banale, doar să atragă atenția copiilor – cum este transformarea mouse-ului în diverse personaje în timpul prezentării – până la modalități de proiectare a activităților interactive. Pentru că lucrează cu copii de gimnaziu, a acoperit o sferă mai largă de lucruri pe care le pot face elevii online și nu am putut să nu îi invidiez puțin pe cei care au dincolo de ecran copii care știu și pot mai mult decât să-și pornească/oprească microfonul.

Am realizat că, pe lângă clasicele „reguli ale clasei“ trebuie să fac, oficial, unele pentru clasa online, și aici intră neapărat manevrarea microfoanelor, pe on doar când ești solicitat să vorbești. Aș adăuga, dintr-un alt curs, înlocuirea scaunelor clasice de birou, cu roți, cu unele normale, fixe, în timpul orei, astfel încât să nu se distragă singur. Aștept cu nerăbdare noutățile de la Google Meet, opțiunile de „ridicat mâna“, prezență, lucru în grup și am o sumedenie de detalii la care să mă gândesc până începe școala!

Mi-a confirmat ceea ce simțeam și eu: procesul de evaluare online e un eșec, aceasta trebuie să aibă loc la școală, fie pe intervalul în care grupa e programată, fie creat special. De acasă… ori nu le punctezi… ori îi „crești“ formându-le o valoare reală de corectitudine astfel încât să nu trișeze. Pe buneee… despre ce vorbim? Părinții elevilor noștri nu doar că suflă răspunsurile, ci scriu și temele și cu mâna lor… Dar să mai fie vorba de un calificativ/o notă de trecut în catalog?!

O altă idee super-faină este cea a cursurilor de utilizare a dispozitivelor și aplicațiilor, realizate la începutul anului și cu elevii, dar și cu părinții care îi asistă, iar pentru acestea chiar sugerează o clasă pe G-Class pe care toți să o folosească la nevoie pentru a cere ajutor. E ceea ce îmi doream și eu, măcar o dată, să pot prezenta părinților platforma școlii – sunt încântată că vom avea G-Suite – și modul în care ne vom organiza. Da, știu, mergem să sărbătorim pacea și eu mă pregătesc de război, dar nu cred că miracolul întoarcerii la școală va dura prea mult.

La final, face un inventar al modelelor hibrid pe care școlile din toată lumea le au la dispoziție pentru această toamnă și l-am regăsit pe cel care mi se părea și mie cel mai logic – alternarea săptămânală a grupurilor. Nu știu în ce măsură mai e o soluție când după-amiaza în sala de clasă intră alt grup de copii… însă această variantă e considerată cea mai bună pentru scăderea numărului de îmbolnăviri și nu cea care alternează zilnic copiii.

Cu ce să închei? Chiar dacă nu considerați că stăpâniți limba engleză la nivelul unei lecturi fluente, încercați. Google Translate vă poate fi de ajutor, acolo unde ideea se lasă greu înțeleasă. Dar până acum, prin ceața prin care bâjbâim de niște luni, e cel mai organizat material pe care l-am văzut.

Apropo de „văzut“, poate aveți propuneri…

Sursa: http://www.ms.ro/2020/08/18/draft-ordin-emis-in-temeiul-legii-de-modificare-a-legii-nr-1-2011-si-a-legii-nr-55-2020-ordin-pentru-aprobarea-normelor-privind-instituirea-de-masuri-sanitare-si-de-protectie-in-unitatile-de-invatam/

Vulcanii Franziska Gehm Paralela45

Vulcanii se dezlănțuie la Editura Paralela 45

În plină pandemie, când statul în casă ne scotea din minți, am primit de la Editura Paralela 45 noutățile. Multe din recomandări și-au găsit deja drumul spre voi, Vulcanii însă nu s-au dezlănțuit încă. Și nu pentru că nu mi-au plăcut cărțile… au fost delicioase, am avut toate bunele intenții de a le introduce pe lista de audiții a clasei mele pregătitoare, însă… eu nu sunt actor. Nu am reușit și pace să scap de încărcătura emoțională generată de text, adică nu am fost capabilă să citesc frumos fără să râd în hohote. Mi-a fost imposibil să redau vârtejurile de interjecții amuzante astfel încât să rezulte o înregistrare decentă. Când am tras totuși de mine să înregistrez și am anunțat toată casa să „nu miște“ (cam așa era și la lecțiile online cu copiii), Iris a venit să vadă care e subiectul. A izbucnit în râs… Dacă tu reușești s-o citești pe-asta… și nu vă spun ce promisiune a făcut la finalul propoziției. Oricum nu contează, nu am reușit. 

