plaja rulota

Cea mai ne-așteptată vacanță

Azi e prima zi de vacanță. Prima vacanță pe care o așteptam de mult timp și pentru care, până acum vreo lună și ceva, făcusem o mulțime de planuri. Voiam să luăm rulota, să ne izolăm la malul mării, să stau două săptămâni la soare pe șezlong, îmbrăcată bine, ca de Polul Nord, cu o carte în mână. Urma să fac cumpărături pentru două săptămâni, căci am mai făcut și sunt obișnuită cu asta, să gătesc zilnic câte ceva improvizat și să mă relaxez, fără oameni în preajmă, doar familia.

plaja rulota

plaja rulota

Nu pot să zic că nu s-a împlinit deloc dorința mea… Pot sta la soare, dar pe balcon, cumpărături fac la fel, pentru perioade îndelungate, gătesc (aproape) zilnic și deja mi-a ajuns până peste cap să aud „azi ce mai mâncăm“ sau „ce mai avem bun“. Mult-așteptata perioadă „împreună“ e deja saturată, nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să stăm într-o singură cameră toți. Am ajuns la concluzia că a fost cea mai neinspirată perioadă să termin de amenajat Atelierul năzdrăvanilor, căci tot ce era fun&hobby prin casă le-am aranjat frumos acolo. Cine s-a gândit că nu voi avea voie să ies și să merg 10 minute dacă am nevoie de ceva?! Să rămân în izolare acolo nu merge… căci ar trebui să dorm în sac, pe jos, și parcă nu e cazul. Dar… cine știe? Poate că la un moment dat vom avea nevoie de o pauză și o s-o facem și pe asta, să mai ieșim din rutină.

Am încheiat trei săptămâni de școală online, o provocare deloc ușoară, deși am exersat niște ani buni cum să dau teme online. Am relansat  timid și temele săptămânale de pe site, dar am constatat cu tristețe că „gașca năzdrăvanilor“ s-a spart, mulți au crescut, generația lui Andrei e la liceu, iar cea a Irisucăi la gimnaziu și găsesc greu copii și părinți dornici să facă altcceva, chiar și printre cei cu vârsta potrivită din familia extinsă. Mi-am zis că poate e prea mult pentru părinții deja depășiți de atribuțiile de homeschooling pe care nu și le-au dorit, dar poate, cine știe, atunci când acestea nu vor mai fi, le va fi dor de momentele de apropiere cu copilul.

Îmi luasem oricum concediu… cererea era făcută din iarnă, ca mai toate colegele mele. După trei luni de școală nu știu dacă e cineva care să se fi trecut în activitate în vacanța de primăvară. Cumva am intrat în vacanță cu un gust amar când am văzut pe net reacțiile de pe grupurile de părinți implicați în reformă, care nu mai știau cum să se bucure de moartea caprei vecinului, că profesorii sunt trecuți automat în concediu. Acea ură viscerală pentru această categorie profesională, care beneficiază de 62 de zile de concediu pe an, după doar câteva ore de muncă pe zi, care nu știe ce înseamnă „munca la privat“ și o huzurește o viață întreagă, s-a văzut din nou. Așa le trebuie, fi-r-ar ei de trântori pe spatele bugetului, să sufere și ei acum! Mi se face silă și-mi amintește și atitudinea unora care consideră că de-asta suntem plătiți, să fim bone și să înghițim toată nesimțirea și proasta creștere…

Au trecut trei săptămâni de școală în care am reevaluat tot ce știam. Nimeni niciodată nu ne-a învățat cum să predăm literele „de la distanță“, ce merge și ce nu merge. Niciodată nu m-am pregătit să deleg, corect, atribuțiile mele, să le explic unor adulți, fiecare cu pregătirea lui, cum să trateze, metodic, o lecție, de ce e important să nu sărim etapele, mai ales la copii mici. Și nu a fost ușor. Și iarăși mi-am zis că o să ies din grupurile acestea ce devin toxice, unde se susține sus și tare că, de fapt, n-am făcut nimic, părinții au făcut munca în locul meu… Dar e o veche zicere, să-ți ții prietenii aproape și pe ceilalți, și mai aproape, să știi cum gândesc. Îmi amintesc mereu bancul acela cu depanatorul de calculatoare care cere o sumă fabuloasă pentru reparația unui calculator rezolvat în 5 minute cu strângerea unui șurub. Cerându-i-se să detalieze factura, aceasta arăta: strângere șurub, 1 euro; să știi ce șurub să strângi, 999 euro. Cam așa și la noi… deși sunt conștientă că nu toată suflarea profesorală a muncit pe brânci cu copiii, căci văd și la ai mei copii ce și cât fac.

Ce mi se pare cel mai trist e că ministerul ne-a trimis acasă cu un mesaj liniștitor, dacă vi-l amintiți pe acela dintr-o reclamă de acum 20 de ani: Dormi liniștit, FNI veghează. Am fost încurajați să lucrăm online, deși nu e obligatoriu pentru elevi, nu se pun note și nici absențe. Iar acum, după aproape o lună, la bilanț, aflăm că de fapt salariul s-ar putea să nu fie întreg… Eram conștientă că vor tăia mai mult ca sigur indemnizația de masă, nu ar fi ratat ocazia să o lase, probabil și dirigenția. Deja se știa că nimic din ce era oră suplimentară nu se va plăti, motiv pentru care mi s-a părut de doi lei să îi ceri unui om, la plata cu ora, să facă lecții online, când tu știi că nu o să-l plătești… Sunt tare curioasă ce și cât ne vor plăti până la urmă, deși iar îmi aduc aminte de Caragiale: trădare să fie, dar s-o știm și noi. Ok, ne sacrificăm, dar spune-mi și mie de la început pe ce mă bazez, am și eu copii, rate, facturi de plătit, nu poți să mă anunți, după o lună, că nu am de fapt banii pe care îi speram. Stau acasă, muncesc cât pot, nici n-am apucat să îmi pun problema că mă plictisesc, căci n-am avut timp să simt, dar fii corect cu mine…

Probabil după vacanță și salariu diminuat, mulți se vor opri din entuziasmul cu care s-au apucat să lucreze cu copiii. Nu-mi pare rău că am făcut-o și voi continua, căci la copiii mici tot mie îmi revine această sarcină. Când va începe nebunia recuperărilor, a îngrășării porcului în Ajun, a galopului printre teme și a înghițirii gogâlț-gogâlț a tot ce a rămas, atunci se vor vedea roadele muncii de acum. Dar… aș prefera ca statul, angajatorul meu, să aibă măcar tăria de caracter să își asume, așa cum o fac cei de la privat: da, te trimit acasă, atât vei primi. Nu să ne amăgească și să-și bată joc. Chiar nu merităm.

Să avem o vacanță liniștită, în care să ne regăsim pe noi înșine și motivele pentru care ne-am ales această profesie. Multă putere să trecem prin furcile caudine pe care societatea ni le tot ridică, cu noi și noi umilințe, și poate vom realiza măcar noi că, dacă vrem un popor educat, atunci trebuie să ne facem cât mai bine datoria. Proști, dar mulți, nu e o rețetă de succes, vedem asta zi de zi de la fereastră.