Părintele și temele online

Încerc să schimb un pic papucii și să pun cap la cap toate problemele pe care le-am strâns de la colegele mele. Ca să fie clar de la început, tot ceea ce veți citi mai jos sunt rugăminți, poate un apel la empatie, de la profesori care chiar muncesc, nu joacă într-o piesă ieftină de teatru online „Ne facem că muncim“. Cele mai multe dorințe sunt legate de modul cum primesc temele…

Există două tipuri de teme: cele pe care le apreciezi global, cum ar fi temele la arte, unde privești poza și formulezi o opinie, dar nu ai intervenție pe imagine, și cele la care trebuie să corectezi detaliat, dacă nu forma literelor, căci mouse-ul nu e prea prietenos, măcar să pui un punct la sfârșit de propoziție, să adaugi o literă înghițită de foame, să bifezi un rezultat corect. Ei bine, aceste teme sunt cel mai dificil de corectat.

Am văzut mai multe variante, unele mai muncite ca altele.

  1. Profesorul dădea ca feedback o „erată”, ca la cărțile tipărite, dacă ați văzut vreodată. Dragă Copil, vezi că pe rândul 4, la cuvântul „masă”, ai mâncat litera „c”. Copilul ia caietul și corectează greșelile. Imaginați-vă cât e de lungă o asemenea listă la un copil neatent, ce înseamnă ca muncă a profesorului în acest stil o pagină care la final va arăta ca însângerată, dacă corectezi cu roșu, sau primăvară cu verde crud, dacă corectezi cu verde. O muncă de Sisif, iar dacă aveți profesori care au făcut asta, sper să îi apreciați cum se cuvine!
  2. Profesorul corectează pe poză. Cei mai mulți deschid pozele pe calculator în Paint, căci atâta au și știu, și se străduiesc cât pot să marcheze acolo unde e cazul de adăugat o literă, de refăcut calculul, de stabilit o relație. Cu poza corectată în față, pe ecran, e necesar ca copilul, și nu părintele, să caute la rândul lui să corecteze pe caiet. La ce folosește? În primul rând că el conștientizează greșeala, înțelege ce nu a fost bine și îndreaptă, cu mâna lui, rezultatul. Este poate cea mai eficientă învățare.
  3. Profesorul dă, odată cu tema, o rezolvare model. Copilul se corectează singur, comparând ceea ce a rezolvat cu ceea ce ar trebui să fie. Este și mai recomandată decât cea de la punctul 2, căci este și mai solicitat să își evalueze munca.

Și, de ce să nu spun, am auzit (de la elevi) și de teme trimise și despre care nu au mai auzit nimic, nici că sunt bine, nici că nu… Eu la acestea aș insista să primesc feedback.

Revenind, dacă tot se chinuie profesorul să descifreze tema literă cu literă, există câteva reguli ale fotografiei de care ar trebui să țineți cont, dacă vreți să arătați respect muncii pe care omul aflat de cealaltă parte a ecranului o depune. E ca și cum ai da la școală un caiet șifonat și pătat cu mâncare, dacă nu le respecți cât de cât.

  • poza trebuie să fie făcută la lumină, preferabil la lumina zilei, de deasupra. Dacă tu trimiți poza în perspectivă, profesorul ce face? O citește ca pe genericul de la „Războiul stelelor“??
  • încearcă să apropii telefonul cât poți de mult de pagină, dar să rămână întreagă. Nu o fotografia de la doi metri, că atunci când dă bietul profesor zoom nu mai citește nimic pe ea. Și nu uita să focalizezi și să nu miști mâna… Încadrează în ecran exact ceea ce vrei să trimiți. Verifică poza apoi dacă e întreagă și se vede bine.
  • încearcă să nu ai umbre pe pagină. Textul întunecat nu se citeștește…

Dacă omul acela te roagă să îi trimiți într-un anumit mod materialele, nu îl lua în brațe pe „eu nu știu altfel”. Caută, întreabă ceilalți părinți ei cum fac, roagă pe cineva să te ajute. Nici profesorul nu știe mai multe, nici pe el nu l-a învățat nimeni, a stat nopți să caute și să vadă cum se fac diverse lucruri și de cele mai multe ori a întrebat la rândul lui… Și dacă el nu se descurcă cu ce îi trimiți tu… copilul tău e cel care pierde, nu el. E interesul tău să îl ajuți să îți dea feedback.