În vacanța de vară a mers la bunici cu verișoarele ei. Nu știu ce nebunie era acolo cu 4 copii, dar sigur după izolare bunicii au fost fericiți. Fetele o adoră pe Iris și, dacă nu i-a ieșit ei planul de activități creative cu mânuțele, cel puțin i-a ieșit cel de lectură. Hotărâsem să „testăm“ vulcanii înainte să vă povestim despre ei.

Înainte de a o lăsa pe ea să povestească cum a fost, vă spun că la Editura Paralela 45 găsiți deja (și puteți răsfoi pe site) primele două volume ale seriei autoarei germane Franziska Gehm, Vulcanii se dezlănţuie! și Vulcanii fac bombe!, urmând ca până spre sfârșitul anului distracția să explodeze din nou cu Vulcanii se distrează pe rupte! și  Vulcanii pun ceva la cale! 

„Vulcanii se dezlănțuie“ este o serie nouă de cărți pentru copii de la Editura Paralela 45, cu imagini haioase ce dau viață poveștii.

Prima impresie:  Vine încă un colet pe numele mamei, ca de fiecare dată mor de curiozitate și trebuie să îl desfac, musai trebuia să știu si eu ce cărți au venit. Într-adevăr, nu erau pentru vârsta mea, dar aveam în plan încă o excursie la bunici cu verișoarele mele, așa că aveam nevoie de lecturi potrivite pentru ele. 

Mă uit. Printre cărțile venite, coperțile cu cei doi monstruleți colorați mi-au atras atenția și deschid la un dialog aleatoriu. Nici nu încep bine să citesc și râd. Am decis că Vulcanii sunt cărțile potrivite pentru vacanța la bunici. Aveam o singură problemă… trebuia să le citesc fetelor fără să râd… și nu știam dacă pot.

Povestea de seară: Nu intenționam să le citesc chiar din prima seară, dar bunica deja era panicată, trecuse de ora 10 și Copii nu dorm???? Cum așa, că doar e vacanță… În final, m-a chemat pe mine ca să „le liniștesc“: verișoarele mele dragi se hlizeau înainte de culcare (din punctul meu de vedere era un lucru normal), iar eu, ca o fată „matură“, m-am alăturat nebuniilor lor înainte de culcare. Dar o privire plină de „înțelegere“ de la bunica a fost de ajuns ca să mă maturizez mai repede.  Am făcut o înțelegere cu ele pentru câteva capitole. 

Reacția fetelor: Cartea are și un fel de prefață, am început cu ea, le-a captivat din prima pentru că este diferită de celelalte cărți pe care le știau. Firul narativ a fost ușor de urmărit pentru amândouă, chiar dacă nu am citit toată povestea în aceeași seară. Râdeau, comentau și puneau întrebări pe baza imaginilor și poveștii în sine. Nu știam ce povești au mai ascultat verișoarele la culcare, dar Ami mi-a spus că este diferită și îi place. Trebuie să spun că Vulcanii nu prindeau viață doar în timpul nopții, ci și în timpul zilei, comparau ce se întâmpla cu aventurile vulcanilor.

Reacția bunicii: Bunicii mei sunt ca toți bunicii, unele lucruri noi nu le convin. Ca public, eram obișnuită doar cu cele două verișoare (5 și 8 ani), dar de data aceasta, nu știu de ce, bunica a stat ca lipitoarea lângă noi. Nu mai puteam să aplic metodele mele de distracție că „făceau prea multă gălagie“, nu mai puteam să joc ce jocuri voiam cu ele pentru că „se puteau răni“. Așa că nici nu vă puteți imagina reacția la povestea vulcanilor.

Într-adevăr, nu s-a luat personal de mine, dar nici ochi dulci nu îmi făcea. O vedeam cum se uita la mine când citeam povestea, ceva asemănător cu „nu cred că este o poveste potrivită“, dar timpul trece, copii se schimbă, poveștile se schimbă, bunica nu. În plus, dacă mă oprea din cititul poveștii, ea ar fi trebuit să se ocupe de ele, asa că a fost win-win situation.

Cartea în sine: Acțiunea prezintă o prietenie dintre doi monstruleți cu care familiile lor nu sunt de acord, un fel de Romeo &Juliette adaptată pentru copii, fără otravă si morți înspăimântătoare, dar cu un umor potrivit varstei 4-8 ani (sau 14 în cazul meu).

În primul volum, cei doi prieteni nu mai pot ajunge unul la celălalt deoarece podul dintre ei se rupe – locuiau pe maluri diferite, iar ei trebuie să găsească o soluție. Cu ajutorul cunoștințelor celor mai în vârstă, cei doi găsesc în final găsesc una. Din al doilea volum nu o să dau detalii, dar mie personal mi-a plăcut mai mult, apar mai multe personaje, fiecare cu tipologia lui, caractere pe care le întâlnim zi de zi, transpuse într-un mod haios.

Recomandări la lectură: Nu vă grăbiți să terminați cartea. Autorul lecturii poate să comenteze pe marginea poveștii, să adreseze ascultătorilor întrebări („cum îl cheamă pe prietenul lui…“, „ce bijuterii are…“, „cine este mai moroconos dintre… și dintre“, „ce culoare are..“ etc.). De asemenea, vorbiți cât mai mult cu cel care ascultă despre subiect. Intonația pe care o folosiți să fie cât mai diferită pentru fiecare personaj.

Iris H.

Provocare: cum arată catedra ta online?

Teleșcoala profesorilor, un nou proiect cu succes garantat

Ideea de „teleșcoală“ se pierde undeva în negurile copilăriei mele și, de ce să nu recunosc, chiar îmi amintesc de ea cu plăcere. În acele timpuri în care mă consideram norocoasă că am televizor color, să ai șansa să înveți o limbă străină auzind pe cineva „citind“ era o ocazie extraordinară! Așa am învățat primele cuvinte în engleză, căci de profesori calificați în școala generală nu am avut parte.

Apariția internetului a cam scos din grila televiziunii această variantă de educație la distanță, nu își mai avea rostul. Cine dorea, avea alternative la îndemână. Ideea e fost resuscitată în pandemie când, pentru copiii care nu au avut norocul de a avea profesori dedicați sau mijloace tehnice de conectare, erau reluate lecțiile necesare pentru evaluarea națională și bacalaureat. Nu știu care e măsura în care au răspuns nevoii copiilor, știu însă că îmi trezeam conștiincioasă copilul să nu rateze „ceva în plus“ față de ce făcea deja. Concluziile ei, după câteva emisiuni: puteau să se renunțe la reclamă, din jumătate de oră rămâneau vreo 20 min și puteau găsi niște profesori cu ceva mai multă carismă pe sticlă. Apoi mi-a zis că sunt lucruri pe care deja le știe. Ce o deranja? În primul rând, nu era interactiv, era doar o înregistrare a profesorului. Schimbau profesorii și fiecare era diferit, „o atmosferă nasoală de nu-ți vine să mai faci nimic“. Profei de mate nu i-a mers pen-ul și a chemat pe cineva, deci cam cât de pregătită era pentru ceea ce făcea în fața copiilor? De fapt… de ce nu s-a tras dublă, că doar era film, și să se scoată această eroare? Apoi, era prea simplu față de ce făceau la școală, prea ușoare față de ce trebuia, deși nici examenul nu a fost prea greu. Testele propuse de la minister – nu le-au terminat, la televizor ajunseseră la 6, la școală la 25 (și îmi amintesc că am printat parcă până pe la varianta 40…). Poate mai multe emisiuni ar fi ținut ritmul pentru cine avea nevoie. Mai mult, nu terminau nici testul întreg de explicat într-o emisiune. Nu puteai pune întrebări decât după și răspunsurile veneau târziu, dacă veneau. Partea bună a fost că le-au înregistrat și le-au pus pe youtube, nu mai trebuia uneori să te trezești.