Dacă trimiți temele doar ca să îi arunci în ochi că „ai făcut“, mai bine îi dai block și nu-i trimiți nimic. Până la urmă copilul se va întoarce la școală și îl va ajuta cum poate… dar nu trimite doar ca să fie. O fi obligatorie școala online, dar nu te obligă nimeni să „ai net“.

Și, în încheiere, ultima categorie: temele făcute de părinți. Nu vă mai furați singuri căciula. Dacă omul cere tema și copilul nu are chef, iar tu nu îl convingi să și-o facă, spune-i cinstit: azi nu și-a făcut-o. Recunoaște că nu poți ajunge la copilul tău să apeși acele butoane care să îl determine să conștientizeze că pentru el învață, nu pentru tine și nu pentru profesor.

Ce motiv cretin poți avea să scrii tu tema copilului și să o trimiți profesorului?

Să bifezi pe o listă? Asta vrei să fie copilul tău, un fals? Crăpi în piele de mândrie dacă cumva omul nu se prinde (slabe șanse!) și spune Bravo, Gigeluș, sunt tare mândră de tine azi, te-ai concentrat și nu ai mai greșit! Serios? Dacă te-ai simțit bine, ai o problemă.

Avantajul minunat al lucrului online e că poți primi feedback în privat. Fii cinstit cu profesorul, spune clar dacă ai intervenit, cât și de ce, să aibă și el o imagine corectă a ceea ce se întâmplă acasă cu copilul, pentru că tu ești acum „ochii lui“. La școală îl vezi că se fâțâie pe scaun, că scrie cinci semne într-o oră, că se plictisește repede. Normal că acum, dacă tema vine scrisă frumos, intră omul la idei… Și de cele mai multe ori se gândește că minunile există, că s-a liniștit copilul, că a înțeles, că… e de bine! Pentru că are încredere în tine că ești un om cinstit…

Dacă tot strigăm atât că vrem să se schimbe lucrurile și vedem că nu se schimbă de sus în jos, hai să încercăm invers, prin a fi cinstiți, corecți, întâi cu noi înșine, apoi cu ceilalți.

PS: dacă ești părinte și ai un profesor care se chinuie să corecteze temele cu adevărat, dă share articolului… nu se știe cui îi e de ajutor, poate oamenii sunt bine intenționați, doar că nu și-au dat seama că e o problemă. Și poate profesorului îi e jenă să spună că nu e ok… Da, sunt și astfel de oameni…

Învățare prin joacă la clasa pregătitoare

Cinci ani de facultate mi-am auzit profesorii repetând la infinit să avem grijă la clasa pregătitoare, să nu uităm să ne jucăm cu ei! După experiențele mele cu clasele pregătitoare la care am intrat, iar anul acesta – și cu a mea, mi-am dat seama că în primul rând trebuie să îi învățăm să se joace, căci ei nu prea mai știu… Jocurile lor sunt violente, imită ceea ce văd pe net, nu percep pericolul și  nu înțeleg că nu ai „trei vieți” dacă la prima te dai cu capul de pereți și vine salvarea. Dacă la școală mai era cum mai era, online a fost ceva … fantastic.

Partea cu joaca în învățare a trebuit să o externalizez părinților, cu descrieri, acolo unde era nevoie, filme, ce să facă cu obiectele. Crunt. Până la urmă voi vedea la toamnă dacă a mers, deși îmi cam dau seama din interacțiunea online cine a făcut și cine nu.

La unul dintre webinariile la care am participat în această perioadă s-a pomenit de Jamboard, ca aplicație a unei table interactive pentru lecțiile online. Dacă copiii mei ar avea toți calculator și deprinderi de a lucra cu mouse-ul, ar fi o variantă de joacă, la cei mici. Plus că ai mei erau înnebuniți să scrie la tablă, pauza în care nu aveam eu nimic de așezat acolo era momentul lor de libertate!
Așa cum la școală ies la tablă să mai scrie un cuvânt, așa ar putea și acum. Dar… destui intră de pe telefon și nici de la calculator nu sunt capabili să jongleze cu ferestre… adică într-una să aibă conferința, în alta – deschisă tabla pe care lucrăm. Ai mei sunt mici, însă aplicația e de exploatat.