Ca să completez, am întrebat-o și pe colega lui Iris cum a fost experiența la teleșcoală. Eu mă trezeam și stăteam acolo cât mâncam, că mă certa mama dacă nu uitam, stăteam pe insta[gram] până se termina, apoi mă  duceam și făceam testele mele. Sau stăteam cu colegii pe telefon și comentam ce spunea. Și diriga, și profu de mate, ne întrebau la fiecare oră de după-amiază dacă ne-am uitat. Ieșind însă din bula mea, sunt conștientă că sunt și copii pentru care acestea au fost singurele lecții, însă tocmai conștientizând această realitate, a lipsei dispozitivelor, ar trebui luate măsuri.

Pe mulți i-am auzit spunând că e posibil să nu ai calculator, dar să ai televizor. Sincer, de când nu mai poți scoate trei sârme la fereastră ca să prinzi TVR1 pe televizorul cu lămpi al bunicii, printr-un miracol încă funcțional, mi se pare că a susține că toată lumea are acces prin cablu tv și își plătește conștiincioasă abonamentul e mult… Mai bine ar face o emisiune radiofonică, e mai ieftin, emiți tot timpul. Un radio-amator, un telefon, și sigur ai mai multe șanse de interactivitate.

I-am admirat mereu pe părinții mei în momentul în care făceau planul unei achiziții pentru familie. Erau mereu oferte ieftine, la magazinul din localitate, second-uri aduse de prin occident. Însă în ceea ce privește aparatura, opinia lor era că suntem prea săraci ca să ne permitem lucruri ieftine. Cumpărau mereu aparatul nou, cu cele mai bune recomandări, chiar dacă veneau după el la București. Tot de la ei am învățat să nu apelez la improvizații, să fac lucrurile bine din prima sau să mai aștept până o pot face cum trebuie. Poate de aceea mi se pare atât de absurd ceea ce se întâmplă acum. Soluția e simplă, dar costă. Se improvizează masiv, se cârpește pe ici pe colo, încercăm să mergem și așa, deși e clar că ne scufundăm.

Ca să rezum, scopul ministerului este să facă școala online nu doar funcțională, ci și de calitate. A realizat că oamenii pe care îi are în subordine nu sunt pregătiți și nu se descurcă. Însă o lecție simplă spune că, dacă vrei să înveți să mergi pe bicicletă, trebuie întâi să te sui pe ea. Cam la fel e și cu calculatorul. Indiferent ce argument mi-ați aduce, ca să știi să îl manevrezi trebuie să apeși tu, cu mânuța ta, butonul de power. Nu vei învăța să mergi pe bicicletă uitându-te la cursele de ciclism. Să spui că sunt profesori care nu au cum să învețe altfel decât de la televizor nu arată decât incompetența celor care susțin acest lucru. De ce nu te-ai dat peste cap ca până în momentul acesta, 13 august 2020, să te asiguri că toți profesorii au primit dispozitive și apoi, din partea mea, poți face și teleșcoală, dar zău că nu e nevoie să consumi banda la tv ca să justifici contribuția esențială a televiziunii naționale la dezvoltarea neamului, de-asta fiind susținută de la buget. Poți face învățământ asincron, pui resursele disponibile pe site-ul ministerului și fiecare studiază în ritmul lui. Căci așa spunem și despre copii, toți pot reuși, dacă învață în ritm propriu și ai răbdare cu ei.

Ceea ce se face acum cu teleșcoala, pentru cei care nu au dispozitive de a exersa (există astfel de oameni, așa spune în argumentul emisiunii), e ca la orele de TIC pe care le fac mulți din copiii din gimnaziu și chiar liceu când învață să folosească calculatorul fără să fie lângă unul. Din acest punct de vedere, emisiunea va avea succesul garantat, doar vedem ce bine se descurcă copiii după asemenea lecții în absența materialului didactic, nu? Mai jos este un desen de acum patru ani din caietul lui Iris. Oare cu ce ajută dacă în timpul emisiunii de la tv vor rezulta astfel de schițe? Tatăl meu a învățat la 60+ să utilizeze calculatorul luând notițe, scriind efectiv în cuvinte pe ce apasă și ce se întâmplă. Chiar merge să înveți așa, de la tv, cum să faci lecții online? Sunt sceptică…