Ce poți face:

  • scrii cu mouse-ul în câteva culori, de parcă ai avea markerele colorate de la școală, varianta Ikea;
  • pui fundal cu linii, puncte, pătrățele, sau chiar colorat „clasic“, albastru sau negru;
  • lipești post-it-uri pe tablă – le folosesc mai mult pentru indicații, uneori chiar mi-e greu să scriu cu mâna;
  • încarci poze pe care să scrii ulterior;
  • ai laser, dacă vrei să le arăți ceva, chiar amuzant, că lasă așa, o coadă ca de cometă;
  • ai un burete care șterge toată tabla cu un clik, nu stai cu „guma“;
  • salvezi tabla lucrată ca poză sau pdf;
  • poți avea mai multe table în același fișier, cam cum sunt cele de prin amfiteatre, care se deschid/ridică, să nu fie nevoie să ștergi des și să și păstrezi ce ai lucrat.

Ce n-am putut face și aș fi vrut (sau nu am descoperit încă cum):

  • să renunț la o tablă, dacă am adăugat-o, să am mai puține cadre;
  • să pun decorul cu pătrate mai mari sau linii mai depărtate;
  • să mut conținutul de pe o tablă pe alta.

Era însă prea tentantă aplicația ca să nu îmi fac de cap cu ea, așa că le-am dat linkul părinților și… cine a intrat a avut parte de „altceva“. Aici am pregătit și puteți vedea o tablă specială pe care am inserat poze din cele lucrate. O puteți vedea, dar dacă tot deschideți (cred că aveți nevoie de cont google totuși) puteți să vă creați propria tablă, să invitați un prieten și să încercați ce poate face. (Primul lucru pe care l-am făcut eu a fost să joc „X și 0“ cu fratele meu.)

Pe prima tablă copiii și-au scris numele, eu m-am chinuit să desenez și să fac literele mai amuzante. Apoi am creat tot felul de joculețe, la care dau sarcinile pe rând. Cine intră și găsește ceva de făcut, poate rezolva. Ca o „vânătoare de comori“. După ce le verific, le mai adaug altele. Am mers pe exerciții cu axele de coordonate, am lucrat mult cu ei așa. Nu sunt doar matematică, sunt și română, căci trebuie să cunoască literele, corespondența literă mare-literă mică, să scrie mesaje/bilețele, să se orienteze în pagină, numărând pătrățele (sus, jos, stânga, dreapta, diagonală), m-am apucat și de scriere cu simboluri pentru a comunica un mesaj. Am exagerat un pic cu rebusul, pe care l-am multiplicat pentru fiecare copil pe câte o tablă. Le-am zis că, dacă le e greu să deseneze pe calculator atâtea litere (și mici!), le pot da varianta pentru print, dar nu au vrut, le-a plăcut așa. Am mai dat litere amestecate, să descopere cuvântul și să îl scrie, să caute rime și mă mai gândesc, poate îmi mai vin idei. Săptămâna aceasta am intrat mai puțin, nebunia aceasta cu hârtiile și raportările și tot ce mai aveam de făcut m-a terminat, n-am mai avut timp de joacă, opțional, pe lângă activitățile normale.

Ce mi-aș fi dorit? Să o pot folosi pe post de prezentare a lecției. Slide-urile pe care eu le fac în power-point să le aduc ca poze pe tablă și acolo unde, de obicei, scriu eu, să scrie ei, pentru a face lecția interactivă. Dar… „aiasta nu se poate“, mi-am dat cu apă rece pe față, n-am încă cu cine.

Ce-i drept, nu au intrat toți, au intrat copiii care deja au dobândit autonomie în fața ecranului și care se descurcă fără ajutorul părinților în rezolvarea provocărilor. Vor mai mult, le place, e cumva datoria mea să mă străduiesc măcar să fie altfel această experiență. Cum era expresia aceea, este „începutul unei frumoase prietenii“, aș spune eu al unei alte relații între mine și copii, mai personală, așa cum nu am timp la școală să o transform.