Am participat miercuri, 12 august, la maratonul google – Back to school-Anywhere School. Spunea o doamnă din Finlanda, Anneli Rautiainen, că la ei funcționează „tutor-teacher“. Patru zile profesorul lucrează la clasă, cu copiii, apoi o zi cu colegii, fiecare îi învață pe ceilalți ceea ce știe el în plus să facă. Nu contează că e vorba despre Finlanda, că era șefa departamentului de inovare în educație… mai ales în ceea ce privește tehnologia și școala online așa ar trebui să se întâmple peste tot. Am rămas pe gânduri…

Aștept cu nerăbdare să văd ce va fi. Îmi doresc să fie ceva util pentru că e păcat să pierdem timp și resurse aiurea. Însă până atunci vă las să urmăriți, mai jos, conferința menționată. Chiar merită, dacă vrem să vedem ce fac și alții. (Peste pauzele lungi puteți sări cu mouse-ul, chiar dacă se terminau mai repede prezentările, următorul speaker intra mereu la ora stabilită.)

telefoane incuiate scoala

Școala online „pentru toți“ a eșuat deja

Pe principiul românesc „nu mi se întâmplă mie“, foarte mulți din cei cu care ajung în contact sunt siguri că începem școala în clasele noastre tradiționale. Nu știu pe ce se bazează, dar și dacă începe, mai mult decât să o sfârșim la fel de repede nu cred că apucăm. Poporul român a avut de-a lungul istorie un noroc chior și tare mi-e că de data aceasta i se va înfunda…

Școala online opțională, cea din martie până în aprilie, a ridicat la timp niște probleme, mai ales tehnice și de acces. Mulți s-au bătut atunci cu pumnul în piept că toamna nu ne va lua prin surprindere, toți elevii vor primi, dacă nu au, un dispozitiv de acces la internet. S-au anunțat licitații, frunzele încep să pălească și copiii tot nu au acces… scenariile vehiculate sunt dintre cele mai „optimiste“, emitem live din sala de clasă sau asigurăm materialele pentru învățare asincron. Însă oricum ar fi, copiii au nevoie de aparate.

Ieri primesc de la una din prietenele mele modelul cererii pentru solicitarea unui dispozitiv…

DOAMNĂ DIRECTOR,

Subsemnatul___, în calitate de părinte / ocrotitor legal / altă calitate : ________, al elevului /elevei___________ , inmatricula/inmatriculata in clasa _______, an școlar 2020 – 2021 la ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. .XXXX , SECTOR X, BUCUREȘTI , solicit ,prin prezenta , acordarea spre folosință gratuită a unui dispozitiv electronic cu conexiune la internet, prevăzut de Programul Național ”Școala de acasă”.
Cunoscând prevederile art. 326 din Codul penal privind falsul în declaraţii , declar pe proprie răspundere că noi, în calitate de părinți/ocrotitori legali nu deținem niciun dispozitiv electronic cu conexiune la internet. Precizez că nici fiul/fiica noastră nu deține în folosință personală niciun dispozitiv cu conexiune la internet. Datele mele de contact sunt urmatoarele: Domiciliul în localitatea________,sectorul __, strada_______,nr._____, bl.___,et.___,ap.__, telefon:___,e-mail_____, Sunt de acord ca datele cu caracter personal să fie folosite la întocmirea bazelor de date care vor cuprinde beneficiarii Programul Național ”Școala de acasă”.

Data_______________ Semnatură solicitant_______________

M-am uitat și nu am știut ce să cred. Ce înseamnă dispozitiv? De ce nu au definit…? Și televizorul e conectat la internet, nu mai zic de telefoane… Dacă mă gândesc, chiar și mașina de spălat… Dar să presupunem că e o scăpare și dispozitiv înseamnă tabletă, laptop sau desktop, căci telefonul nu poate fi considerat dispozitiv de învățare. De ce condiționezi să nu existe niciunul? Nu are fiecare elev dreptul de a primi un dispozitiv de conectare? Sau egalitatea, în drepturi cel puțin, nu e pentru toată lumea?

O familie cu 3 copii, în care mama are telefon și cam atât, să spunem că primește o tabletă. Cam care ar trebui să fie programul școlar al celor trei ca să o poată utiliza în comun? În condițiile în care, se presupune, vom avea lecții live de la școală… Dacă toți trei învață dimineața, cine are prioritate? Și dacă ar fi compatibile programele, nu ai nevoie doar să vezi lecția, mai ai de făcut și teme…

Dacă în familie lucrează și un profesor, care să țină calculatorul ocupat și cu lecții, dar și cu pregătirea lor, de dimineață până seara, situația devine din ce în ce mai tragică. Sunt sigură că mulți își vor asuma falsul în declarații, cu toate prevederile menționate în declarație ale codului penal, dar este posibil ca încă un dispozitiv să nu rezolve problema accesului de acasă. Îmi e teamă să întreb ce se va decide în ceea ce privește dotarea sălilor de clasă, situație pe care onor-ministerul a cerut-o școlilor și pe care astăzi ar trebui să o aibă. Existența unui calculator în sală nu înseamnă și capacitatea acestuia de a susține o activitate online. În ce mă privește, mă bucur că mi l-am adus acasă pe cel cu care dotasem clasa și sunt hotărâtă să-i semnez certificatul de deces chiar dacă „mortul“ încă mai tresare un pic.

Dacă pentru copiii mei pot să consider că am un laptop și o tabletă, dragul meu angajator să ia în calcul că profesorul din mine nu are. Și dacă vrea să țin lecțiile în stream din clasă sau de-acasă, să se gândească să îmi pună la dispoziție ceea ce am nevoie. Bătaia de joc trebuie să înceteze, înțeleg că fiecare lasă de la el, contribuie cu ce poate, însă toate au o limită. “Fool me once, shame on you. Fool me twice, shame on me. Fool me three times, shame on both of us.” Chiar trebuie să încetăm să ne mai jucăm de-a școala și să recunoaștem ori că suntem depășiți și nu ne pricepem, ori să trecem la muncă.

Școala online înseamnă câteva lucruri de bază:

  1. Dispozitive de acces (unde stăm jalnic și probabil după analiza aceea din luna mai și-au dat seama că nu au destule nici cât să acopere câte unul de familie).
  2. Acces la internet (acesta costă și în unele zone nu există, de exemplu la bunici nu îmi pot verifica nici măcar mailul pe vodafone).
  3. Profesori pregătiți, toți la același nivel superior, atât profesional cât și digital (  .  .  .  . puncte rare, ca să nu râd).
  4. Resurse digitale –  și aici tare mult mi-aș dori să se înțeleagă o dată că un manual în format pdf nu este manual digital, ci în format electronic.

Și după ce cu chiu cu vai le vom face pe primele două, ne împiedicăm la 3 și ne rupem gâtul la 4. La noi nu există colaborare între profesori, cel mult avem bisericuțe în cadrul cărora ne ajutăm între noi. Dacă pregătirea ar fi unitară, ar fi ușor de delegat munca în echipă astfel încât să nu fie nevoie ca un om să facă toate resursele necesare unei clase. Și crearea acestora cere timp și profesionalism, ca să nu mai zic de bani dacă vrei ca, din punct de vedere tehnic să ai un rezultat satisfăcător. Ai nevoie de sunet, lumini, montaj, efecte potrivite. Tu, ca profesor, faci scenariul și poți asigura regia, căci tu știi cel mai bine cum vrei să arate produsul, dar nu ești, oricât ai vrea, un om orchestră pentru a dirija tot procesul. Drumul spre iad e pavat cu intenții bune și noi exact într-acolo mergem cu cântec înainte.

În încheiere, rămân să admir sublimul inocent al situației în care „de sus“ tot vin unicorni roz și promisiuni electorale de mai bine, când nu au nici puterea să recunoască lipsa soluțiilor, dar nici pe cea să își asume o decizie, oricare ar fi aceasta. Mă așez frumușel și aștept următorul val de decizii…

Începe școala: număr până la 10 și respir ușor…

Vacanța aceasta a fost una pe hârtie, cam la fel de falsă cum a fost prin multe locuri și școala online. N-am avut curaj să plec să stau nicăieri. Am sărit într-o dimineață în mașină, am oprit direct sus pe munte. Am tremurat o oră în bătaia vântului, am sorbit peisajul, apoi m-am întors acasă. A doua zi am făcut un drum identic la mare, fără nicio oprire. Am stat pe o plajă suficient de goală (dar prea plină pentru așteptările mele), mi-am ars nasul, am făcut de două ori baie și am bifat și marea.

Nici nopțile nu sunt mai liniștite. Mă visez deja la școală, neputincioasă. Îi povesteam colegei mele că m-am „văzut“ în prima zi de școală: eu nu mai aveam voce, oricum inutilă de dincolo de mască, copiii alergau ca apucații pe hol, măștile zburau sau le făceau praștie, iar un grup de părinți se certa la intrare cu paznicul că vor musai să intre să verifice ei săpunul și hârtia de la toalete și dezinfectantul din clase. Nici măcar n-am putut să râdem… doar am tăcut.

Habar n-am ce se va hotărî. Știu însă că eu, ca profesor, mă voi supune. Facturile vin, ratele la bancă și ele, eu nu îmi permit să scap frica din pumni și să spun că nu mă duc la muncă. Dacă mă îmbolnăvesc… intru în medical… și poate scap. Însă știu că nu am de ales. Îmi doresc la școală nu pentru că mi-e lene sau nu mă descurc online, ci pentru că online pierd deja o parte dintre copii și sunt omul care, dacă are un copil în catalog, se dă peste cap pentru el. Online eu nu pot garanta părinților nimic, pentru că online nu depinde de mine. Online depinde și de ei… iar mulți dintre părinți nu sunt disponibili. Online număr pe degetele de la o mână copiii care s-ar descurca fără probleme. Pe cealaltă mână însă îi număr pe cei care nu vor fi prezenți… plus grupul numeros al celor care abia ar face față.

Se pare că școala va începe. Însă ne vom întoarce la vechile noastre probleme care în noul context au devenit răni adânci. Până acum respectarea Regulamentului școlar și a regulilor la școală era ceva… să spunem, optimist, relativMai închideai ochii, mai treceai cu vederea o abatere… însă acum, ca să poți pune în practică respectarea regulilor, e nevoie de o disciplină de fier. Dacă copiii nu au voie să intre în contact unii cu alții, cu obiectele altora, trebuie să păstreze distanța, să poarte masca, înseamnă că copiii aceștia ori au căpătat peste noapte mai multă minte decât o sumedenie de adulți pe care îi văd zilnic pe stradă, ori s-au maturizat brusc și au devenit cetățeni responsabili.

Mă voi duce la catedră și am o fișa a postului. Probabil din toamnă ne vom trezi cu ea modificată, pe lângă aptitudinile online introduse la sfârșitul anului școlar vom scoate din pălărie și unele medicale și polițienești. Acum nu mai e atât de ușor de ignorat că X aleargă prin clasă, că îi mângâie sau îmbrățișează pe colegi chiar dacă nu vor, că umblă în cutiile lor cu rechizite ori că schimbă, spre propriul amuzament, penarele între ele. Acum tot acest comportament devine un pericol. Dacă consideră că masca e o exagerare, că mama lui spune că sunt tâmpiți cei care își pun botniță de bunăvoie și smulge pe ascuns măștile colegilor și le aruncă pe jos… eu ce pot face?

Mai exact, de ce mă voi duce eu la școală? Da, voi semna condica. Îmi voi lua salariul, îmi voi plăti datoriile. Dar pentru copii? Dacă îmi micșorezi ora, în cele 30 de minute nu voi apuca să fac mare lucru, poate cu chiu cu vai voi preda lecția. Îmi amintesc una din orele de practică, la clasa întâi, litera E de mână. 32 de copii în clasă, eu și învățătoarea, mergând pe la fiecare să le arătăm ținându-le mâna cum se scrie. S-a sunat și am mai stat și în pauză, amândouă, cu câțiva copii…

Trebuie să ne resemnăm cumva și să acceptăm că suntem „în vreme de război“ și lucrurile nu pot curge la fel. În timpul conflagrațiilor, școlile s-au închis când învățătorii au plecat pe front. Elevii au pierdut niște ani, s-au reînscris la nivelul la care au rămas când s-a putut. Alții, capabili să învețe singuri, au mers la școlile încă funcționale și au dat examenele de diferență pentru a promova totuși clasa, chiar dacă nu au frecventat. Noi… vrem să facem, pe românește, din rahat bici.

Unii pot, alții nu…

Unii copii, destul de mulți, sunt capabili ca, susținuți de părinți sau singuri, să studieze online. Pentru ei, sistemul de homeschooling ar fi soluția mult-așteptată. Pentru ei, să dai examene semestriale și să le promovezi ar fi exact ceea ce au nevoie. De ce nu se poate organiza un sistem de școli umbrelă și în România, astfel încât copiii să fie integrați unui sistem coerent?

Alții, foarte mulți, s-au acomodat cu școala online. Poate că nu le place și și-ar dori să stea în pauze cu colegii, însă acceptă situația. Se trezesc dimineața, dau drumul la calculator, ascultă conștiincioși și își fac temele. Pentru ei, riscul de a veni la școală e inutil, căci ei au suficientă motivație intrinsecă să meargă mai departe. Dacă au noroc, și profesorii sunt deschiși să îi sprijine în demersurile de învățare.

Rămân însă ceilalți pentru care școala e locul unde să pleci de-acasă, să îți etalezi ultimele achiziții, să susții bullyingul ca stil de viață, căci învățătura nu pare a fi de folos în anii ce vin. Lor li se adaugă și copiii năpăstuiți de soartă care ar învăța dacă ar putea, dar nu au cu ce, nu are cine să-i ajute. Pe ei îi condamnăm. Din atâta dorință de a fi „corecți“ cu toată lumea, de a ne face că muncim, pe ei îi trecem clasa și când ne ducem fizic la școală, dar mai ales acum, când nu au frecventat.

Dacă consultați orice monografie de școală de dinainte de Al Doilea Război Mondial, veți vedea că repetenția era ceva la ordinea zilei. Puțini deveneau absolvenți ai unui ciclu școlar tocmai pentru că presupunea un efort deosebit. Acum considerăm repetenția traumatizantă și ne felicităm că am salvat copilul de la suferințe inutile când, de fapt, îl condamnăm la altele, mai târzii și mai dureroase. Să spunem că nu e obligatorie clasa pregătitoare, că a fi făcut jumătate din ea e o realizare. Dar dacă el nu poate participa online nici în clasa întâi… practic stă un an acasă, degeaba, de ce trebuie să promoveze clasa? Cu ce îl ajut eu dacă el nu știe să scrie, să citească și să socotească în clasa a II-a?

Sunt de acord că nu poți lăsa un copil repetent doar pentru că nu a avut posibilitatea să se conecteze, trebuie să-i dai însă șansa unor examene de diferență, iar dacă le promovează corect, să treacă clasa. Dar dacă nu…? Dacă copilul nu știe să adune până la 20 când ar trebui să poată până la 100, de ce să îl duci în clasa a II-a și să îi ceri să o facă până la 1000? Mi se pare că e situația unui doctor aflat în fața unui picior ce trebuie tăiat și ezită… dacă-l taie, omul se va chinui toată viața, dar va trăi. Dacă nu… va muri, dar vai! a murit pe două picioare. Cam așa și noi… trecem clasa copii pe care i-am ajuta mai mult dacă ar rămâne un pic pe loc, să achiziționeze ceea ce au nevoie să meargă mai departe.

Încotro…?

Învățământul online ne va sili să luam o decizie și să rupem pisica în două. Fabricăm posesori de diplome, „generația 2020“ la care orice angajator se va uita suspicios… sau ne revenim si stabilim clar niște criterii. Da, va fi greu, da, va fi nașpa pentru mulți obișnuiți să treacă ca gâsca prin apă prin școală. Dar pe termen lung vom avea de câștigat.

În încheiere, îmi doresc ca în Regulamentul școlar de ordine interioară să existe prevederi care să mă ajute în această misiune imposibilă, de a impune reguli unei comunități obișnuite să spună nu. Dacă i-am spus lui Gigel de 5 ori că nu e voie să smulgi masca colegului să o arunci pe jos, să am voie să îl scot pe Gigel din clasă și să vină mama să-l ia, să-i explice cam cum stă treaba, în stilul ei, că-l cunoaște mai bine ca mine. Absențele să se lase, ca pe vremuri, cu amenzi. Adică exmatricularea trei zile pe motive de indisciplină să te ardă la buzunar, așa poate te vei strădui ceva mai mult să îi bagi copilului în cap câteva reguli de bun-simț.

Nu mai știu ce să-mi doresc… ceva ce să îmi dea și mie sentimentul de siguranță și utilitate, nu de preș de șters picioarele pentru oricine consideră că școala vieții și numele pe un certificat de naștere este tot ce ai nevoie să împarți dreptatea în stânga și-n dreapta.